Archive

dutevino

În 5-6 ani, Mauro nu va mai vedea. Dacă ochii sunt oglinda sufletului, sufletul lui pare speriat, încercând să o șteargă înspre tâmple, să se scurgă în urechi și să stea acolo în întuneric, să nu mai vadă nimic decât muzică.
Mauro nu se va mai putea ocupa de casă, trebuie să o vândă. 200.000 de dolari vrea pe ea, sunt 8 camere, două patiouri cu palmieri și un havuz de piatră străvechi, casa are 300 de ani și dale de ceramică îi colorează podelele. Mă imaginez îmbătrânind aici, la umbră, în dosul gratiilor de la geamurile mari, legănându-mă pe un balansoar sub bâzâitul unui ventilator care își învârte alene palele de lemn, bând ceai rece sau poate suc de pepene roșu, tot rece, și împingând din când în când pudelul care îmi coțăie piciorul. Îl cheamă Toto pe pudel și e foarte excitat, umblă cu ochii bulbucați după pisica Mișa care îl detestă și îi răspunde la avansuri cu stropșeli veninoase.
Mauro nu îmi înțelege încântarea. Pentru el e o casă, cu 8 camere, multă muncă. Nu știe cum e să trăiești la bloc, ei la Merida nu au blocuri. Sau or avea dar nu am văzut eu. Ei la Merida au probleme cu corupția.
Mucho coruption.
Au și o glumă: știi de ce nu suntem primii din lume în topul corupției?
Aici desigur tu răspunzi că nu știi și atunci mexicanul îți spune: pentru că i-am mituit pe unii să fie ei pe primul loc.
Hohohohohohoho!!!
Bună gluma, îl lauzi și apoi asculți resemnat aceeași poveste: Pena Nieto, președintele, e un mincinos. E frumușel el așa, ca o minciună. Spune minciuni, respiră minciuni, mănâncă minciuni, produce minciuni.
Acum au mărit cu 2 pesos jumate sau poate 3 prețul benzinei. Asta înseamnă că vor crește toate prețurile. Salariul minim pe zi e 78 de pesoși, adică aproape 4 dolari. Din ăștia 4, 1,5 dolari se duc pe transport, pe camiones cum zice Mauro. Amărâtul de muncitor rămâne cu 2,5 dolari să mănânce, să se îmbrace, să aibă grijă de copii. Nu se poate trăi așa.
De ce niciodată nu scad prețurile? De fiecare  dată, invențiile și minciunile ălora de sus costă bani.
Minciunile, se știe, sunt scumpe.

Peste tot în Mexic s-a ieșit în stradă împotriva măsurii scumpirii benzinei. Timid, mai multă presă cu aparate foto și camere, cu microfoane și cabluri, decât protestatari. O femeie are un afiș pe care scrie că guvernul lui Nieto este rău și că trebuie să plece.
Mucho coruption.
Narcoși, guvern, politicieni, armată, poliție, procuratură, sistem judiciar, toți sunt mână-n mână. Mauro mă întreabă dacă am auzit de Duarte, guvernatorul statului Veracruz care a furat 2 miliarde de dolari si a ucis 17 jurnaliști care au scris despre afacerile lui.
Nu. Nu am auzit. 2 miliarde nu-s de ici de colo dar nici Mauro nu a auzit de Chiliman și șpaga de 600 de milioane de euro.
Duarte e ascuns de servicii, de guvern, e undeva pe o insulă, într-un paradis tropical așteptând să treacă tornada de rahat. După care așa, la vreo 3 ani, partidul îl va tunde, îl va apreta, îi va tăia unghiile și îl va pune pe umeraș, un superb costum cu experiență în administrație, ce poți să îți dorești mai mult de la un conducător?
Comuniștii aveau dreptate cu cincinalele lor. Memoria noastră așa fucționează. Ne resetăm la maxim 5 ani, Meleșcanu, cine e Meleșcanu, Tăriceanu, cine-i Tăriceanu, Iordache, cine-i Iordache, Iliescu, Năstase, cine-s domle ăștia?
Par niște oameni de treabă, pe fruntea lor scrie cu ruj expertiză, loialitate, demnitate.
Pentru mayași nu există iad d-ãsta cu draci si cazane. Mori, te duci în lumea subteranã, sunt 9 lumi subterane în care te purifici și apoi urci prin autostrada trunchiului unui arbore ceiba pe care este clădit universul către cele 13 lumi din ceruri, unde zeii bagă canastă și beau margaritas cu halapeno.
În politică e ca la mayași. Te țin o leacă la fund, în întuneric și apoi te scot la lumină undeva sus, deasupra pulimii, unde nimic nu te mai poate atinge.
Mauro își va pierde vederea în 5 ani. Cu ea, pentru binele lui, sper să plece și memoria.

Orașul pocnește din toate încheieturile, ca un moș artritic care a stat prea mult pe scaun și se ridică să meargă la baie. Samuel a spus că noaptea asta nu se doarme, că El Viejo-anul 2016-va exploda ca Alep-ul sub atacul rusesc și am văzut manechine din papier mache, cu bărbi albe țâșnind de sub pălării, rezemând, lângă pinate, zidurile, așteptând să fie cumpărate de către petrecăreți, să fie duse acasă și incendiate la miezul nopții ca să facă loc anului nou.
Schimbare de gardă mai ceva ca în PSD.
Îmi amintesc de Piticu primind pe 30 decembrie, ziua republicii, “Anul care va să vie”. Era câte un țânc îngropat sub o cușmă de miel enormă, venită ca avalanșa peste tâmplă. Toți “Anii care or să vie” aveau peste piept și cojocul fără mâneci, trasă o panglică pe care scria 1984, 1986 sau 1987. Ceaușescu îl pupa pe obraji pe “Anul care va să vie”. Îl binecuvânta cu puterea lui de stăpân a 23 de milioane de oameni și anul nou era îmbujorat, de bucurie sau de frică. Râdeam gândindu-ne cum l-au deparazitat și cum l-au căutat și-n cur pe “Anul care va să vie”, să nu aibă rude în străinătate, să nu nutrească de mic gânduri dușmănoase față de partid, popor și conducător. L-au găsit și pe 1989 atunci, cred că din iunie îl căutau, îl primeneau, îl vaccinau. Dar nu a mai apucat să fie sărutat pe obraji. Ciudat cum Ceaușescu și comunismul nu pleacă niciodată din noi, ca și cum am fost radiați și trebuie să ne ducem cicatricile și cancerele toată viața.
Și în India am mai văzut asta, cu păpușa-moș care e pârjolită la final de an. În Goa, la creștini sau ce or fi ei acum, căci nu cred că biserica recunoaște Moș Crăciunul în chiloți pe placa de surf sărbătorit în Goa pe 25 decembrie.
Sincretism cred că se cheamă treaba asta, adică să torni laptele creștinismului peste ceaiul negru al credințelor locale care l-au precedat.
De pildă aici, în Yucatan, în câteva sate localnicii cred că există o cruce vorbitoare. A apărut în timpul războiului castelor, la mijlocul secolului XIX. Le spunea indienilor cum să se batã cu mexicanii, așeza strategii, desena atacuri. Când ventrilocul a murit, crucea a încetat să mai vorbească dar a început să scrie. În mayașă. Nu știe spaniolă. Nu glumesc.
Chiar și acum mai e venerată în 4 sate și nu poți să o vezi căci are toane și nu se lasă ușor. Unii spun că prin cruce vorbește Fecioara și cine sunt eu să spun că nu e așa? Unii venerează mustața lui Sârbu, alții pantofii cu toc de 32 ai lui Udrea. Sincretism.

Zdrang-trosc. Orașul trosnește și pârâie în întuneric. Nicio lumină nu urcă pe cer, nu înțeleg ce fel de artificii au oamenii ăștia. Să vină chinezii să le dea marfă de calitate, să vină Securitatea să îi învețe cu trasoarele. E frustrantă gălăgia asta neînsoțită de lumină. Femei se chinuie pe tocuri, de acolo de unde sunt cocoțate ele, pământul se vede verde și oceanul albastru iar munții le ajung până la subțioară.
Doi japonezi cu un câine bătrân, cu cataractă, pe care îl țin strâns la subraț, încearcă să treacă pe lângă o doamnă costumată în haine medievale, cu mâneci bufante și rochie de catifea care conduce un grup de 40 de oameni spre catedrală. E încadrată de 2 călugări franciscani, cu glugi țuguiate și făclii în mână. Domnița medievală anunță poporul că azi, 1 ianuarie, se deschid porțile iertării și trebuie doar să trecem pe sub ele ca păcatele noastre să fie curățate ca la o ultraprofesionistă spălătorie de mașini.
Creștinii se bucură, zâmbete largi le despică chipurile și trosnetele continuă, căci lui Dumnezeu de Merida îi place mult pocneala, mă întreb dacă nu e același Dumnezeu ca ăla din Iancului, de l-am cunoscut eu în 2007.
Poate ar fi trebuit să-mi iau și eu o bormașină și să ies cu ea în piața mare.
M-am chitroșit.
Uitându-mă la cetățeanul inept care încearcă să dea foc la o petardă, îmi spun că totuși zeilor nu le-a ieșit nici în a treia încercare* proiectul Omenire. Ei și ce? Cu cât sunt zeii mai incapabili, cu atât viitorul este mai ofertant.
La mulți ani!!!!
*Popol Vuh, Biblia mayașă, spune că zeii au dat-o în bară la prima Creatie, făcând din noroi niște ființe incapabile să gândească. A doua încercare a fost cu lemn. De data asta e mai bine, dar creaturile nu aveau inimă și minte și nu îi venerau pe zei. În a treia încercare, zeii au făcut oamenii din pastă de porumb.

 

 

Zi de zi, zi de zi, cadavre decapitate, mutilate, spânzurate, legate, sufocate, fărâmițate împart prima pagină a ziarelor cu nuduri de demoazele vii, întregi, pieptoase, buzoase. Zi de zi, undeva în nord sau poate în vest, cartelurile gătesc și stropesc cu sânge bucătăria țărișoarei și viața merge înainte, cum ar zice hagi. Câștigă cei care își doresc mai mult victoria. Dar cine sunt ei?
Taximetristul a fost apevist. A plecat pentru că în cei 40 de ani petrecuți în armată și-a văzut zeci de colegi hăcuiți de narcoși. Și niciodată nu a fost atât de rău cum este acum. Ziarele în care învelesc artizanat bătrânelele în rochii albe brodate nu spun nici pe sfert ce se întâmplă. E un soi de cenzură decretată de guvernatorii teritoriilor din sud, ca să nu sperie turiștii și să nu distrugă imaginea Mexicului.
Acum 15 ani erau doar 3 carteluri. Columbienii aduceau marfa, mexicanii o preluau și o transportau în State. Columbienii plăteau, mexicanii prestau un serviciu. Dar de acum 15 ani, columbienii i-au luat la masă pe mexicani, le-au dat cotă. Și atunci a început bulibășeala, că una este să fii căruțaș și alta să fii negustor, îți trebuie oameni cu marketing, îți trebuie alergători, îți trebuie vânzători. Îți trebuie piață.
Și trebuie să îți faci loc cu coatele și pumnii să obții una.
Atunci au început războaiele teritoriale și cam de 10 ani narcoșii s-au prins că din droguri se fac mai puțini bani decât din traficul de persoane.
Blochează strada, 200 de metri de trotuar, și ridică la întâmplare trecātori. Dacă familia are bani, scapi. Nu, ești mort. Maicã-ta e sunatã de către băieți, din pușcărie. Au burnere, sună și îi spun câți bani să aducã și unde. Și în pușcărie teritoriile sunt delimitate între carteluri, fiecare cu punctul lui cardinal.

Los Zetas sunt cei mai groaznici. “Considered by the US government to be “the most technologically advanced, sophisticated, efficient, violent, ruthless, and dangerous cartel operating in Mexico”,[5][6] the organization has expanded beyond the traditional purview of drug trafficking and also runs profitable sex trafficking and gun running rackets.”
Sunt foști soldați ai armatei mexicane care au dezertat în masă în anii 90 și au devenit reteveiul cartelului din Golf de care s-au desprins ani mai târziu ca să își formeze propriul sindicat. Taximetristul spune că nu e așa. Los Zetas erau polițiști militari trainuiți special pentru luptele cu narcoșii, care au întors armele într-un surprinzător de eficient 23 august împotriva propriului popor.

-Oricum, 80% din poliție e în buzunarul cartelurilor. Narcoșii când vor să mățească pe cineva sună la poliție și le spun clar să dispară tot personalul din zona respectivă și crede-mă că 45 de minute nu e picior de polițist la locul crimei.
Păi și El Chapo?
Hahahaha.
-Trei luni și o să fie afară. Pedepsele sunt ridicole. D-aia am și plecat, militarii mor ca proștii pentru ca narcoșii să fie închiși 3 luni?

Întunericul pare mai negru, axa planetei mai înclinată și rotația mai lentă, răsăritul o să vină după 97 de ore, ore de câte 128 de minute fiecare. Pe planeta asta cu oameni care mănâncă iute și își taie capetele la întâmplare, dintr-un pur acces de nervi, gravitația te bagă în pământ mai repede decât oriunde în altă parte. Normal că mexicanii adoră moartea, normal că La Catrina aliniază policioare în restaurante și magazine de pantofi. Trebuie să fie ceva frumos în moartea absurdă a unor oameni prinși de o razie de narcoși pe trotuarul greșit.
Un craniu acoperit cu mărgele colorate zâmbește cu dinți albi, perfecți, din vitrina unui magazin cu artizanat. Poate dacă craniile păpușilor de papier mache ar plânge, ar urla, ar avea dinți lipsă, sparți de pumni, topoare, târnăcoape, Mexicul nu ar mai îmbrățișa moartea ci i-ar da un brânci, 9 metri mai încolo.

Piei.

 

George Michael pune receptorul în furcă. Telefonul e alb, George e îmbrăcat în pânză topită, tot albă. Cu spatele la televizorul pe care George cântă Careless Whisper, privind laguna verde de pe scaune de plastic înșirate la 30 de centimetri unul de altul, sunt 30 de oameni cu figuri înfrânte, de pârnăiași care nu au apucat să se împărtășească în drumul spre spânzurătoare. E 8.30 dimineața și ei sunt condamnați la excursia de diving sau snorkeling, cu banana sau cu barca rapidă, trebuie să se distreze, să arate poze acasă, să povestească rudelor cât de bine au petrecut în Cancun, cum au văzut broasca țestoasă și cum au înotat la 10 metri deasupra sculpturilor înecate ale MUSA.
Condamnații au fost scoși puțin la aer din gigantele pușcării de turiști de peste drum.
Nisipul alb a născut colosale construcții, piramide de sute de camere, turnuri de alte sute. Cresc zid în fața oceanului care încet, încet, mușcă din bază, viclean, ca un castor care își face loc prin pădure. În ultimii ani nivelul apelor a crescut cu 1 metru. Plaja se subțiază, dar cui îi trebuie plajă când pușcăriile te înghit și te mai scuipă după 2 săptămâni, purtându-te prin 5-6 restaurante, piscine, tobogane, magazine, saloane de masaj, 2 săptămâni în care nu ai de ce să părăsești micro-orășelul care te face cetățean legându-ți de încheietură brățări de hârtie roz sau turcoaz sau galben.
Oamenii se mișcă trist prin jungle care cresc fără speranță, veșnic captive sub cupole de sticlă. Doi americani pozează-de fapt sunt fotografiați de fotograful hotelului-lângă un iaz unde crapi chinezești enormi, se-nghesuie diabetici unul în altul, ca pensionarii la sarmale. Iazul pute a stătut și îmi zic că timpul nu ar trebui să aibă voie să existe aici. Ar trebui să îți fie luat, ca obiectele personale, ca țigările și ceasul și portofelul, atunci când ești închis aici. Îl primești intact când ieși, 2 săptămâni care nu au existat pentru că nu lasă nicio urmă deasupra ta. Un vis sinistru, cu oameni în alb, cu t-uri, împingând nisipul imaginar din clepsidra spartă.
Caut un restaurant. Mașina m-a lăsat de partea astălaltă a închisorii, unde oamenii sunt liberi dar săraci, unde ciorile ciugulesc gazonul terenului de golf. Teren de golf lângă șosea? Da. Cei care vor să pară bogați nu știu să joace golf, doar se îmbracă în alb și se plimbă cu crose prin iarba de la șosea. Nu fac rău nimănui.
Intru în primul hotel, vreau să ajung la plajă, la restaurantul White Box. Mă duc la recepție, fata tresare, engleza îi cade pe jos și i se sparge în cioburi mărunte. White Box e al hotelului Oasis, nu pot să meargă acolo decât clienții Oasis.
-Dar voi aici la Emporium, voi aveți restaurant?
-Clar. Sunteți clienții noștri?
-Nu. Nu stăm la niciunul din hotelurile de aici.
-Oooooo.
Falca îi rămâne blocată. Suntem extratereștrii. Ce le spui extretereștrilor când îi vezi prima dată? De Omul Vitruvian? De Einstein și e=mc2?
Le spui așa: trebuie să plătiți la restaurant.
Clipesc. Nu m-am așteptat la așa ceva.
Normal că plătesc.
Nu ne crede. Suntem niște extratereștrii vicleni care vrem să mâncăm gratis.
-Ok, spuneți-ne unde e plaja, în ce direcție e White Box și ne descurcăm.
-But first, you have to clear up the security to get on the beach.
Papillon.
Sutele de prizonieri din Emporium zac pe șezloange lângă o piscină uriașă în care e andocat Black Pearl. Pelicani cenușii discută pe catarg. Paznici patrulează printre trupuri enorme, înroșite nesănătos de soare. Plaja e albă, marea e turcoaz. Dar pârnăiașii sunt legați de șezloangele lor, din grădinile uriașelor centre de detenție turistică. Turbo-folkul spaniol acoperă vuietul valurilor.
Aș vrea să pun telefonul în furcă, exact ca George și să mă fac că ăștia 30 de ani nu au existat. Dar nu pot.

Pe 24 decembrie 2016, în jurul orei 17.55 s-a declanșat. Ema mi-a spus că va veni, mi-a spus să stau departe de tarabe, că nu am stomacu obișnuit. Am ascultat-o, am trecut la 12 metri distanță de orice grataragiu ca nu cumva raza dumisale tractoare să mă smulgă și să mă pună la masă. Dar uite că acum, la 2 săptămâni distanță, la restaurantu cu ștaif Matheos m-am împiedecat, nu am căzut direct ci am mai mers împleticit 24 de ore, într-un deșert al crampelor, căutând un ceai-nu avem ceaiuri aici, e Crăciun, cine bea ceai de Crăciun?- până când m-am năruit în baie răpusă de blestemul lui Montezuma, cum mi-a zis Ema că se cheamă. Enterocolită, diaree, vomă. Pocnitori afară. Câini urlând înebuniți, muzică izbucnind din subțioarele caselor și eu pe tron, subțiată, din ce în ce mai slabă, gândindu-mă la cocktailurile de la El Pez și simțind cum chiuveta fuge de mine și se face din ce în ce mai mică, acum e cât un capac de spray, cum să o nimeresc când e cât un capac de spray?
În curtea hoteluțului, o familie stă înghesuită pe o banchetă. I-am văzut când cu ceaiul, căci da, am găsit la hotel ceai. Au o neputință de oameni care nu știu cum să-și folosească trupurile. Stau strânși unul în altul, într-un conglomerat de plictiseală și așteptare. Ar vrea orice, chiar și o enterocolită.
Nu le dau din a mea. Am câștigat-o cu greu, am plătit o grămadă de bani pe ea.
Sunt sigură că mă invidiază cum horcăi și oftez în baie, mă aud prin geamul cu plasă împotriva țânțarilor cum rămân 60% apă iar luna își pierde puterea asupra mea. Adio flux, adio maree gigantică, nu mai am de unde să mă ridic.
Câinii latră scoși din minți și, din când în când, artificiile pocnesc ridicol, îmi amintesc de sticlele de apă minerală care proiectau dopurile în cămară.
S-a născut Isus, taximetriștii s-au retras să mănânce cu familiile și la 10 jumate ies iară să adune bețivii consumați de alcool, rătăciți în miracolul polar din rigips din mijlocul orășelului, printre penguini, urși albi, oameni de zăpadă, spiriduși cu zâmbete șirete și un moș Crăciun cu nanism.
Noroc cu enterocolita că pot să îmi păstrez demnitatea. Stau pe tron, mă dau cu parfum și mă las să curg în toaletă.
Crăciun fericit.

 

Moș Crăciun e brunet, gras și părul gelat are rigiditatea unei crinoline peste care nu reușește să își tragă căciula roșie mult prea mică. Rămâne agățată în părul tare căciula și el transpiră agitat, hipopotam între rafturile cu băuturi fine, uitând să mai îmbie mușterii să le cumpere. În balconul minion, cu feroneria roasă, se bălăngăne un om de zăpadă gonflabil. E făcut dintr-o zăpadă murdară și are vestă roșie. Peste drum de el, în fața unei spălătorii de mașini, tremură ca o piftie, agitat de aerul care îl umple în rafale, un Moș Crăciun cu barbă albă și o burtă imensă, de om obișnuit să mănânce prost și să bea și mai prost.
În piața Medellin sunt atârnate pinatas enorme. Sunt stele de Crăciun, sunt măgăruși sau scheleți, sunt globuri și mașini, uite una cu fățăul lui Trump. No foto, no foto, urlă negustorul. E agitat și își păzește marfa cu un aer de pițigoi atent.
Pinata umplu balcoanele, sunt atârnate în magazine, în cârciumi. Bucățelele de hârtie lucioasă în care sunt învelite prind razele de soare și le trimit înapoi, cu un rever de Venus Williams, soarele se lovește de scutul oglindă al altei pinata și uite așa lumina zboară tăiată sau lobată peste fileul străzii, peste strigătele vânzătorilor de tacos și tamales care toacă cu mișcări iuți ardei, roșii și ceapă, munți de ceapă și totuși nu plâng. Cum fac domle ăștia de nu plâng de la ceapă?
Pinata, zice internetul, a fost adusă în secolul XIV în Europa din China. Pignatta este numele italian al ulcelei de lut umplute cu bombonici și fructe uscate, învelită la rândul ei în cârpe și hârtii colorate. O agăți de o grindă și o lovești cu un ciomag până se crapă și conținutul se varsă pe jos. Împreună cu pojaru și scarlatina, spaniolii au adus și pinata în America Centrală unde, ce să vezi, aztecii aveau și ei un obicei similar. Poate tot de la chinezi, nu știm încă asta. Pinata aztecă era parte importantă din sărbătoarea de la mijlocul lui decembrie a zilei zeului Soare, Huitzilopochtli, era acoperită cu pene și cei care trebuiau să o spargă erau legați la ochi.
Dominicanii și-au zis că niciodată coincidențele nu trebuie lăsate pe raft, să le ia următorul client. Așa că au preluat pinata aztecă, au combinat-o cu Crăciunul și a ieșit o lecție de rezistență în fața răului. Pinata stea avea 7 colțuri reprezentând cele 7 păcate ale omului, vasul de lut era răul iar fructele uscate dinăuntru erau tentațiile care momesc micul amerindian în pădurea păcatelor. Pocnind cu bățul pinata, creștinul se lupta cu răul și era răsplătit pentru credința sa cu dulciurile din vasul spart.
Pe masă sunt pinata de hârtie. Nu se mai fac acum decât din carton și din cârpe. Vasele de ceramică erau periculoase pentru copii a zis statul. Pinata nu are 7 colțuri ci 9. Care or fi celelalte 2 păcate capitale? Să nu mergi la vot și să fii troll de facebook.
Poate.
Pe lângă mine trece un cetățean care are mâna stângă vârâtă în ghips și telefonul prins în fașa care îi ține cotul. Arată ca o pinata cu design nordic în care dacă lovesc o să se spargă și o să cadă nu fructe exotice ci piese de mobilier IKEA.
Sufragio efectivo, No Reeleccion! scrie pe un drapel înțepenit în muralul de la capătul scărilor somptuoase și cuvintele revoluției mexicane lovesc inutil cu ciomegele lor fonetice căpățâna mea de lut. Nu se sparge, nimic nu curge din ea. Nu tu o bombonică, nu tu un prezervativ.
Sunt o pinata seacă din care nimeni nu poate stoarce nimic.
Ce să faci? N-ai ce să faci!

Vrăjitoarea de 98 de ani pozând cu trabuc în gură și flori în păr, mâinile ieșind ca niște rădăcini din solul trupului acoperit de o rochie albă, cu volane. Costă dacă vrei să îi faci o poză. Nimic nu-i gratis.
Cupluri tinere, umblând degajat la braț prin centrul Havanei, apropiindu-se timid și mereu cu un aer serviabil ca să te întrebe de unde ești, dacă la tine în țară se joacă baseball sau ai campioni la box și, indiferent de răspuns, dacă vrei să mergi la un concert Buena Vista Social Club sau poate să bei un cocktail la barul preferat al lui Hemingway.
Nu mulțumesc, nu mulțumesc, spui cu un nod în stomac, simțind că ceva nu e în regulă cu perechile ăstea de roboți care par că se cunosc de maxim 2 ore, care pun mereu aceleași întrebări, despre țară, box și baseball. Dar poate ești tu paranoic, poate așa se face small talkul în Cuba. Uite ăștia doi sunt niște îngerași rafaeliți, cu blugii pocnindu-le pe fese, nu ar face rău niciunei muște, doar dacă s-ar așeza cu bucile lor pline pe ea.
Îngerașii rafaeliți vorbesc de box, de gimnastică, își consumă în 100 de metri vocabularul și subiectele așa că în tăcere ne trec granița dintre Havana medievală și cea pre-modernă, cu magazine prăfoase și alimentare decorate cu mileuri pe care odihnesc la distanță de 30 de centimetri unele de altele sticle de vin de orez adus din China. Sărăcie pe care nu o poți uita chiar dacă vii dintr-o țară unde nu ai avut baseball. Ai avut box și ai avut comunism.
Se plătește cu pesos aici, tu turistul nu ai pesos ci pesos convertibles. Cu pesos convertibles poți să mergi în shop la Hotel Nacional, să îți cumperi jucării chinezești pentru că vine Crăciunul și au băgat jucării chinezești.
Îngerașii rafaeliți ne târăsc pe străzi mirosind a pipi revoluționar, printre clădiri prăbușindu-se în slow motion, printre cutii de plastic în care babe ridate au scos la vânzare 3 ouă, 2 papaya și un pepene zbârcit ca fețele lor.
Ne depun în pragul unei case tapetată pe interior în atlas purpuriu-vânăt, d-ăla de sală unde se țin ședințele de partid. E un paladar combinat cu bordel, servești supă de pui și apoi pasăre cubaneză, pe paturile acoperite cu atlasul vânăt. Curvele sunt tăcute și cuminți ca niște fete mari. Suntem doar noi în tot paladarul-bordel și cei doi îngerași primesc o farfurie de supă, comision că ne-au vânat și ne-au adus aici, în stomacul ăsta cu miros de săpun ieftin, care ghiorțăie de foame.
E sărăcie cruntă în Cuba.
La hotelul de 4 stele cu podeaua acoperită cu dale pictate, cu prosoapele îndoite în formă de lebădă sau elefant, dimineața ți se dă parizer prăjit, ca la Aro în 1987.
Nu am uitat nimic, futu-i mniezăii lui de Ceaușescu și îmi dau lacrimile de panică, dacă nu suntem în 2004 ci în 1984, dacă am căzut printr-o falie temporală înapoi, în anii `80, între rafturi aliniate precis cu cutii cu creveți vietnamezi și șampanie?
Pe drumul către Punta Gorda, copiii se aruncau în fața mașinilor cu numere vișinii, cele de închiriat. Frââââââânăăăăăăăăăăă, capul proiectat în parbriz, l-am lovit?
Nu.
Unde mergeți? Nu mai mergeți acolo, a fost uraganul Matilda, tornada Henry, cutremurul Valerie, au fost toate și au făcut praf hotelul vostru dar veniți la noi că mama are paturi și mâncare. Ai face orice ca să prinzi un turist grăscior. Te-ai arunca chiar și în fața mașinii.
În aeroportul din Havana, o olandeză pe la vreo 50 de ani cu figură de bătăuș târăște de braț un negru tânăr, încălțat în pantofi maro, butucănoși. Tocmai i-a cumpărat un trening lucios, în culorile drapelului cubanez, de la shop. Bărbatul strălucește de încântare, a făcut o afacere bună să se însoare cu olandeza matelot, deja culege roadele. Are chiar și verighetă de aur, la fel de sclipitoare ca viitorul care i se întinde în față, palma lui Dumnezeu, moale și roză, care uite, i-a ascultat rugămințile, l-a cules din țărâna cubaneză și îl poartă spre Olanda.
A scăpat.
Să rămâi 27 de ani în limbo, în nefireasca încremenire a visului pălărierului dement, te gândești că Dumnezeu te-a uitat.
Sigur te-a uitat.
Dar cel mai straniu este cum te uită cei care au avut și ei comunism și box, chiar dacă nu au avut baseball.
Un popor care a cunoscut foamea nu are voie să nu compătimească un popor înfometat. Și cu toate astea, dintr-o amnezie totală sau dintr-o cruzime stranie, poporul care a suferit de foame se întreabă plictisit: ce tot atâta tevatură? Las că știm noi că la voi e cald, aveți banane și rom, nu vă mai plângeți atât că fără Fidel erau americanii peste voi și vă distrugeau insula.
Și noi am avut campioni la box. Probabil de la loviturile la cap ni se trage.

Am vrut să scriu despre șoferul de taxi și teoria conspirației sionist-austriacă pusă la cale în 1922 și executată acum de Merkel, dar o las pe mâine, când am timp să aliniez frumos dumicații paranoiei în farfurie.
Azi, pentru că am predat cartea și pentru că mi-e lene, vă mai dau, teaser, o bucățică. Tot din Mongolia, că mi-e mai la îndemână.

Uniți sub stindardul artei, strângem mesele la un loc și iată-ne, cu marele star mongol în cap, adunați sub o ploaie de legende mongole. Ghida Happy Camel traduce vorbele marelui star mongol, să-i spunem MSM că mi-e și mie greu să tot scriu marele star mongol.
MSM spune că mongolii se trag din gazela-om care s-a împerecheat cu lupul și asta îi face neînfricați și uite și o zicală: dacă ajungem vreodată la 5 milioane, dăm foc la întreaga lume.
Mongolii din restaurant râd încântați când aud amenințarea, noi, ăștilalți facem rapid calculul. Sunt doar 2 milioane, putem să stăm o vreme liniștiți.

Americanii își cară panicile în viluțele de lemn și noi rămânem înfipți la masă, daci, cei mai viteji dintre traci, așa că MSM decide să ne treacă prin testul sistemului rusesc de băut.
Sunt 6 mongoli și 2 români. Pe masă este un singur pahar din care trebuie să bea toată lumea. Paharul înghite 150 de mililitri de vodcă, trebuie să îl dai peste cap atunci când îți vine rândul, altfel paharul e blocat la tine și turul nu poate continua. Toți ochii sunt pe tine, dă capul pe spate și toarnă.
-Good girl!!! strigă încântată ghida Pace, cuvintele cu accent britanic împleticindu-se puțin în limba lățită de alcool.
-Îmi place vodca de mor, adaugă și apoi aruncă pe gât beuturica, alunecând într-o ușoară paralizie bahică.
După Pace vine rândul șoferului-ghid-arhitect, să-i spunem ȘGA, care nu știe o boabă de engleză. Cum te înțelegi cu turiștii? întreb ca să fac conversație subțire. Pace traduce. ȘGA se uită uimit la ea, apoi gesticulează violent și, la final, spune ceva. Pace aproape cade de pe scaun de râs.
-Ce a zis? Ce a zis?
-A spus că vorbește limba pinguină.
ȘGA continuă să gesticuleze iar Pace traduce: dumnealui a fost în stradă în `90, să lupte pentru democrație. Crede că Mongolia va avea un viitor bun doar dacă Rusia va intra în UE.
Îi spun că depinde cu ce intră. Cu tancul este cea mai posibilă variantă.
Șoferul râde, MSM râde, Pace, Padme și Dorj se țin de stomace. Chelnerii chicotesc. Daaaaa, le place asta. Să intre Rusia cu tancurile în UE. Așa ar trebui. În numele triumfului fizionomiei. Căci rușii sunt frumoși, nemții sunt blonzi și englezii sunt grași.
Dar chinezii sunt cu adevărat groaznici.
Paharul se învârte și curg povești despre nimicnicia chinezească.
Știați că muncitorii chinezi vin în Ulan Bator să muncească pe 10 dolari pe zi și 55 de dolari casă și masă? Sunt niște sărăntoci care primesc să vină pe banii ăștia și distrug forța de muncă locală, îi duc pe mongoli la sapă de lemn.
Sindicatele au cerut guvernului să oprească importul de mână de lucru din China dar nu s-a întâmplat nimic. Val după val, lăcustele se așează pe verdele ogor mongol. E o invazie. Ce-i de făcut?
Știați că primul ministru Zorig a fost ucis de chinezi pentru că a vrut să unească Mongolia Interioară cu patria mumă?

E, uite la asta nu m-am așteptat dar acum există o explicație pentru dispariția din frigiderul premierului asasinat a celor două sticle de oțet și soia. Normal, chinezilor li s-a făcut fomiță după ce l-au înjunghiat de 16 ori pe Zorig și, cum nu mai aveau timp să mai treacă pe la supermarket, au ciordit de la mort. Așa cum și el ar fi vrut să fure Mongolia Interioară de la mama China.

Chinezoaicele sunt confuze. Care e vagonul în care trebuie să se suie? Trenul e mai murdar decât conștiința lui Hrebenciuc și numărul vagonului e ascuns sub un strat gros de jeg. Îmi mulțumesc că le-am ajutat și apoi îmi spun că un bărbat drăguț le-a cățărat bagajele la București, de pe peron în compartiment. Ce om de treabă, și-au zis. Un scumpic, căci bărbatul le-a cerut îndată să îl plătească pentru ajutorul acordat.
Stați liniștite, nu vreau bani.
Uhhhh, chinezoaicele răsuflă ușurate și apoi se așează timid pe banchetele pătate, în vagonul mai fierbinte ca Ana Lesko goală.
O altă chinezoaică întreabă dacă trenul are întârziere.
De data asta nu.
Toți turiștii din hotelul în care locuiește i-au spus că absolut totul întârzie în România și că ar fi cazul să se adapteze ritmului altfel o să-i pocnească țeasta.
-De ce nu protestează oamenii? De ce nu ies în stradă?
Chinezoaica nu e chinezoaică ci un element burghezo-moșieresc din Taiwan unde oamenii ies în stradă. Probabil pentru că au apartamente mici și urâte și programe proaste la televizor, sigur nu au Te pui cu blondele, așa că ies din casă, să protesteze.
-Dacă ar întârzia trenurile în Taiwan, ne-am duce să ne cerem banii înapoi.
Niște calici. Pe noi nu ne fac 50 de lei, de ce să îi cerem înapoi?
Taiwaneza e uimită de jegul românesc, de lipsa oricăror  facilități pentru călătorul sosit din străinătate să vadă Dlacula`s land. În gări nu sunt platforme pentru cei în scaun cu rotile sau pentru cărucioarele copiilor sau ca să nu-ți rupi spinarea ridicând valize monstruoase când ai putea să le împingi pe roți. Mașinile de la care cumperi bilete de tren nu au setare de limba engleză, bâjbâi în românește până un domn drăguț te ajută contra cost să te descurci. Stația de autobuz din Bran nu este semnalizată nicicum. Stai unde stau ceilalți turiști, sperând să oprească vanul condus de un psihopat în tricou murdar care te va duce înapoi, la Brașov.
-Ați putea face mult mai mulți bani din turism dacă ați vrea.
Am vrea dar asta ar însemna să facem lucruri, să turnăm platforme, să investim în softuri, să băgăm bani în indicatoare și în ghiduri, în autobuze și în trenuri.
Ce rost are?
Lucrurile merg și așa, prost dar inevitabil înainte.
Deunăzi făceam un inventar al grozăviilor consumate cu entuziasm nu mai devreme de anul 1999, vorbeam de otrava Busuioacei de Bohotin sau ciroza dată de Grasa de Cotnari, de salariile care ne aduceau, invariabil, să mâncăm o rafinată ceafă de porc cu cartofi prăjiți și salată mixtă la Pui de Urs, de cravata lui Năstase purtată la nunta Nadiei și a lui Bart.
Suntem departe de anul 1999, așa ne-am zis deunăzi și am închinat un pahar de bere artizanală. Dacă ne mișcăm la fel în continuare, în 130 de ani ajungem și noi ca Taiwanul, Coreea și chiar Japonia.
Dar unde ne grăbim oameni buni? Unde ne grăbim?

Nu am nume pentru carte. Cu America m-a ajutat Radu Bata. Acum însă ce mniezău mă fac?
Fac concurs.
Cine îmi dă un nume bun pentru cartea despre Mongolia, Japonia și Coreea de Sud primește un fir de păr să sufle peste el când are nevoie de mine. Știu, e veche gluma, dar mie tot îmi place.
Mai jos, ca să nu par că mă doare la bască de blog și îl las să se usuce, o altă bucățică din cartea fără nume.

Trenul aleargă pe podul Mapo cel cu trei nume. Oficial se cheamă Mapo, guvernul i-a zis Podul Vieții iar poporul îi spune Podul Sinucigașilor.
E cel mai faimos din cele 31 de poduri de pe râul Han. De 1 an, a fost gătit cu beculețe și zicători electronice cu poze inspiraționale care se activează când simt adolescentul gata să sară.

Trecătorul află de la statul corean că: Necazurile de acum vor părea nimicuri atunci când vei îmbătrâni sau Un moment dificil va dispărea așa cum apa râului curge peste pod și dispare în mare. 

Toate brizbrizurile ăstea au făcut ca, cele 15 tentative de sinucidere, cum au fost în 2011, să crească la 65. Cine ar fi zis că oamenii ăștia cu alcolemia priapică și iubire de poezie vor să ajungă rapid la poarta Raiului, la picioarele lui Buda sau în nimicul cosmic al ateilor, alegând să se arunce în apa murdară a Han-ului?
Poate nu vor să se sinucidă dar, pentru că nu știu să mimeze sinuciderea și sunt într-o piesă unde trebuie să pretindă că mor, o fac până la capăt. Uite cum a fost cazul unui celebru activist, Sung Jae-gi care a sărit de pe Mapo, zice gura lumii, ca să atragă sprijin financiar pentru cauza ong-ului său, Men`s Alliance, care lupta împotriva discriminării bărbaților de către noile legi care promovează egalitatea între sexe. Sung a sărit, în văzul colegilor și al restului trecătorilor și corpul i-a fost găsit după patru zile de căutări.

Nicăieri nu sunt garduri, d-ălea înalte, de filme americane. Nu văd poliție pe pod, guvernul pare să se bazeze pe hipnoza motto-urilor. Uite unul care zice: Cel mai strălucitor moment al vieții tale nu a venit încă.
Coreenii sunt pe locul doi în lume la rata de sinucideri, după Guyana. Mult înaintea unor țări cu trecutul apropiat sau prezentul violate cu bestialitate de comunism, războaie, terorism, foamete. De fapt, pe lista celor mai sinucigașe 25 de țări din lume nu mai există nicio țară cu economie occidentală în afară de foștii ocupanți, japonezii.

Zâmbește, mâine sigur va fi mai rău.
Probabil că micul student cu ochelari care m-a pozat cu cartonul cu motto-ul în mână a alertat poliția, crezând că are de-a face cu un deprimat cronic care tocmai s-a hotărât să facă echerul înainte să facă splash în râul Han.
Statisticile spun că cel mai atins grup demografic sunt bătrânii. Nu toți au o Ryungu să aibă grijă de ei la 93 de ani și nici bani să-și permită să stea la cămin. Duse sunt vremurile când copilașul oferea plin de dragoste filială mii de porții de mâncare, pomană la moartea genitorului.
Îmi amintesc că în Muzeul Culturii Populare, spuneau că 60 era considerată vârsta de aur. Atrunci se făcea masă mare la care veneau toate rudele și se serveau mâncăruri special concepute pentru această ocazie. Ai trecut peste ce era mai greu, viața de acum urma să fie o liniștită după-amiază de iarnă, cu tine chircit în fața sobei.
Cănuța cu apă nu mai e ce-a fost.
Bătrânii se sinucid ca să nu fie o povară pentru bugetul lu ăla micu.
Mă gândesc din nou la Ion Iliescu. El nu are copii și deci nu e povară pentru nimeni.
Mapo este, în acest caz, un pod mult prea îndepărtat.

Design a site like this with WordPress.com
Get started