Pe ecran oceanul se adâncește trecând de la un bleu ciel la un bleu marin. Sau poate chiar indigo. Sunt undeva la 9000 de metri deasupra petelor albe care plutesc ca bucățelele dintr-o hârtie ruptă și aruncată de Dumnezeu, aflat într-o criză de inspirație. Doamne ce siropuri scriu, și-a spus Dumnezeu și a aruncat în ocean hârtiuțele care îi poartă vorbele scrise cu cerneală albastră, culoarea adâncurilor, acolo unde nu trăiește decât peștele cu felinar în coadă care chiar și așa se împiedică de mobilă și înjură, trimițând bule de aer spre suprafață. 5000 de metri călătoresc bolboroselile peștelui cu felinar în coadă, trecând pe lângă submarine rusești care dau târcoale Groenlandei și apoi ies la suprafață lângă bucățelele de hârtie din manuscrisul lui Dumnezeu care sunt, iată, iceberguri vârstate cu vinișoare bleu. Sunt duse de curenți spre moarte, se topesc ca noi, clipă cu clipă.
Trecem pe lângă Nuuk, mă rog, pe ecran apare la jumătate de centimetru mai la nord de avionul nostru enorm, cât o țară. Bolboroselile peștelui cu felinar în coadă urcă, încălzite, spre avion și îl scutură, zdrummmmmmg, zdruuuummmmmpppp. Se aprinde semnalul și trebuie să ne punem centurile de siguranță în timp ce sub noi oceanul e indigo iar pe ecranul din față este bleu și a apărut și Alaska în cadru. Nova Scoția. Are un țărm nesigur, deșirat, ca o cămașă de noapte agățată în scaieți.
Avionul se zguduie dar se încăpățânează să treacă peste gropile din aerul curat. Vântul bate cu  157 de kilometri pe oră din față, are o mână pusă pe nas avionul dar el împinge și iată-l izbucnind peste albul colosal al Alaskăi. De aici, de la 10000 de metri, se văd glomotoace de pământ îngropate sub zăpadă, ca și când a nins pe neașteptate și a prins o turmă de oi adormite dedesubt. Obrazul nebărbierit al continentului, cu tulei trecând prin omăt pare nemângâiat, încrâncenat, îmbătrânit în această nesfârșită liniște și singurătate.
Dar apoi uite o șosea, albă, tăind drept obrazul și uite râuri, albe, curgând imprecis, indecis, învârtindu-se printre oile adormite sub zăpadă. Și încet, încet, Canada lasă albul să plece și introduce păduri negre și orașe gri, fum de la coșuri și șosele cenușii. Marele lac este albastru-gri și Chicago e gri cu alb și negru, ordonat, pieptănat, aglomerat.
America e dedesubt și stewardesa îmi povestește că e prietenă cu Ina, da, Ina din Mangalia, superstarul muzicii pop europene. Avionul zboară lin, 13 kilometri are vântul care bate din față și câmpiile indienilor Sioux și Navajo și Cherokee sunt dedesubt pentru câteva clipe. Dar totul dispare, ca și istoria, atunci când zbori cu 900 de kilometri pe oră.
România e departe, îndepărtându-se cu 900 de kilometri pe oră de mine. Ce Big Bang fericit.

E patru jumate, claxoanele au ocupat Calea Victoriei. S-au așezat cu fundurile pe mașini, îndoind tabla cu greutatea zgomotului. Pe pista de biciclete un curier nonșalant, pedalează invidiat de toată lumea: uite-l p-ăsta, e drept că e în ger, dar se mișcă. Până aici s-a mișcat. O tăntică împinge botul mașinii la stânga, mai sunt două mașini în față, nu are unde să se ducă, a înaintat fix 40 de centimetri dar a secționat în momentu ăsta pista de biciclete. Curierul se dă jos, se apropie de mașină și comunică șoferiței că nu e prea excelent ce a făcut. Tăntica e însoțită de un băiat nervos, cu tâmplele rase. Știu că e nervos pentru că dă geamul jos și purcede să-l înjure pe biciclist, claxoanele continuă să cadă ca o ploaie de vară, torențială, peste această natură moartă cu blocaj viu. Curierul se înfierbântă, își lasă capul pe spate și apoi și-l trimite în față, cu un scuipat gros ieșind în slowmotion, rostogolindu-se prin aerul rece și căzând, înghețat, pe lângă mașină. Băiatul cu tâmple rase țâșnește din mașină, reformulez, băiatul cu tâmple rase pare smuls din mașină de mâna unui stomatolog invizibil, iese cu piciorul drept ridicat la unghi drept, arată ca o măsea nervoasă și poc, își înfige piciorul în pieptul curierului care nu a apucat să se dezmeticească. Zboară un metru biciclistul, e pe jos și acum măseaua nervoasă îi cară pumni în timp ce tăntica iese din mașină, se repede urlând dar nu mai știi ce, e și ea un claxon într-un ocean de claxoane. Câțiva trecători îi despart, curierul înșfacă lacătul de bicicletă și încearcă să-l ajungă din urmă pe băiatul nervos care este acum preluat de un domn în costum, cu demnitate de lucrător în comerț exterior. A ieșit dintr-o mașină, de la hotel Capitol? Habar n-am, dar pare că știe cum să liniștească măseaua nervoasă care nu vrea să intre în gingia lui de tablă, ar mai vrea să îi dea un pumn curierului care chiar acum, în timp ce își adună cutia și bicicleta de pe jos, își ia un picior în spate de la un moș care apare de după colț. Are un plovăr în dungi moșul, nu are geacă și nici bască pe frigul ăsta. O fi ieșit de la frizerie, dintr-o mașină? Îi trage un picior în spate biciclistului și apoi fuge laș, nici oamenii strânși lângă curier nu apucă să zică nimic. Veni, vidi, pocnește, vici.
Un fight club ar trebui să facem în orașul ăsta stăpânit de ură și claxoane.
M-aș îmbogăți dacă aș deschide un fight club. Ce Frontline Club, ce dezbateri despre Iran sau Brâncuși. Apropo, la ultima dezbatere au venit fix 2 oameni, că meci Steaua, că petrecere Crăciun, că serbare copil, că joi, că mai dă-i dracu pe ăștia cu Brâncuși. Pentru prima oară în 3 ani am renunțat la eveniment și am plecat cu avocatul familiei Romașcu să bem o bere și să aflăm cum se poartă statul român cu operele de artă, dar despre asta scriu mâine, poimâine.
Nu pot să mi-l scot din minte pe moșul în plovăr cu dungi. Cum a venit el, de unde o fi venit, așa, cu capul gol, să lovească un biciclist pe care îl bătuse altul deja. Și apoi, după ce i-a tras una, răcorit, s-a întors și a plecat de unde a venit, spre frizerie poate, să aștepte să intre la nea Vali, la tuns. Nu am cum să nu admir eficiența moșului, mă duc și dau în ăsta, deja bătut, nu încep unul nou.
Claxoanele au ocupat Calea Victoriei și oamenii care apasă pe ele sunt mânioși. Au atât de multă mânie pe care nu știu cum să o folosească. Să meargă la primărie, să meargă la doamna actriță Bitănescu, să meargă la Viena la casa fiului lui Oprescu?
Păi cum să meargă, nu vezi că nimic nu mișcă? Doar curierul ăla, futu-i Dumnezeii mamii lui de curier, el e liber și mișcă printre mașini. Cine se crede domle să se miște, când noi toți stăm. Să nu-i tragi un picior în spate și-un pumn în falcă?
Fight club. Aplic mâine pentru un permis la primărie. Sunt sigură că doamna Firea o să mi-l dea. O să-i zic că-l chem pe Brad Pitt la inaugurare.

Hotel Aro Palace. Peste 80% deținut de SIF Transilvania unde tartore este de 20 de ani Mihai Fercală declarat în octombrie 2016 de către Autoritatea de Supraveghere Fiscală incapabil să asigure„un management corect prudent și eficient al societăților de investiții financiare”.
1 decembrie 2016, holul Aro Palace. Doi bărbați așezați pe fotolii sunt ridicați de către bodyguarzii trimiși de către un pițigoi cu plovăr roșu. Li se cere să părăsească clădirea hotelului. De ce? Pentru că nu au voie să staționeze aici. De ce?
-Nu trebuie să vă dăm nicio explicație, e instituție privată Aro și își rezervă dreptul să își aleagă clienții. Pițigoiul în plovăr roșu e iritat.
Unul din bărbați începe să explice: există o lege anti-discriminare. Ea spune că nu poți să dai afară pe cineva dintr-o instituție privată sau publică, dintr-un hol de hotel sau dintr-un restaurant, din Primărie sau din biserică fără să îi spui de ce îl dai afară și acest motiv trebuie să fie temeinic. Bodyguarzii confirmă că au mai fost solicitați o singură dată să arunce pe cineva în stradă.
-Atunci trebuia să evacuăm un boschetar.
Boschetarul se culcase și dormise mai bine de o oră pe fotoliile hotelului de 5 stele.
-Mirosim urât?
-Nu. Dar nu aveți voie să stați aici.
-Ok. Unde putem merge să bem o cafea?
-Sus, la etaj este un restaurant, sare plină de solicitudine recepționera.
Tovărășelul în plovăr roșu intervine decisiv. Recepționerei i se sucește mâna la spate. Strigă după cei doi bărbați că nu mai sunt locuri nici la restaurant și că trebuie să plece.
-De ce? Ce am făcut?
Unul dintre bărbați își aduce copilul la Aro, la ora de înot. Celălalt vine săptămânal la piscină. Niciodată nu a fost umilit în halul ăsta.
Pițigoiul își face treaba așa cum a fost pus de mai marii orașului.
S-au strâns pe 1 decembrie la o chermeză finanțată din bani publici, prefect, primar, politruci. Au dat o hotărâre de consiliu local în pripă, au găsit niște mii de lei pe care i-au virat la Aro și numai decât s-a organizat o masă festivă cu ocazia zilei naționale. A venit cabaretul cu ocazia zilei naționale. Și au venit și cei doi bărbați ca să îi întrebe pe prefect, primar, consilieri dacă intră bine sarmaua pe gât atunci când mănâncă pe banii boului de contribuabil.
Păi ce, președintele Iohannis nu face dineu festiv de ziua României?
Ba da, dar instituția președinției are alte atribuții. Și apoi, cum ați stabilit lista de invitați? Cine a venit la desfătăciune? Pe ce criterii?
Pițigoiul în plovăr roșu este sesizat de un satrap local. Ia dă-i frate pe ăștia doi afară, ca ce chestie vin ei să ne întrebe pe noi ce și cum.
Pițigoiul se execută.
Gașca de potentați trebuie să fie lăsați să le tihnească vederea chiloților dansatoarelor.
Mă gândesc că sunt acționar SIF Transilvania, de când cu privatizarea prin MEBO, de pe vremea când SIF-urile se chemau FPP. Deci am și eu o parte din ARO Palace, poate un petic dintr-un mâner de fotoliu. Mă gândesc că am stat pe holurile lui Aro când cu Cerbu de Aur cu orele, fără să ne întrebe nimeni nimic. Mă gândesc la bișnițarii care s-au bătut cu săbii cu jandarmii, în hol la Aro, să fi fost 93-94. Da, da, săbii și hangere.
Mă gândesc la monstruoasele afaceri făcute sub Fercală, la scoaterea la vânzare a Cetățuii Brașovului care, în ciuda celor 400 de ani de existență, a ajuns ca o brichetă ciordită în poșeta lui ARO Palace și deci a SIF Transilvania. La DNA care investighează această simpatică schimbare de proprietar și se uită câș la dreptul de preempțiune al Primăriei care, ca să nu lase să încapă pe mâna străinilor Cetățuia, ar fi trebuit să îi dea 3-4 milioane de euro lu Aro Palace pe ceva ce era de drept al orașului.
Scripcaru, Fercală, ce parandărăt simpatic ar fi ieșit, nu-i așa?
Cei doi bărbați umiliți de pițigoiul în plovăr roșu nu-și revin din șoc.
Poți să știi mama legilor, poți să fii tata tribunalelor și să îți cunoști perfect toate drepturile, pentru ticăloșii din țara asta e totuna. Întotdeauna vor avea un pițigoi cu plovăr roșu cu bunul simț lobotomizat și doi bodiguarzi cu minți cețoase care vor spune: îmi pare rău, dar eu respect ordinele că dacă nu, îmi pierd locul de muncă.
E prea târziu să ne luăm țara înapoi.
Au băut-o, au violat-o, au consumat-o. Și au plătit muzica și dansul din banii noștri.
Bine că nu din banii lui Soros.

Diring-diring! Diring-diring! Diring-di..
-Spuneți!
-Alo, bună ziua, faceți-mi vă rog legătura la regulatorul CFR.
-Ăăăă, dați-mi un număr.
-42.
-Ce număr e ăsta?
-Un număr. Mi-ați zis să vă spun un număr. V-am zis: 42.
-Nu domle, un număr de interior.
-Păi nu am sunat la centrala CFR?
-Ba da.
-De 30 de ani sun la numărul ăsta unde, de obicei, răspundea o doamnă. Îi ceream Biroul de mișcare al Regulatorului și ea făcea legătura.
-Ăăăă, am aici un caiet și zice șef de gară și…nu găsesc Regulator. Îmi trebuie un interior.
-Dar dumneavoastră cum ați ajuns să răspundeți la telefonul ăsta deși sunteți atât de incompetent?
-Auziți, pe mine să nu mă luați cu ăstea. Știți de reducerile de personal?
-Știu dar nu mă interesează. CFR-ul are o centrală telefonică, acel cineva care răspunde la numărul centralei trebuie să știe să îți facă legătura. Și atât.
-Păi eu nu știu și nu pot să vă ajut.
Zdrang!!
Biletul de tren Brașov-București, 167 de kilometri, costă 49 de lei. Trenurile nu vin niciodată la timp, sunt murdare și put. Îmbrăcați în veste portocalii, rezemând în cozi de lopeți capete de lombrozieni, muncitorii care trebuie să repare linia ferată își aruncă insulte și se hârjonesc printre pietrele terasamentului și apoi, cu măruntele lor vieți umflate ca niște picioare strânse 9 ore în pantofi cu un număr mai mic, trag la odihnă la rădăcina vreunui brad.
Cum să cred că oamenii ăștia stricați pot să repare ceva?
Acum câteva zile, profesorul Boia spunea că nu se mai fac nici politicieni ca pe vremuri. Că nici ardelenii nu mai sunt ceea ce erau înainte. Că una era Maniu și alta este Cioloș.
Subnutrirea educațională a făcut ca piscurile noastre să fie delușoarele de acum 80 de ani.
Ați auzit de reducerile de personal?
Nu, nu e asta. Reducerile sunt. Ce-i drept. Dar reduceri în noi.
Suntem găunoși.
Avem în noi o puținteală de alimentară comunistă. Cu rafturi pustii, amintindu-ne în goliciunea lor de o abundență pe care ar fi trebuit să o susțină. Unde dracu a plecat marfa? De ce nu se mai găsește nimic?
Nici măcar politețe.
Pentru că sunt vremuri grele, de tranziție.
Când oameni stricați încearcă să repare țara.
Toți ceilalți au plecat sau au murit. Și modelul lor oricum a fost scos din fabricație.

Sar din tren, scara e la 80 de centimetri de pământul înghețat sub o pojghiță translucidă, ca un cristalin de ochi de pisică. Sunt pe tocuri. Port tocuri o dată la 16 ani și taman atunci trebuie să sar din tren, la Dârste, de la o înălțime de 80 de centimetri. Ăsta e norocul meu. De fapt, aș putea să stau în continuare încă o oră în trenul tras pe o linie secundară. Ce se întâmplă? Nașul cu vestă de Itzac Stern și zâmbet de viplă zice că nu se știe ce se întâmplă, că oricum toate trenurile se vor opri aici, în dosul fabricii de bere Ciucaș care pe vremuri făcea bere Azuga din care colegul Marius, cândva, la un chef într-un cămin din Memo, a băut un pui de șoricel înecat și descompus. De fapt nu l-a înghițit, doar că atunci când a deschis sticla de Azuga a ieșit spuma ca balele unui epileptic, a țâșnit atâta spumă că Marius s-a speriat că rămâne fără bere așa că a pus buzele și de ele s-a lipit sufletul șoricelului care s-a pitit întru pieire în sticla de bere. Mă mir că nu a crăpat de scârbă Marius. Chiar a ajuns director, deci vezi bine că ce nu te omoară te face director.
Pe mine dă să mă omoare CFR-ul. Azi, a încercat de 3 ori. Și e numai ora 2. A început cu doamna de la casierie care a zis că nu îmi schimbă biletele pentru că nu am chitanță. Ba nu, a început cu absența trenului de pe tabel. Adică eu mi-am luat bilet de la aparatu de bilete dar trenul la care mi-am luat bilet, fără chitanță pentru că era ușița de chitanțe blocată cu alte chitanțe mai vechi (cam ca-n PSD, bătrânii oligarhi nu le fac loc ăstora tineri). Așa deci, să mă-ntorc la tren.
Care tren? Că nu e niciun tren de la Budapesta, ungurii dreacu îl țin pe undeva, sunt sigură că Laszlo Tokes care și-a pierdut Steaua României a pus-o de o baricadă la Deda și cucoana de la informații zice nazal: are șaptezeci de minute întârziere. Nu am cum să stau după el, nu mi-am pus tocuri degeaba, ele trebuie să fie în București la 5, așa că trebuie să iau trenul privat. Toc-toc-toc, bocăn până la casa de bilete unde doamna îmi cere chitanța după ce mă ceartă că nu am cumpărat biletul de la ea, căci ea mi-ar fi spus că are întârziere trenul, nu ca aparatul cel viclean-tăcut care mi-a luat banii și nu mi-a dat nici chitanță. Și oricum, de ce nu m-am informat înainte? Păi nu scria nicăieri, “ar trebui să plec de la premisa…”-arunc un cuvânt greu la înaintare, ea clipește, e orbită de vocabularul meu contondent și fandez cu finalul întrebării: “…că toate trenurile au întârziere și nimic nu merge în țara asta de rahat?”
Nu mă învrednicește cu un răspuns. Nu merit. Nu am chitanță. Așa că trebuie să merg la șefa de tură care, lipită de telefon, e adâncită într-o conversație despre sacralitatea sarmalelor cu dovleac fierte în dovleac.
-Vreau să îmi schimb biletul, nu ați afișat întârzierea de 70 de minute, e blocată scuipătoarea de chitanțe. Doamna de la ghișeu nu vrea să îmi dea banii fără chitanță
-Numai puțin, trebuie să iau un formular special pentru astfel de cazuri.
Mai stă 6 minute la telefon, până dau sarmalele în fiert și apoi aruncă o jiletcă pe umeri, vine și deschide aparatul cel nătâng din care cad 20 de chitanțe. Uite-o pe a mea. Casierița schimbă cu o grimasă chinuită biletele. Dă de la tătâne-su, normal că o doare.
Sunt în trenul privat unde e iulie. Îmi văd colegii de vagon prin aerul vălurit de caniculă. Svârl de pe mine plovărul, mă așez picior peste picior, se aude fluierul și trenul pleacă, poticnindu-se ca un flăcău după prima noapte de dragoste, parcă ar mai sta, parcă nu s-ar da dus. Prinde viteză, trece hurducăit peste pod și pe lângă cimitirul întors cu fața la rapidu de Budapesta, care uite că numai vine. Are 70 de minute întârziere și d-aia stau eu și mă coc în conserva asta particulară în care un moș scoate mobilul din care urlă știrile despre Mutu și Dinamo. Are smartphone moșul și timpanul zidit în spatele unui perete mai gros decât cel promis de Trump la granița cu Mexicul. Nu aude nimic.
Nici frânele trenului care oprește intimidat în Dârste. A fost prins de neputința sistemului, luat de perciuni. Unde credeai că pleci măi obraznicule? Cum să crezi tu că noi putem să te lăsăm să îți respecți orarul? Timpul e relativ și să nu-mi spui tu mie, duduia cu tocuri care îți rozi nervoasă mâinile, că nu poți să suni să îți amâni întâlnirea de la ora 5? Nu există nicio întâlnire pe lumea asta care nu poate fi mutată o oră mai încolo, hai o oră jumate.
Nașul cu vestă trece cu un zâmbet încurcat printre vagoane. Cine vrea banii înapoi pe bilet, să zică. El face o listă și cheamă mașina cu bani.
Moșul cu smartphone face calculul și zâmbește înțelegător: apăi unde ne-om duce? Într-o oră vine mașina cu bani, taman când pleacă trenul spre București. Stăm aici. E cald.
Ce nu te omoară, te face director. Mă gândesc la șoarecele băut de Marius, și tocurile calcă apăsat pe pietrișul înghețat din spatele fabricii de bere care nici măcar nu mai miroase a drojdie.

Acum e imensă. A luat-o în jos pe perete, s-a lățit și înspre colț, a trimis un braț și pe tavan. Fiecare înaintare urmată de o retragere dezordonată a umezelii lasă pe varul alb contururi maronii, depuneri de sedimente aduse de flux și uitate în graba refluxului.
Pe pereții băii am o hartă a mării Tetis din care continente s-au ridicat la suprafață ca bulele de oxigen care părăsesc corpurile celor care se îneacă.
Pata mea de pe tavan e vie.
E de la ploaie, spune doct vecinul de deasupra a cărui țeavă de la toaletă o bănuiesc că pompează apă în marea mea Tetis.
Și atunci de ce atunci când plouă nu se întâmplă nimic, tavanul e uscat și prinde să se ude doar după 2 sau 3 zile?
Umerii ajung la urechi. Încurcate sunt căile Domnului și aparițiile mărilor pe tavane se știe că sunt mari mistere ale vieții. Dar un instalator ne poate lămuri.
Acești mari preoți ai conductelor și robineților. Să aducem unul, să sacrificăm un miel și în măruntaiele lui să îl lăsăm pe marele preot instalator să citească adevărul despre apariția petei de pe tavan.
Nea Săndel nu poate. E prins două săptămâni cu o lucrare mare. Are de făcut un apartament, nu are timp. Domnu Eracle e ocupat și el. Nu-și mai vede capul de treabă. Nici nea Nicu nu e mai liniștit. Nici atunci când vorbește cu mine la telefon, nu lasă bormașina din mână. Huruie lângă difuzorul telefonului și el latră câteva ordine la un adjunct care tace și face, “sunați-mă mâine doamnă dragă, că mă uit pe caiet și vă spun cum stau săptămâna asta. ”
Sunt puțini instalatori. Sunt ca apostolii lui Isus. 12 în toată țara. Restul au plecat în Spania și Suedia, Germania și Irlanda, că și țevile lor se sparg și și peste tavanele lor se năpustesc mări în potopuri abrupte.
Nici bucătari nu mai sunt. Cârciumarii se plâng că nu au cine să le mai taie ceapa, că au dispărut toți prin bucătăriile inoxate din Londra, Berlin sau Madrid. Nici chelneri nu mai sunt și nici electricieni sau depanatori și medici.
Avem însă din belșug bocitoare. Se pun pe ciuci și căinează țărișoara, unde merge ea, condusă de homosexuali și de lesbiene, de nemți și evrei, de masoni și oculte reptiliene.
Se duce dracului țara pentru că noi ne-am îndepărtat de la drumul cel drept. Și pata asta de pe tavan, mă uit la ea, nu-i marea Tetis. E oceanul de necazuri care se abate peste noi pentru că suntem păcătoși. Nu-mi trebuie un instalator, căci niciun instalator nu poate să coasă țeava spartă a ticăloșiei omenești. Poate un popă îmi trebuie. Să îl duc în pod, să îl las să șoptească rugăciuni și, miraculos, din peretele îmbibat să scoată toată zeama de ploaie și de vintre lepădată în conducte.
Știe careva cât costă o rugăciune de retras apele? Moise cât a luat pe a dumisale? Știe cineva un număr de telefon al său?

-Numai mie mi se putea întâmpla să nu îmi vină decizia de mărire a pensiei. Numai mie mi se putea întâmpla să am o vecină o ticăloasă care îmi scutură mizerii pe balcon. Numai mie mi se poate întâmpla să nu-mi găsească pietrele la rinichi, deși doctorul mi-a spus că sunt mari cât oul de bibilică și uite, a dat cu laseru în ele și nu s-au spart și numai mie mi se putea întâmpla să am o soră ticăloasă care vrea să îmi vândă pământul. Cum numai mie mi se poate întâmpla să întâlnesc oameni neserioși care spun că sună în jumătate de oră și nu sună nici după trei ore. Cu ce ți-am greșit Doamne ca tu să mă supui la încercări d-ăstea numai pe mine?
Asta, ultima, nu e o întrebare. E o mustrare. Domnul se comportă ca un doftor inept, taie piciorul stâng în loc de ăla drept, cangrenatu. Numai mie mi se putea întâmpla ca să dau peste un Dumnezeu neatent, poate chiar necalificat în meseria lui de împlinitor al dorințelor pe care i le-am trimis prin rugăciune.
Numai mie.
Dacă întâlnești persoana care își împodobește molidul discursului cu ghirlande de “numai mie”, așează-te la 7 metri și 33 de centimetri depărtare de ea. Nu mai puțin.
E radioactivă. Îți perturbă câmpul electromagnetic. Îți ciordește energia ca un hoț de lemne intrat cu toporul în sufrageria ta, cioplind sălbatic rococoul, sub ochii tăi. Și tu supt, îl privești și nu te poți mișca, pălit de paralizie cum numai tu poți să fii în momente d-ăstea. Așa o să-ți spui și, încet, încet, contaminat de “numai eu” o să descoperi că numai ție putea să îți sară o pietricică în parbriz, să ți-l fisureze și numai ție putea să ți se termine fix în față biletele la film și numai ție puteau să ți se așeze pe fund 3 kile în numai 2 luni.
“Numai mie” se ia.
Singura cale prin care poți să scapi este ori să fugi când ai ghinionul să dai de un suferind, ori să îți iei scut negativul lui “Numai mie”.
“Nu numai mie”.
“Nu numai mie” este acea persoană care s-a luptat cu o boală, a văzut moartea de aproape. Poate chiar a murit și a înviat. Pentru ea, decizia de mărire a pensiei întârziată, vecina ticăloasă, doctorul incompetent, sora avară, sunt asigurări că viața este diversă ca o sală de sport plină de haine de la ajutoare venite într-un decembrie straniu de cald, în 1989.
“Nu numai mie” știe că “numai mie” sunt două cuvinte care rod în tine, îți fac o boltă mare și rece, de catedrală, în piept și continuă să sape până când sufletul ți se sperie de atâta singurătate. Îți crapă de frică sufletul iar gândurile pică în fântâna minții tale, ca într-o fântână adâncă și te umplu de un ecou întunecat.
“Nu numai mie” a văzut că tuturor ni se va întâmpla ceva grozav.
Vom dispărea. Și, odată cu noi vor muri toate micuțele noastre tragedii otrăvitoare, despre care am crezut că au numele nostru scris pe ele, că sunt numai ale noastre.
Uite o chestie care li se întâmplă tuturor.
O fi mai importantă moartea decât pietricica din parbriz sau obrăznicia chelnerului sau nesimțirea proprietăresei sau …?

Eu zic că da. Așa că, atunci când cade felia de pâine cu dulceața pe covor, când îți înghite atm-ul cardul sau descoperi că te înșală iar iubitul, spune-ți mantra următoare: nimic din toate astea nu este cu nimic extraordinar.
Și nu ți se întâmplă numai ție.

PS. Numai mie mi se putea întâmpla să mi se termine bateria și textul ăsta să se piardă și să trebuiască să îl rescriu.

L-am întâlnit acum 19 ani. El și Robert păreau singurii oameni care nu au fost crescuți de omul Spân, într-o magazie în spatele casei. Nu se grăbeau să te strivească sub talpa bocancului la primul îndemn al haitei, vădeau o anormală sațietate sau lipsă de poftă de circ, ca o adiere caldă suprinsă în februarie în Tunguska.
Robert era hâtru și discret. Iulian era prietenos și deschis.
Cândva după, probabil într-o dimineață de vară de la începutul mileniului 3, când lumea era în vacanță, ei au fost retrași din producție, duși în laboratoarele conducerii unde au fost scanați, cercetați, testați și s-a decis că ceva e în neregulă cu circuitele lor. Creșteți nivelul agresivității, puneți-l la nivelul Năstase. Scădeți empatia, puneți-o la nivelul Băsescu.
Westworld.
Dar eu nu am știut asta, nu am știut până marți.
Pe Robert l-am pierdut de niște vreme în hățișurile unui post de televiziune cu fard discret de unitate militară. Pe Iulian l-am mai văzut, din când în când, scoțând capul din valuri de  scandaluri grotești, gafe incredibile și împleticeli care îi dădeau un ușor aer de retard. Omul care râdea când lumea plângea, omul care se ocupa de aspecte vestimentare când în jur se prăbușeau zgârie-norii. Un autist rătăcind greoi prin șanțurile subiectelor importante, incapabil să înțeleagă frontul discuției și cine e dușmanul.
Trebuia să îmi dau seama încă de atunci că nu mai e omul ăla de acum 19 ani, uneori simpatic, de cele mai multe ori cald și cordial, care spunea știrile la ora 10 sau 11 sau cât o fi fost. Omul ăla a dispărut și în carcasa lui locuiește acum un individ al cărui unic scop în viață este obținerea, cu orice preț, a faimei.
Audiență.
Un cioban de like-uri, un ciurdar de share-uri, un om pentru care forma este de un catralion de ori mai importantă decât fondul. Suntem pe facebook, ne văd 600 de oameni, apăsați like dacă sunteți de acord cu ce a spus doamna X, puneți față mânioasă, roșie, dacă nu vă place ceea ce a spus domnul Y.
Cine dă mai mult, cine se abține?
Eu pun față mânioasă pentru că Iulian, ca și Robert, sunt doar victime ale unui sistem crescut la sânul unui cetățean.
Adrian Sârbu, creatorul infoteinmentului și al derizoriului.
Acest Victor Frankenstein care a supt din trupurile supușilor ultimul strop de sânge cald, lăsându-i, reptilieni flămânzi, să caute cu disperare mereu soarele popularității.
Mi-e milă de Iulian, mi-e milă de Robert.
Au fost sacrificați. Mâinile și picioarele le-au fost amputate și ei au fost înșurubați pe un scaun de știri, în dosul unui birou, în fața unei camere de luat vederi. Aici dorm, aici mănâncă, aici își varsă ceaiul fierbinte în poală și nu au cum să îl șteargă.

Eu cred că trebuie să creăm sanatorii unde oamenii care au lucrat pentru Sârbu să vină la dezintoxicare. Unde psihologi, traumatologi, maseuri, filozofi, sociologi să îi reînvețe să își găsească umanitatea pierdută în imperiul Pro. Să restaureze parametrii inițiali, din 95 sau 94, când Iulian și Robert erau capabili să asculte și să înțeleagă că durerea personală și catastrofa colectivă nu sunt surse de audiență, ci șanse de ați reaminti că ești om.
Dați like dacă v-a plăcut ce am scris, dați share dacă mai vreți să scriu.

Cel mai mare truc pe care l-a pus Diavolul la cale a fost să convină lumea că nu există, zice Verbal Kint în Usual suspects.
Ne obișnuim cu forme ale răului, dormim cu ele, lăsăm răul ăsta mic să se ghemuiască în noi și ne convingem că nu e nimic, e doar un rău mic. Nu se pune. În definitiv nu suntem perfecți, trebuie că fiecare dintre noi are un defect ceva. Și persoanele ăstea care vin în fața noastră și spun: eu sunt fără de păcat sunt sigur nebune sau poate au fost antrenate în trupele speciale, știu să ia scheletele din dulapuri și să le piseze până nu mai rămâne nimic din ele. Doar un praf pe care îl trag pe nas.
Aseară, la dezbaterea de la Frontline despre anul trecut de la Colectiv, am cunoscut-o pe doctorița Roiu, cea care a vorbit pentru prima oară de infecțiile nosocomiale din spitalul de arși, cea care a fost acuzată de câțiva colegi și confrați că a plantat viermii pe rănile pacienților pe care echipa de investigații a lui Tolontan le-a arătat întru oroarea națională.
Doamna Roiu a spus că a fost adusă în fața comisiei disciplinare, că este hărțuită, că se teme că nu poate să își facă meseria.
Nu a făcut mare caz. Nu s-a dat cu fundul de pământ, nu a implorat și nu a arătat cu degetul. Nu a stors lacrimi. Singura ei apărare este că este avertizor de integritate.
“Avertizorul de integritate poate fi oricare dintre noi, indiferent că lucrăm în sectorul public sau în sectorul privat. (…) Nu e o profesie să fii avertizor, este un rol pe care ți-l asumi într-un anumit context în măsura în care acesta avertizează, se bucură de garanții pe care legea le oferă. Rămâne însă să vedem cum anume se aplică legea. Aici mai avem de lucru, pentru că instituția asta a avertizorului de integritate nu este încă foarte bine cunoscută. Asta este vestea mai puțin bună. Vestea bună este că nu suntem singuri în această materie. Sunt și alte țări. Nu e simplu să fii avertizor. E un lucru destul de elaborat, care trebuie să vină împreună cu un complex de garanții. Ele există în lege și trebuie să fie aplicate”, a afirmat Prună la Parlament, la Forumul Administrației Publice Locale.
În sală mai erau doi avertizori publici, angajați ai radioului public, la rândul lor hăituiți de conducerea instituției pentru că au vorbit despre abuzurile acesteia.
-Dar să știți că cercetarea disciplinară a doamnei Roiu nu a fost făcută pe cazul nosocomiale și viermi, a spus cineva, nu spui cine, persoană importantă.
-Niciodată nu se face așa. Îți găsesc bube în cap, încearcă să nu pară că de la faptul că ai rupt tăcerea ți se trage, a spus unul din avertizorii publici de la Radio România.
-Și nici comisia disciplinară nu i-a făcut nimic. Asta de ce nu a spus că nu s-a întâmplat nimic după comisia disciplinară?, a continuat persoana importantă, nu spui cine.
-Dar de ce să o hărțuiască, de ce să o cheme într-o comisie disciplinară? a parat avertizorul de la radio.
Cel mai mare truc pe care l-a pus la cale Diavolul a fost să convingă lumea că nu există.
Ce contează că s-a făcut comisie disciplinară și un om a fost judecat pe o temă oarecare, în încercarea de a fi mâzgălit profesional, discreditat, dat la coș. Taman acum, după ce a zis de nosocomiale, taman acum după ce a arătat viermii?
Ce contează că îți dau o palmă? Nu-mi zi acum că ți-am spart capul cu o palmă. Ce ți-am făcut, ha? Acum nu o să plângi de la o palmă.
A trecut un an de la Colectiv. S-au făcut investigații, unii medici, cum e doamna Roiu, au vorbit. Acum știm mai mult decât cu un an în urmă, nu mai suntem atât de proști și de ușor de manipulat. E mai bine decât acum un an, crede jurnalista Mirela Neag.
Nu cred că are dreptate.
Fiecare strat de mega-rău pe care îl absorbim, fiecare manifestare a Diavolului pe care o întâlnim, la început ne revoltă și apoi se depune ca sedimentul pe fundul sticlei. Suntem mai tăbăciți și astfel mai capabili să înghițim micul rău, porții mici de poloniu care ne întăresc dar ne și omoară, dar noi nu știm. E ceva rău că un om e hărțuit pentru curajul de a vorbi?
Suntem zombie, plimbându-ne printre fantomele celor care au avut norocul să moară.
Dosarul Revoluției e blocat, doar Stănculescu și câțiva speriați au făcut niște pârnaie.
Dosarul Colectiv nu a ajuns în instanță. În niciunul dintre ele nu este vorba de corupție.
Curajul doctoriței Roiu este inutil. Și uitat deja.
Noapte bună.

Aseară mă uitam la știri la o televiziune care ne-a spus să gândim liber. Muzică dramatică întinsă pe sandvișuri cu poveștile victimelor din Colectiv. Îngenuncheați printre lumânări, reporterii transmit cu fețe grave …nimic. Nu există nicio firmitură de informație care să se califice drept știre. Un bocet asurzitor ascunde impostura producătorilor și editorilor și redactorilor de știri. Urmează interviuri cu părinții în doliu, cu lacrimi curgând pe bărbie. Stoarcem tot ce poate fi stors din piatra audienței.
Un cuvânt nu se spune despre dosarele penale ale celor dați în urmărie, despre anchetă, despre ce se întâmplă cu miniștrii și secretari de stat implicați anul trecut în absurda mimare a competenței. Nu există o cronologie a evenimentelor, nimeni nu s-a chinuit să facă un tablou al câmpului de luptă în care au murit 64 de oameni și au fost răniți câteva sute.
Tot ce ne poate oferi la emisiunea de știri televiziunea care gândește liber este o revizitare a locului crimei în care supraviețuitorilor și rudelor li se spune să își înece dorința de dreptate, să uite de adevăr și justiție, că doar Ăl de Sus poate să dea. Apare și un popă care ne vorbește despre gândurile bune care trebuie să se îndrepte către…
Trei minute mai târziu, din nou muzică gravă, de data asta pe sub știrea, ȘTIREA!!!!, despre divorțul Andreei Marin de turcul fizioterapeut care, pentru că e ziua Colectiv, suferă și el de răni grave datorate arsurilor dragostei. Așa zice turcul într-o postare pe facebook pe care televiziunea care gândește liber o preia și o subliniază cu roșu: iubirea a fost prea puternică și i-a ars inima și d-aia nu mai e cale de întoarcere.
Derizoriu.
În curând o să aflăm de tristețea îngrozitoare a lui Dragnea căruia i s-a ars părul de pe mână atunci când a aprins aragazul să facă niște cafea și despre grava arsură la stomac suferită de Victor Viorel atunci când diabolicul chelner, plătit de Băsescu, desigur, i-a pus pălincă de 73 de grade în sticla de Borsec.
La anul, nu acum. La anul, când Bănicioiu, ministrul inept al sănătății va fi senator, probabil chiar în comisia de sănătate a Senatului, când Androneasca, Dragnea și Ponta vor arăta bufnița căcănie poporului român și îi vor spune că nu este căcănie pentru că este din rahat ci pentru că este arsă.
Arsă de focul dezamăgirii că poporul român și-a uitat locul. Ăla de a sta și a suporta.
La cât rahat am înghițit, ce e încă un an în plus?
Uite, Ponta deja se pregătește să iasă la lumină, se trage singur de ceafă, ca un Munchhausen pe steroizi. Acum dosarele lui penale îl pun pe același loc cu Hilary Clinton, e o victimă aidoma lui Juppe care o să fie președintele republicii și atunci Iohannis o să se milogească să facă o poză cu un condamnat definitiv.
Penal e normal.
E chiar preferabil.
Ponta s-a dușat, s-a bărbierit și e gata de un nou mandat. Pe care o să-l primească în timp ce noi ne uităm la Mihaela Rădulescu arzându-se cu austriacul, undeva în cosmos.
Arde baba și țara se piaptă