M-am întors de o săptămână acasă însă undele gravitaționale au luat pe sus Australia și au aruncat-o într-o gaură neagră unde timpul e anulat și amintirile dispar. Mi-au mai rămas 4 amintiri pe care am reușit să le tupilez sub o cută a parietalului. Toate 4 amintirile sunt cu invazii. Invazia iepurilor aduși de coloniști. Apoi invazia crapilor chinezești aduși de coloniști. Apoi invazia vulpilor și a câinilor aduși de coloniști. Apoi invazia cămilelor și a broaștelor de trestie de zahăr aduse de coloniști.
Fiecare invazie a luat coala de hârtie a ecosistemului australian în pumnul ei cel mic și a mototolit-o, a boțit-o, a aruncat-o-n nămolul șanțului și apoi, după ce a cules-o plină de pământ 100 de ani mai târziu, când a încercat să o întindă cu palma, a rupt bucăți din putregaiul umed. Ups!  Am distrus ecosistemul.
Australia este un Mickey Rourke cu nasul spart, pomeți ridicați și buze umflate, atât de operat încât nici el nu-și mai amintește cum arăta odată.
Niciunul din animalele introduse nu avea prădători naturali. Aduse pe corăbii din Europa, Arabia sau India, invadatorii s-au culcat în pătuțul faunei native, ca o Albă ca Zăpadă supraponderală. S-au crăpat pătuțurile sub greutatea milioanelor de iepuri, vulpi, cămile, șobolani și broscoi otrăvitori. Unde să se mai strângă covrig tigrul tasmanian când totul e rupt, spart sau ocupat?
În 1930, ultimul tigru tasmanian a dat ortul popii. A fost vânat cu bestialitate pentru că mânca oile coloniștilor. Era acuzat că mânca oile coloniștilor.
Mori.
A murit.
Dar trăiește și azi pe plăcuțele de înmatriculare ale cetățenilor cu mașini înregistrate în Tasmania. Ucis ca un dizident român, cultivat ironic întru viitorime.
Mă gândesc la tigrul tasmanian românesc. Am avut și noi unul: țăranul român, ăla adevărat, cu mâini și călcâie crăpate și pline cu pământ. Ucis cu bestialitate la colectivizare, înlocuit cu șobolanul-iepurele-broasca otrăvitoare-cămila făurită în cotețul moscovit al omului nou.
Acum, pielea țăranului român ucis de comisari a fost umplută cu paiele avatarurilor care spun într-o campanie tristă: Și eu sunt țăran.
De ce, pe cine ajută? O să întoarcă țăranul de la groapă? Sau poate mai există vreun specimen adevărat, închis într-o grădină zoologică, ferit de prădători naturali.
Stranii neamurile care se camuflează după steme heraldice populate de vietăți pe care chiar ele le-au exterminat.
Nu mai bine suim pe steag cocalarul vicios, câinele râios și politicianul veros?

La 14.952 de kilometri distanță de Piața Constituției din București, Sponge Bob învârte șoldurile pe scenă, antrenând 400 de copilași să urle extatici și să-l urmeze în această Macarenă infantilă. Retrase ca o divizie de blindate în lizieră, mămicile citesc pliante despre Krishna, în timp ce adepții împart felii zemoase de pepene roșu, cântând Hare Krishna, hare Rama, hare, hareeeee…
Sunt încă 5 scene, rock, jazz, alternativ, înșirate pe marginea plajei, 136.782 de kioschuri care vând de la weisswurst la nachos, tricouri, mărgeluțe, marfă de festival. Căci festival e. St.Kilda festival, unul din cele mai mari din Australia, organizat de comunitatea din St.Kilda, un soi de Năvodari al Melbourneului, la care vin 100.000 de indivizi, poate 150.000. Cască ochii, ascultă muzică, se întâlnesc cu prietenii, beau o bere la 8 dolari, și-o permit cu greu pe a patra, mâncă un gyros, protestează împotriva gentrificării zonei și a introducerii liniei de tramvai care terfelește aerul boem al străzii comerciale. Sunt bătrâni eleganți, bancheri șarmanți, studenți în colanți, fete cu părul mov și tatuaje de pirat îmbrăcându-le coapsele, băieți cu producții record la hectar de păr facial. O lume colorată, degajată, interesată să simtă și să știe, să asculte și să cadă-n reverie în fața orgii mecanice de la 1857, adusă taman din Belgia, unde o fată în fustă cu multe volane, cățărată pe o scară, schimbă acum melodia. It`s a wonderful, wonderful world-aparatul citește notele săpate în cartele de carton. Are un volum mare cât Biblia de citit. Îți vine să crezi cât a evoluat lumea?
La 14.952 de kilometri de St.Kilda și 4 zile mai târziu, culorie s-au terminat. Avem negru și diverse tonuri de gri. Nu a mai rămas roșu decât pentru cartoanele de la lansarea unei televiziuni care se cheamă, în engleză, fericire. Și pentru fularul prezentatorului care a dat iama în depozitul cu cuvinte mari, ca o ceată de ratoni care au găsit băcănia deschisă. Libertate, egalitate!!
Mă uit la televizor la fețele gri ale oamenilor gri de pe planeta gri,  acest eco-sistem înghețat, unde fericirea nu există decât scrisă în engleză pe niște foi A4 roșii.
Cască și ei gura, ascultă muzica, îl urmează pe Sponge Bob-ul românesc, predicatorul rujat, care le spune, exact așa cum Sponge Bob-ul australian le spunea preșcolarilor din St. Kilda, să ridice mâinile, să se învârtă într-un călcâi, să dea din șolduri.
Hare Krishna, Hare Krishna!!!
Copii de 70 de ani unduiesc în Piața Constituției, cu minți de plastelină din care degetele dibace ale predicatorului Sponge Bob face biluțe cu care bombardează ANAF-ul.
Copii de 70, 80 de ani se emoționează când o fată blondă îngenunchează pe scenă și le spune că doar ei o pot salva pe ea, prințesa, condamnată să zacă în temnițele cenzurii. Libertate, Libertate!!!
Bieții copii. Captivi în corpuri îmbătrânite, cu articulații ostenite dar creier de zgâmboi, nu au învățat ce înseamnă comunitate, țară, lege și, cu atât mai puțin, libertate.
LIBERTÁTE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. în libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să… (sau de a…) = a-și îngădui, a-și permite să… 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân.

Dar oare ce vrem noi, copiii bătrâni scoși de Răzvan și Dani (ăsta e ăla bre de o babardea pe Răduleasca?) și de Cerebel și Badea în stradă? Oare acționăm noi după propria voință sau dorință? Și dacă nu, am vrea asta? Ce ne-ar spune propria dorință sau voință?
Ce e aia voință?
VOÍNȚĂ, voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unor scopuri și prin efortul depus pentru atingerea lor. ♦ Trăsătură de caracter definită prin decizie fermă și perseverență în învingerea obstacolelor.

Orientarea conștientă spre realizarea unor scopuri: Mi-e foame băi Neluțule, mă orientez ferm să merg acasă, că a făcut nevastă-mea o ciorbă.
Mulțimea de oameni gri strigă de încă 9 ori Libertate, mimând înțelegerea cuvântului. Apoi pleacă spre casă mânați de foame.
Domnu Preda, izolat de vârsta înaintată în sufragerie, în fața televizorului dat pe Antena 3, îmi transmite că au fost 500.000 de oameni la manifestație și apoi, cu o claritate uimitoare, anunță că au fost numai copii și tineri.
La început am râs, ca o idioată. Unde domne, că erau numai moși cordiți?
Abia acum înțeleg și îi dau dreptate.
În ciuda numărului gigantic de pensionari, suntem un orfelinat plin de mucoși abuzați și abuzabili, fără mamă și tată în preajmă care să ne apere când ni se oferă o bomboană dacă îi lăsăm pe predicator și gașca lui să ne bage cocoșelul în gură.

Un neam infinit abuzat de o serie lungă de pedofili, prizonier într-o veșnică și neputincioasă copilărie.

Atenție la cazuar, mare grijă la cangur, fii pe fază cu wombatul, diavolul tasmanian, echidna, oposumu, koala, crocodilul. Șoselele australiene au mai multe avertizoare care te anunță că după colț, fauna stă la pândă, gata să trimită reprezentanți care să-ți îndoaie bara în acest “Țară, țară vrem ostași”, decât indicatoare de viteză sau curbe.
În primele zile scanam din mașină pădurea. Cangurul, echidna, wombatul a căror prezență era anunțată de buzduganul autorității rutiere, stătea în tufe, nu ieșea să danseze în chiloți la marginea șoselei ca fetițele noastre între Câmpina și Breaza.

Mergi dragă mai încet, că nu vedem canguru din cauza ta, m-am răstit de 78 de ori la Iulian. Sigur e acolo între copaci, futu-i mama mă-sii, cum facem să îl vedem?
Simplu.
Identificăm mormanele de vintre și blană de la marginea drumului. Zeci, sute de cadavre țepene, putrezind lângă șosea, canguri și echidne și câte un wombat umflat de căldură ca bula economică din China.
Nimic viu.
Apoi a venit zona în care autoritățile ne-au spus să fim cu dare de seamă, pe aici koala trece strada să-și ia o cafeluță care să-i mai ridice de pe  ochii oblici mahmureala consumului excesiv de frunze de eucalipt. Atenție, următorii 5 kilometri cad koale sau koli din copaci, tunau anunțurile cu negru pe galben.
Nu am văzut picior de koala, nici măcar terciuit la marginea drumului.
Mergi dragă mai încet că nu vedem koala.

Crocodilul.
Mare grijă cu crocodilul care, se știe, e dat dracu, nu stă la discuții și te halește de nu te vezi. Indicatorul anunță prezența crocodilul și tu stai o oră cu ochii după el, scrutând apele mâloase ale râului Daintree, sperând că nu are somn crocodilul (doar ghidul a zis că e nocturn), că poate iese la lumina zilei pentru că a mâncat ceva sărat azi dimineață și i s-a făcut sete.
Ce ghinion pe noi dragă, nu am văzut crocodilul, ceilalți turiști sigur l-au văzut, îți spui și continui să încerci să străpungi jungla, poate, poate o să vezi cazuarul.

Cazuarul e cel mai frustrant. Din 2 în 2 kilometri apare indicatorul galben care spune că ești la el în ogradă, e aici undeva nemernicul, tupilat în vreo tufă.
Fiți cu ochii în patru îți comandă ghidul așa că îi pui pantofi cu tocuri vigilenței. Îi dai o cafea tare vigilenței,  dar cazuarul nu-i nicăieri de văzut.

Și atunci începi să te întrebi dacă nu este totul o mascaradă. O caterincă pusă la cale de autoritatea turistică australiană care nu are sărmana ce să-ți vândă decât natură și faună stranie, exotism marsupial, păsări uriașe care ucid cetățenii care nu sunt uciși de reptile feroce care ucid cetățenii care nu sunt uciși de șerpi veninoși care ucid cetățenii care nu sunt uciși de cangurul care îți sare în fața mașinii, făcându-te să tragi de volan și să intri în copacul din care cade pe capotă, ucigându-te prin asfixiere cu blana lor pufoasă, un buchețel de ursuleți koala narcotici. Pam-pam.

E clar că totul este o făcătură. Sonia, de 30 de ani în Australia, nu a văzut niciodată un koala în libertate. Nici Zoe nu a văzut crocodili sau cazuari, deși a bătut Australia în lung și-n lat în cei 7 ani de când s-a mutat aici.

Și atunci? E o făcătură de PR. Noi, australienii, umplem șoselele cu indicatoare care vestesc prezența vestitei faune care, ca în cazul vestiților diavoli tasmanieni, probabil că e 90% extinctă (mai puțin cangurul, da, știu). Și tu, turistul, călătorul, vizitatorul, caști ochii, nu îi vezi și îți blestemi vestitul ghinion de a nu-i vedea, din cauza ta, dragă, ți-am zis să conduci mai încet.

E ca și cum la noi, ANDNR sau cum i-o zice instituției care are grijă de șosele, ar pune indicatoare cu cerbul lopătar, zimbrul, lupul și mistrețul, cu dropia și zăganul. Și doar tu, ăla de nu-i vezi, ești vinovat că nu-i zărești, noi te-am anunțat că ei sunt pe aici pe undeva, nu știm unde, că doar sunt sălbatici.

Și atunci, dacă tot suntem pe tărâmul fantasticului, de ce nu anunțăm prezența dinozaurului pitic de Hațeg, a extraterestrului mov de pădurea Baciu, a Elodiei și a fiilor Vrâncioaiei, a vampirului bețiv  de benzinărie care adoră lichiorul Tanita, a lui Ceaușescu și mai cu seamă a plopului care face pere, o specie rară în care trăiește și celebrul porc teleormănean zburător.

Eu cred că am face o tonă de bani din asta. Sau măcar o instalație artistică de succes. Nu zicem noi că suntem România mereu surprinzătoare?

Cuptorul cu microunde e așezat pe gardul de la intrarea în fermă. E un aparat vechi, pătrățos, cu butoane negre, care arată ca televizorul Sirius cu care familia Feher obișnuia să se lupte, încercând să spargă blocada informațională a anilor `80. Odată, prin `88 cred, după câțiva pumni vârâți în creștet, televizorul a prins semnalul unui program polonez. Printre catralioanele de pureci, puteai cu multă imaginație să distingi niște urși. Ne-am strâns ciopor încercând să descâlcim șarada, ce vrea să spună programul polonez cu urși prins într-o zi cu furtună la Brașov?
-Chiar, cum era în România atunci?
Șoferul microbuzului a încercat cardul o dată, nu a mers.
-Nu aveți niște cash?
-Ba da, dar doar juma din sumă.
-Bună și aia.
A tăiat doar un bilet, a dat rest și chitanță și acum ne duce la mama dracului, unde am găsit un pat.
-Ceaușescu, 1989, cum a fost atunci?, vrea să știe șoferul. Eu mă uitam la televizor și mi se părea extraordinar că asist la sfârșitul războiului rece, dar voi?
Cât de greu este să îi explici cuiva ce înseamnă referințe diferite? Ce era războiul rece pentru șoferul microbuzului din Tasmania, ce era sau este pentru mine?

Sau ce a fost Războiul rece pentru șoferul de taxi rus din Sydney.

-Gorbaciov a fost un criminal. Nu zâmbi, un criminal care și-a omorât toți adversarii politici. L-a omorât pe Ceaucescu al vostru care era om bun și un patriot adevărat. A trădat țara și a dat-o pe mâna Occidentului, asta a făcut în `89 Gorbaciov.

Rusul are vreo 65 de ani, pantaloni scurți și o piele XL care îmbracă un trup M. Anii, zilele, lunile și orele au tocit cu pașii lor târșâiți mocheta corpului taximetristului rus, l-au lăsat puțin, cu țesătura expusă.

-Ba nu, nu e de la vârstă. E pentru că m-am operat, oho, de 4 ori mi-am făcut operații estetice. Sunteți români și vă spun. Eu sunt fost spion. Sunt aici din `88. A trebuit să îmi schimb înfățișarea. Și am luat din spitale o blestemată de boală, se topește carnea pe mine. Par slab dar sunt un urs și dacă iau ICE, ați auzit de drogul ăsta, devin supraom.

Să-i spunem Ivan. Ivan nu crede, el știe că Stalin a fost cel mai bun președinte sovietic. A urbanizat țara și a transformat-o într-o superputere dintr-o civilizație agricolă. În 1918 erau în haos, 50 de ani mai târziu, datorită lui Stalin, sovieticii au avut primii un program spațial.

Ivan caută privirea în oglinda retrovizoare. Mă gândesc ce i-ar fi zis Jude dacă eram cu el în mașină. Îmi amintesc de Jude la o cârciumă bucureșteană unde ne-am dus după o filmare și cum își ținea cu greu saliva în gură când lângă noi au apărut Badea, Gâdea și alte figuri emblematice ale mizeriei mass media. Dar eu nu sunt Radu, așa că mi-am lăsat găsită privirea și chiar l-am întrebat pe Ivan inevitabila întrebare eliptică de predicat:
Dar Putin?

Noroc că suntem opriți la stop. Taximetristul renunță la oglindă, drumul privirii spre ea și apoi reflexia până la mine are cu totul 97 de centimetri. E mai scurt să te întorci, să îți înfigi fața între scaune, maxim 32 de centimetri între ochii lui și ai mei:

-E la fel de bun ca Stalin, dacă nu mai bun. Lumii întregi îi este frică de el și bine face. Pentru că este un om care știe ce trebuie făcut. Ucraina e a Rusiei, Crimeea e a Rusiei. Acum, cu ISIS și mizeriile făcute de Statele Unite în Orientul Mijlociu, a fost nevoie de Putin să vină să rezolve lucrurile. Iar economia e foarte bună, mult mai bună decât cea a americanilor care sunt vânduți complet chinezilor.

Cursa s-a terminat. Fostul spion, cu trupul împuținat plutind în pielea largă, ca o Rusie îmbrăcată într-un costum al URSS-ului, a luat un alt călător. Mă uit la clientul cel nou care se urcă în mașina lui Ivan, la hainele lui, pantaloni cu pense și pantofi de broser, șosete albe. Mă uit la fetele de lângă mine, pantaloni scurți de blugi, talie înaltă, tricouri scurte. Anul e 1989.
Din nou.

Ciaucescu, omul bun, e la putere în mințile oamenilor. Fiul iubit, conducătorul înțelept, a industrializat țara, l-a lansat pe Prunaru în spațiu, un patriot ucis de occident.

Mă gândesc la cuptorul cu microunde cum stă el ca un câine credincios pe gardul fermei, așteptând întoarcerea stăpânului. Care se va întoarce, așa cum se întorc toți. Mode, panici, Stalini, Ceaușești, pantaloni cu pense și războaie reci. Așteptați cuminți pe gardul de lemn al fermei și veți vedea. Nimeni nu este lăsat în urmă.

Sunt pe 11 London Street, Newtown, Sydney, New South Wales, Australia, Asia&Oceania și citesc știrile. Bursele se-neacă, trăgând la fund ca un banc de Krakeni, economii, industrii, popoare. China e însărcinată cu cei patru călăreți ai apocalipsei, în timp ce Orientul Mijlociu se chinuie să traforeze un Frankenstein capabil să crească prețul petrolului. Am un deja-vu și încep să sap printre textele pe care le-am scris astă-vară, într-un iulie grozav de fierbinte și iată că-l găsesc într-un mail trimis unui om care ar fi trebuit să scoată o revistă dar n-a mai fost să fie. Apuc de ceafă și trag afară puiul de poveste prins între dărâmăturile editoriale. E despre oameni și locuri care par în urma noastră la cel puțin 5 ani, să fi fost 2010? Să fi fost 2008? Timpul aleargă în cerc. Chiar azi am văzut asta, când calendarul îmi arăta duminică, 3 ianuarie, 2016. Am luat ziua de 4 ianuarie și am tras-o peste inelul care ține tocul calendarului, apoi am luat ziua de 5 ianuarie și am pus-o peste și în loc de duminică, sub care nu mai era nimic, a trebuit să mă întorc în timp și să iau de pe partea cealaltă a lumii cele 6 zile lipsă, să dau luni la o parte și să scot la lumină ziua de marți. E un cerc în care China, Iran, Grecia, Ponta sunt numele unor țări și oameni, lipite pe ei ca afișele pe un stâlp de anunțuri. Dezlipești unul, dedesubt mai sunt 176 la fel, alte nume, același spectacol. Viața înseamnă reciclare, inima reciclează sângele și plămânul reciclează aerul și banii sunt reciclați, doar mintea noastră ne păcălește că e ceva nou.

Niciodată. Așadar…

Solstițiu de iarnă atomică

Val de caniculă peste Occident, tăvăliți în iarba uscată dintr-un părculeț din Soho cât o scuipătoare, englezi, francezi, spanioli și alte naționalități nădușesc cu paiul de la suc în gură, strânși unii în alții ca o colonie de foci. Se vorbește despre reducerile de pe Oxford Street și despre silueta impecabilă a lui Kate, dar uite că doi blonzi cuperotici se aruncă într-o dispută asupra Greciei de unde unul dintre ei s-a întors victorios, aducând informația că este fix ca în 2007, belșug, soare, apă albastră, pește la grătar și ouzo.

Noooo, nu cred, se înfierbântă al doilea. El știe de la BBC de Troika și Memorandum, de cozile la ATM-uri și pensionarii care nu au ce mânca și care au votat Oxi la referendum, whatever that means, this fucking oxi pe care îl pronunță oricum ohi.

Tsipras, Varoufakis, tzatziki și souvlaki.

Frate-miu mă amenință că se aruncă de la balcon. Nu a cumpărat euro și acum a aflat de la televizor că rata se duce dracului, se înalță la ceruri ca generalul Oprea în ierarhia serviciilor. De unde să știe că grecii o să zică oxi, noi nu am zice nici picați cu ceară asta, că ne e frică de ruși, mai bine cu madam Merkel și gleznele ei îngroșate de la retenția de apă (ar face bine să treacă pe dieta mediteraneană, fie vorba între noi) decât cu zâmbetul subțire, de caiman mulțumit, afișat de Putin.

”Ce mă faaaac??? Sunt un idiooot!!! O să mă ia dracu!!! Sunt sabotat de nevastă, sunt futut de familie și acum sunt abuzat de cretinii de greci!!!”

Frate-miu nu poate să doarmă. Nu e singurul.

Ruptă în două ca o pâine în mâini muncite de țăran, juma de Românie schimbă în euro, cealaltă jumate păstrează leii. Amândouă se dau de ceasu morții. Ce face cursu? Crește? Scade? Bate pasul pe loc? Ce fac eu cu concediul din Grecia, mânca-ți-aș tzatzikiul tău cu usturoi să-ți mănânc?

Între timp țara e condusă de pe facebook de premierul nostru postac.

Dupa forfota inițială când cu DNA și fuga la Înalta Poartă cu genunchiul în batistă, după salvatoarea apariție a generalului și degringolada din PSD, intriga s-a înmuiat, spectatorii s-au plictisit și s-au întors la Tsipras, Grexit și prețurile din Thasos.

Număr 10 curse în 6 ore din Londra spre insulele din Grecia. Se pleacă în valuri, refugiați în șlapi, cu borsete umflate cu valută. Se închide gazul, se trag obloanele, se verifică robineții și se fuge la soare.

Între timp bursa din China cade. Se prăbușește spre centrul pământului și va ieși pe partea ailaltă, probabil în mijlocul Atlanticului, ca un vulcan mic și stâncos, țâșnind din valuri, spre care curenții vor împinge bărcile somalezilor, sudanezilor, nigerienilor, algerienilor, congolezilor sș ruwandezilor fugiți de frica războaielor tribale alimentate de aceeași goană după petrol a chinezilor ăstora cu bursa căzută spre centrul pământului.

Zidul de praf ridicat de prăbușirea bursei încă nu a ajuns la noi. Nu se simte decât prin birourile partidului comunist chinez și ale bancherilor ferchezuiți din New York, Singapore, Hong Kong și Londra.

Să ne bucuram de soare cât îl mai avem. Când norul creat de monstruoasa implozie a pagodei yuanilor se va întinde, lumina va dispărea cu anii de la geamul nostru.

Și uite așa, în plină încălzire globală, frisoanele iernii atomice ne vor da tuturor dureri de șale.

Să mă duc sau nu în Grecia?

Eu zic că Nei. Că mâine poate nu o mai găsim la locul ei, măturată de un tsunami gigantic ridicat de modificarea axei planetei.