Archive

tara lui ba pe-a ma-tii

Se strică vremea. Refugiații au tras pe ei pungi de gunoi și stau pe ciuci în nămolul din fața corturilor. Sunt refugiați sau imigranți? Semantica dă peste cap discuția. Oricum trebuie să ne oprim să începem proiecția.
În sală sunt 7 oameni, hai că mai vin 3, suntem cu tot cu barman 14 oameni. Dăm drumul la film. Se cheamă Sugar Blues. Este un documentar despre zahărul omniprezent în dieta noastră, despre diabet, maternitate, bolile copiilor născuți din mame cu diabet, societatea mințită, prostită de marii producători alimentari care au băgat zahăr în tot, ca să te pescuiască fix ca pe-un biban stupid, să te facă să le mănânci vrăjitoriile concepute din aspartam și E410 și formule chimice complexe care nasc ori mănuși de cauciuc ori ursuleți de jeleu.
Știați că diabetul ucide mai mulți cetățeni decât bombele? Decât războiul?
Unde să se refugieze oamenii care vor să scape de diabet? Ei și copiii lor cu ADHD, ei și picioarele lor umflate și oboseala lor cronică. Există vreun loc, o Germanie sau Scandinavie unde să nu fie zahăr băgat în pâine și murături, în ketchup sau iaurt?
17 milioane de oameni mor în fiecare an din cauza obezității. Alte 17 milioane sunt curățați de bolile de inimă. 4 milioane sunt răpuși de diabet.
Unde poți să te refugiezi? De unde poți să îți iei informație sugar free? Ce poți să mănânci? Ce face România să rezolve problema asta?
Pe cine interesează?
Tatăl unui copil diagnosticat la naștere cu diabet spune că ar trebui să vorbim cu comunitățile bolnavilor, să îi fi chemat pe ei la dezbatere.
Dar ei sunt deja bolnavi. Noi ar trebui să vorbim cu ăștia sănătoși. Să le spunem că există analize de sânge care îți pot șopti la ureche din timp dacă sângele e zaharisit și ești pe cale să deschizi capacul unei cutiuțe pline cu diabet. Analize care îți dau timp să mai faci ceva, până nu e prea târziu.
Pe cine interesează?
Pe nimeni. Ce e interesant la diabet și lupta cu zahărul?
Nu mai bine vorbim despre Oprescu, ISIS și refugiații care au tras pe ei pungi de gunoi care să-i ferească de ploaia rece de toamnă?
Ce ironie. Își salvează copiii din coșmarul războiului și îi aruncă în mijlocul bătăliei cu prea puternica industrie alimentară, cu gogoșele și cole, cu snackuri și chipsuri și bombonele. Refugiați cu diabet, taman buni pentru industria farmaceutică gata să le vândă insulină. Iuhuuu. Toată lumea câștigă.

Și cui îi pasă?
PS. așa, de drag, citiți despre `experimentu Okinawa` și care sunt politicile altor țări în privința sănătății populației. http://ajw.asahi.com/article/globe/feature/obesity/AJ201205270054

La Gara din Brașov sunt deschise 3 ghișee din 10 sau 12 câte sunt cu totul. La toate trei sunt strânse în față dopuri de turiști îngenuncheați de rucsacurile gigantice din spate. Nereușind să dibuiască cea mai rapidă casieriță, un cetățean român cu pantaloni trei sferturi îngropați sub pleoapa umflată a burții, se foiește ca o muscă, bâzâind în spatele rucsacurilor. Se oprește la prima coadă, își joacă nesiguranța de pe un picior pe altul, se mută la a doua, apoi la a treia unde se vâră la subrațul unor excursioniști germani care tocmai sunt anunțați de casieriță că pot primi bilete dar fără loc, căci e tren care vine de la Viena și, vezi bine, nu sunt locuri. Dacă sunt dispuși, ea poate să le dea locuri în picioare.
Vreți așa?
Până să se dumirească nemții ce vor, o mână cu bani îi spintecă și se lovește ca un bondar de parbrizul ghișeului.
Eu vreau două bilete, anunță decis cetățeanul român. Ei sunt patru, eu vreau doar două bilete.

Casierița e de stâncă. Surdă ca un pechinez bătrân.

Pantalonii trei sferturi încearcă să se apropie mai tare.
Wait your turn-mârâie amenințător unul din nemți, parându-i calea dar micul Hagi driblează și e acum lipit de geam reformulând cererea de a primi două bilete că el nu are nevoie de mai mult, nu ca ăștia care sunt patru, de ce să dea bilete românești unor nemți, de ce să ne vindem țara, de ce să nu primească el, un dac mic cu burtă dacică mare, un tarabostes, un Zamolxes, bilete la trenul strămoșesc și să primească nemții ăștia care vin să ne mănânce roșiile și să ne bea berile și să ne urce munții, să ne tocească munții noștri sub picioarele lor teutone, huuuuo.

Casierița aude de data asta țipătul disperat al semenului ei și îl informează că nu sunt bilete decât fără loc, fără număr biletele ăstea fără loc, deci să nu își facă griji că sigur prinde bilet fără loc în trenul de la Viena. Neamțul mai spune un `Wait your turn` dar deja românul este exasperat de încetineala serviciilor CFR, de lipsa de grabă cu care se dă restul la banii murdari ai germanilor ăstora care uite ce bagaje imense au, unde dracu le mai pun și pe ălea în trenul și așa plin de alți nemți, de austrieci care vin să ne taie pădurile și să ne izgonească veverițele.

5 minute mai târxziu, uite-l că pleacă relaxat cu două bilete la trenul fără locuri și uite-l cum se suie în vagon, înaintea nemților care se mișcă greoi sub rucsacii colosali, și uite-l cum se așează, el și soția cu mustață, în fața unui duo de babe, fiecare cu trei telefoane mobile. Și uite și nemții cum găsesc patru locuri și cum scot berile și sandvișurile și umplu de miros de salam, probabil săsesc, vagonul. Și uite-l și pe George Mihăiță urcând în tren, da, da, actorul din Reconstituirea, ce film domle, ce vremuri când filmele erau făcute cu creier și erau tot despre excursioniști parcă, nu?
Și uite cum turiști se urcă la Predeal și la Sinaia și nimeni nu are bilet cu loc în trenul care ar trebui să fie plin dar este gol și toată lumea își poate găsi un loc la fel de ușor cum ți-ai putea găsi o casă într-un sat părăsit din Portugalia.
La Ploiești, un domn mă întreabă dacă locul din fața mea e liber. Îi zic că da. Se așează, scoate Libertatea și pornește să își facă vânt cu ziarul. Mă gândesc la asta și că trebuie să scriu despre libertatea care iată, face bine la restabilirea confortului termic și cum mă uit la omul care își face vânt cu Libertatea îmi pică fisa. Deci CFR este incapabil să monitorizeze locurile vândute dintr-un tren. Dacă ai luat de la Oradea la Cluj bilet, locul ăla figurează ca ocupat până la București, CFR nu știe că e liber și nu poate să îl vândă de la Cluj la Brașov sau de la Brașov la București. Și pentru că e prost CFR-ul și nu știe asta, vinde bilete fără loc, care sunt cu reducere de 5%. Și astfel CFR-ul pierde bani și mai mulți și mai elimină din personal și mai taie din garnituri și nu are bani să cumpere vagoane noi și nici să investească în reparații de infrastructură și d-aia merge trenul cu 20 de kilometri la oră între Sibiu și Alba și face 80 de kilometri în 4 ore și d-aia vine statul și dă de la buget jde milioane de euro lu CFR care este pe pierdere și…
Am ajuns la București. Domnu în pantaloni trei sferturi țâșnește pe peron după o luptă grozavă cu ușa care l-a decupat în două. Nemții coboară fericiți din trenul dacic cu bilete fără loc unde au stat jos tot drumul, ca boierii pe fotoliile pătate cu gumă de mestecat și au plătit și mai puțin.
Curat geseft. Trăiască CFR-ul.

Oktoberfest, mândria Brașovului cu ficatu bătătorit. Începe pe 3, se pregătește de pe 27.
Mutați mașinile, nu mai aveți voie să parcați aici până hăăt, probabil 17 septembrie. O bandă de nylon prinsă de semne de interzis parcarea se întinde ca un maț gol și trist, fluturând în briza fierbinte a amiezii. Mașini de poliție veghează strada. Poliția locală, distinși domni cu burți cuprinse cu greu de cămăși bleu ciel stau tolăniți în loganuri pictate cu dungă albă. Nimic nu mișcă pe stradă. Nu ziua. E cald și portarii tocmiți de firma organizatoare a Oktoberfestului se plictisesc la intrarea în curtea liceului sportiv unde s-a înălțat marele cort al berarilor.
Dar noaptea, noaptea se schimbă treaba. TIR-uri uriașe huruie pe strada îngustă. Se descarcă, se pocnește, se dă cu spatele, țiiiiu-țiiiiu-țiiiiiu fac motostivuitoarele care dau jos mese și grinzi și țevi și ce-o mai fi.
Și oamenii strigă comenzi care umplu aerul fierbinte, se aleargă și intră prin ferestrele deschise, te lovesc în burtă, te scoală din pat.
Ce oră e frate? 12.30. Păi ăștia nu ar trebui să respecte legea și să interzică orice activitate după ora 22 pentru că e zonă rezidențială și pentru că zgomotul e infernal?
Sun la poliție. 112. Îi spun centralistei ce vreau, cine sunt și că vreau să fac o reclamație, ea mă dă la urgențe de unde iritat, operatorul mă trage de urechi că asta nu este o urgență și că, oricum, au autorizație să construiască noaptea.
Este operatorul 11 și este nervos că mai are două apeluri în așteptare așa că zice la revedere și mă trimite după mure.
Sun la poliția locală unde domnu Constantin, de serviciu, mă anunță senin că organizatorii au autorizație de la Primărie ca să muncească noaptea și n-are ce să le facă.
Pe bune? Adică asta cu poliția care este în slujba contribuabilului nu se pune? Poliția e badigard la niște băieți care au pus-o de un festival al șprițului și apără TIR-urile și se bate pe burtă cu portarii dar nu e în stare să le zică stop joc când e încălcată legea?
Care lege?
Legea 61/1990. Legea bate o autorizație. Zice avocatu. Nu și polițistul care nu vrea, de fapt nu poate să facă nimic.
Hm.
Noaptea camioanele huruie. 11 TIR-uri trec pe sub fereastra mea într-un cortegiu de scrâșnete și motoare enervate. La 5 se mai liniștesc.
Polițistul Grigore mă anunță că o să fie tot așa și când o să trebuiască să strângă bâlciul și că, dacă e să-l întreb pe el, era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Nu erau bețivi, drogați, copii d-ăștia care ies ca la manifestație din cârciumile găunoase ale orașului și mai și, mi-e și rușine să vă spun doamnă, mai ne și oferă chestii, vin fetele și ne oferă, că au chef, înțelegeți, după ce sunt drogate și bete.
Domnu Grigore de la Poliția Locală nu mă poate ajuta. Au autorizație doamnă și nu pot intra decât noaptea cu TIR-urile în oraș. Doar noaptea.
Dar viceprimarul Loga nu e de acord. Spune că legea e lege și că trebuie să termine lucrările la 22.
Păi și eu ce fac domnu Loga, că poliția zice că au autorizație?
Păi cum să aibă, vă zic eu că s-a făcut ședință cu jandarmeria și tot, comandantul Aldea știe, că a făcut instructajul. Nu au voie să muncească după 22.

Și nici măcar nu a început.
Dar nu-ți fă griji, poate mâine să mai vină niște camioane cu bere. Da` ălea sunt mici-mă asigură Marius, unul din organizatori.
Încă o luptă pierdută. Căzută în falia dintre cele două plăci continentale ale administrației și poliției, stau agățată între telefoane care nu rezolvă nimic, într-o lume a cuvintelor goale.
Între timp frate-miu a vorbit cu organizatorul. E băiat fain, zice. Mace, îl știi, băiat fain. Dacă stați în zonă vă dă vouchere să beți gratis.Trebuia să le fi găsit în poștă dar, probabil, mi-au fost ciordite de vecinii ticăloși sau poate de poștaș.
Vouchere și scuze.
Nu am primit nimic.
Mă simt din nou umilă, mică și turtită de neputința de a călări valul de nesimțire cu care te tratează autoritățile române. Noapte bună.

Cocoțate pe pantofi cu tocuri de 32 de centimetri, bălăngănindu-se în vânticelul serii, curvele din cartierul roșu din Kyoto își cheamă cu voci de desene animate clienții. E legală prostituția în Japonia? Nu e. Sau e? Legea spune că este interzisă relația sexuală care presupune coitusul, așa că majoritatea stabilimentelor oferă orice altceva, de la anal la oral, nimic însă banal. Un univers paralel care aduce câștiguri de zeci de miliarde de dolari anual. Trăiască găurile din lege care permit să o penetrezi așa cum penetrează cerneala albul dinților.
În 15 august 1945, Japonia a capitulat. Dar unul din primele instrumente de apărare a populației ocupate și a ”purității rasei” a fost înființarea, 4 zile mai târziu, a Recreational and Amusement Association care să deservească trupele aliaților. Prefecturile au primit ordin să creeze servicii oficiale de prostituție. Femei din întreaga țară au fost mobilizate de către poliția japoneză ca să deservescă aceste stații de baishunfu.
“Through the sacrifice of thousands of ‘Okichis‘ of the Shōwa era, we shall construct a dike to hold back the mad frenzy of the occupation troops and cultivate and preserve the purity of our race long into the future.”[10] spunea declarația oficială.
Sacrificiul fetelor pan-pan nu a fost însă eficient.
Violurile nu au fost oprite.
Iată un articol care spune multe despre neraportatele orori din Japonia lui MacArthur și cenzura care a turnat un cofraj de beton peste ele.

Robert Lilly estimates some 17,000 rapes occurred in the European theater during WWII; however, the Judge Advocate General reports a total of 854 cases.6 Lilly’s explanations for the discrepancy include: the length of time it took for the European branch of the JAG to open—7 months–with the office being immediately and permanently overwhelmed, the large number of rapes handled by lesser courts with little documentation, many complaints going unprocessed in order to prevent embarrassing the soldiers or tainting the careers of officers, Army prejudice regarding the rape victim, and a military culture that placed little symbolic value in disciplining soldiers for rape. During a period of high incidence of rape, there might simply be too many cases to process.

R.A.A. women waiting for GI patrons

Postwar, the laws governing rape by the military during WWII remained in effect. Factors specific to occupation may have made rape more common. Soldiers, fresh from battle may have lusted for revenge, and in the absence of military action, rape was one easy outlet. “Lust, liquor and loot are the soldiers’ pay” according to a “red-faced major” quoted by John Dos Passos in an article written for Life magazine, January 7, 1946 about the GIs occupying postwar Germany. Some soldiers may have blurred the distinction between prostitution and rape. The Christian Century for December 5, 1945 quoted the American provost marshal, Lieutenant Colonel Gerald F. Bean, as saying “that rape presents no problem for the military police because a bit of food, a bar of chocolate, or a bar of soap seem to make the rape unnecessary.”

Immediately after the Japanese surrendered in 1945, the Japanese Ministry of the Interior made plans to protect Japanese women in its middle and upper classes from American troops. Fear of an American army out of control led them to quickly establish the first “comfort women” stations for use by US troops.7 By the end of 1945, the Japanese Ministry of Home Affairs had organized the Recreation Amusement Association (R.A.A.), a chain of houses of prostitution with 20,000 women who serviced occupation forces throughout Japan.8(Many more women known as panpan turned to prostitution in the struggle to survive in the midst of the postwar devastation.) Burritt Sabin of the Japan Times reported in 2002 that just days before the R.A.A. was to open, hundreds of American soldiers broke into two of their facilities and raped all the women.9 The situation prompted MacArthur and Eichelberger, the two top military men of the U.S. occupation forces, to make “rape by Marines” their very first topic of discussion.10 Yuki Tanaka notes that 1300 rapes were reported in Kanagawa prefecture alone between August 30 and September 10, 1945, indicative of the pervasiveness of the phenomenon in the early occupation.11

Historian Takemae Eiji reports that

. . . US troops comported themselves like conquerors, especially in the early weeks and months of occupation. Misbehavior ranged from black-marketeering, petty theft, reckless driving and disorderly conduct to vandalism, assault arson, murder and rape. . . . In Yokohama, Chiba and elsewhere, soldiers and sailors broke the law with impunity, and incidents of robbery, rape and occasionally murder were widely reported in the press. 12

GIs photographing women

Two weeks into the occupation, the Japanese press began to report on rapes and looting.13 MacArthur responded by promptly censoring all media. Monica Braw, whose research revealed that even mention of the atomic bombing of Hiroshima and Nagasaki, and particularly the effects of the bomb on civilians, were censored, maintains that pervasive censorship continued throughout the occupation years. “It [censorship] covered all means of communications and set up rules that were so general as to cover everything. It did not specify subjects prohibited, did not state punishment for violations, although it was clear that there were such punishments, and prohibited all discussion even about the existence of the censorship itself.”14

Censorship was not limited to the Japanese press. MacArthur threw prominent American journalists such as Gordon Walker, editor of the Christian Science Monitor, and Frank Hawley of the New York Times out of Japan for disobeying his orders. Even internal military reports were censored.15

Five months after the occupation began, one in four American soldiers had contracted VD.16 The supply of penicillin back in the U.S. was low.17 When MacArthur responded by making both prostitution and fraternization illegal,18 the number of reported rapes soared, showing that prostitution and the easy availability of women had suppressed incidents of rape. John Dower, in his Embracing Defeat: Japan in the Wake of World War II, cites author Yoshimi Kaneko’s claim that while the U.S./Japanese-sponsored brothels were open “the number of rapes and assaults on Japanese women were around 40 a day,” but after they were closed, the number rose to 330 a day.19 Yuki Tanaka records two major incidents of mass rape around the same time.20 On April 4, fifty GIs broke into a hospital in Omori and raped 77 women, one a woman who had just given birth, killing the two-day-old baby by tossing it onto the floor. On April 11, forty U.S. soldiers cut off the phone lines of one of Nagoya’s city blocks and entered a number of houses simultaneously, “raping many girls and woman between the ages of 10 and 55 years.”

If these incidents are in any sense indicative, how are we to understand the fact that reports in U.S. archives about rape in postwar Japan are sparse: General Eichelberger issued three documents during the first year of the Japanese occupation admonishing the troops about their behavior, citing looting, rape and robbery.21 General Eisenhower ordered a report about troop behavior on Japan and the Philippines in 1946. (The National Archives has the report’s cover sheet, but not the report.)22 Albert Hussey, one of the framers of the Japanese constitution, mentions the rise of “institutional rape.” Under the cover of screening for venereal diseases, young women getting home from work were arrested in the subway or in the streets, pressed to have relations and/or examined by Japanese doctors in the presence of soldiers.23 Rape continued during the occupation as indicated by the plea reported in the NY Times April 21, 1952, from a prominent woman leader, Ms. T. Uyemura, to Mrs. Ridgway, wife of MacArthur’s replacement, General Ridgway, asking her husband to isolate the immoral US troops.24

Recorded courts-martial for rape during the occupation are few. The Judge Advocate General’s Board of Review for the year 1946, when the R.A.A. closed, shows only 6 courts-martial.25  The Return of General Prisoners from the 8th Army stockade in Tokyo, where all GI prisoners were incarcerated prior to being returned to the U.S., lists 6 soldiers sentenced for rape during spring 1946.26 The Index to the Board of Review Opinions of the Branch Office of the JAG (1942-1949) shows only two courts-martial listed during the same period.27

French researcher Bertrand Roehner has made available the texts of hundreds of directives from the Supreme Commander of the Allied Powers to the Japanese government (called SCAPs, SCAPINS or SCAPINs) that reveal much more sexual violence occurred than has ever been acknowledged, a small window onto what went on behind MacArthur’s wall of censorship.28

For example, the SCAPIN of August 31, 1949 is illustrative of another tactic MacArthur used to suppress reports of rape and other crimes by occupying forces. It shows that five Japanese were sentenced to hard labor “for spreading rumors derogatory to occupation forces” when American soldiers were accused of raping Japanese women.29 Another instance of this policy is noted by Takamae Eiji:

When US paratroopers landed in Sapporo, an orgy of looting, sexual violence and drunken brawling ensued. Gang rapes and other sexual atrocities were not infrequent. Victims of such attacks, shunned as outcasts, sometimes turned in desperation to prostitution; others took their life rather than bring shame to their families. Military courts arrested relatively few soldiers for these offenses and convicted even fewer, and restitution for the victims were rare. Japanese attempts at self-defense were punished severely. In the sole instance of self-help that General Eichelberger records in his memoirs, when local residents formed a vigilante group and retaliated against off-duty GIs, Eighth Army ordered armoured vehicles in battle array into the streets and arrested the ringleaders, who received lengthy prison terms.30

Japonia nu privește înapoi. Îi e rușine. Bombe atomice, violuri, toate sunt pedepse pentru că a fost rea și a atacat America la Pearl Harbour. Japonia a fost învațată că nu este victimă ci călău. Cocoțate pe tocurile transparente, nepoatele fetelor pan-pan care au ținut la propriu piept aliaților, continuă tradiția și atârnă acum de brațele australienilor, americanilor sau englezilor veniți să-și caute Zen-ul în bordelurile din Kyoto.
București, Iași, Brașov, Timișoara, Cluj, mă gândesc la armata roșie și româncele care au fost târnosite de Ivani și Alexei, câte 7, câte 10. Bunicile noastre făcute poștă de ocupant, sub privirile soților și copiilor, în numele victoriei.
Trăiască 23 august 1944. Întoarcerea armelor, moartea decenței.

Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere și după o dimineață plină de alarme care s-au dovedit a fi false, o bombă atomică. Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy. Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare iar când fetița de 8 ani s-a trezit din leșin și fratele a ajuns într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.
Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.
Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4 adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.
Bărbatul născut la 7 luni după bombă scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost atomizată, ruptă în miliarde de bucăți de milionul de grade trimis în atmosferă de detonare. Mama lui, însărcinată în 2 luni cu el, a stat 7 zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.
Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 am peste copila și bărbatu ei.
Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobil, să o țină departe de ochii lumii.
Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește ca în Timequakeul lui Vonnegut, moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.
Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau ”apă, apă” cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit 4 minute mai târziu. Sau poate 7. ”Nu știam ce fac iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta.”
Oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne, ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare. Oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140.000 de oameni uciși printr-un ordin scurt. ”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”
Pe carnea răniților umedă și roșie se așezau muște, ouau alb, milioane de ouă, crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului iar gemetele și strigătele muribunzilor cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște. ”Când se lăsa liniștea, știai că au murit.”
Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, numele dat celor afectați de exploziile atomice, discriminați de japonezi, nebăgați în seamă ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.
”Când medicii americani au venit în `46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem.”
Dar când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?
”La mai mult de 1 an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am foat otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de 10 ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice. Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău.”
Iată și partea bună a taifunului.
Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui `45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?
”La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate. Asta strigam, de foame.”
Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații. Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat daaaar a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.
”Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient. Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.
Am fost în America la ceremonia dezvelirii avionului Enola Gay într-un muzeu. Am fost acolo și am început să plâng, nu am putut să mă uit la el. Și toate camerele de luat vederi m-au filmat și fiul meu m-a văzut la televizor și m-a sunat să mă întrebe ce caut acolo? Dacă mă vedeau socrii lui sau cei ai fiicei mele, copiii mei ar fi avut probleme. Chiar și acum hibakusha sunt ostracizați de societate. Chiar și acum.”

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.
Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?
Facem ca în Farenheit 451. DSC03651
Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură a ocupantului) le omit. Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.
Transplant de memorie se cheamă. Îl fac argentinienii care, prin al lor Museo de la Memoria, nu te lasă să uiți. Îl au evreii. Doar noi, cufundați în meschinele lovituri la gioale pentru preluarea balonului măcar preț de un dribling scurt, uităm pe ce lume trăim, otrăviți de opiumul mizeriei cotidiene.
Popor mic, memorie scurtă.bio-keiko

Am încercat să merg la mall Coresi la film. 7 case, 3 deschise, coadă de 30 de persoane în fața fiecăreia. Mult bătut pasul pe loc ca la careu în `87. Multă grabă în slow motion. Las că vin data viitoare. Ies. Parcarea plină de cetățeni care înaintează cu mașinuțele lor luând în piept săgețile care arată sensul. Nicio grabă, nicio treabă, nici cea mai mică neliniște în fața încălcării regulilor de circulație. Relaxare de Ardeal.
Care Ardeal? Că e plin de moldoveni aici, aduși să lucreze la Tractoru, Rulmentu, Steagu, Metrom. Aici unde a parcat nenea ăsta pe bordură deși avea la 10 metri un spațiu gol, a fost o secție de producție. În față, până privirea se izbește de tulpina unui imens turn de apă, se-ntind munții de fier-beton sfărâmat, mușuroaie ridicate de o cârtiță cu ADHD care nu a avut răbdare să sape prea mult pe sub și a simțit nevoia să tot iasă la aer.
Uzina a fost tocată, pisată, sfredelită, crâmpoțită. Nu a mai rămas nimic din ea.
Chiar așa, de ce au închis Tractoru?
Că nu era productivă. Așa au zis. ȘI au trimis niște mii de oameni acasă. Ăștia de vin acum la film, la mall.
Diana e dentistă. Spune că un pacient i-a spus că un egiptean a cumpărat licența de fabricație a tractoarelor de la Tractoru, înainte să pună corbii mâna pe platformă. Și acum egipteanu produce undeva lângă Băicoi și exportă la el în țară tractoare.
Deci de ce a murit Tractoru?
Pe 1 iulie, zice presa, au plecat spre Egipt primele tractoare produse sub licența UTB. Articolul din Adevărul pe care îl găsiți cu totul aici http://adevarul.ro/locale/brasov/primul-lot-tractoare-licenta-brasov-pleaca-egipt-1_55943ecacfbe376e35c480f2/index.html, zice că:
”După lichidarea uzinei UTB SA, fostul director Titu Şerban a cumpărat licenţa de fabricaţie a tractorului U 650 de la Flavius Investiţii, compania care a cumpărat activele fostei societăţi de stat, precum şi utilaje sau matriţe. Aşa a început aventura reluării fabricaţiei de tractoare româneşti. Mai întâi, afacerea s-a derulat la Braşov, într-o hală din fosta fabrică de autocamioane. Costurile ridicate, însă, l-au determinat pe Titu Şerban să plece de la Braşov şi a mutat producţia la Băicoi (Prahova), unde a cumpărat o hală de la societatea TSH. În 2014, când TSH a dat faliment, omul de afaceri braşovean a cumpărat şi restul activelor societăţii, cu tot cu maşini-unelte (strunguri, freze, prese), pe care le foloseşte acum în fluxul de producţie. Fabrica funcţionează într-o hală de 6.600 de metri pătraţi, are 65 de angajaţi, iar cifra de afaceri de anul trecut s-a ridicat la 1,5 milioane de euro. Pentru acest an, însă, conducerea companiei estimează ca cifra de afaceri să fie mult mai mare, de circa 5 milioane de euro. Muncitorii lucrează în două schimburi, dar, pentru noile contracte, se face deja selecţie de personal, astfel că se va trece la lucrul în trei schimburi. Au început cu piese de schimb.”
Fraților, eu nu înțeleg. Adică ăștia bagă ditamai uzina în lichidare, vin unii și fac mall și cartier, de parcă numai acolo, pe platforma aia industrială puteai să ridici un mall, că doar acolo, dedesubt ,sunt rezerve uriașe de cocălăreala, Coca-Cola, țoale, cartofi prăjiți și blockbustere și trebuia să forezi până la rezervele ăstea și deci nu puteai să faci mall 2 kilometri mai încolo. Și nenea ăsta, directorul salvator care, iată, continuă să producă tractoare și este elogiat de presă pentru eficiența lui, cumpără licența de producție taman cind se inchide uzina unde e director și, ce să vezi, are și piață de desfacere și tot ce trebuie și din 2008 își deschide firma asta care se cheamă Tractorul U 650 Brasov și face bani.
Și eu trebuie să mă bucur că există români ingenioși care salvează branduri românești. De fapt, nici măcar nu le salvează. Căci Titu Șerban a frecat cu smicele de măr tractoru decedat și l-a tras ca Isus pe Lazăr din ghearele morții. Renașterea unui brand.
Băi băieți, noi oare suntem normali?
Adică niște mii de oameni au rămas fără muncă, domnul ăsta și-a făcut prăvălie și, cu licența de tractoare, acum face bani. Deși dacă te uiți la bilanțul depus la ministeru finanțelor, tare s-a mai chinuit dumnealui. În 2009 avea datorii de 3.537.823 lei și pierdere de 273.898 lei. În 2010 cresc datoriile la 4.168.171 și pierderile și ele sunt de 496.404. 2011 îl găsește pe domnu Șerban cu datorii de 5.708.586 și cu pierdere de 574.121. Noroc cu 2012, an bun căci datoria societății scade la numai 5.157.309 (cu vreo 550.000 de lei) și și pierderile sunt mai mici, de numai 322.746. Mai am un 2013 cu datoria societății la 5.039.407 și pierderi de 261.965 și 2014 cu un nou salt în datorie care ajunge la 5.632.439 și o nouă adâncire a piederilor la 411.014.

De ce vă spun toate astea? Pentru că domnu Titu care a fost directoru Tractoru și a cumpărat licența pentru Tractoare UTB în 2007 și și-a făcut firmă în 2008, nu a plătit niciodată până acuși vreun bănuț impozit pe profit, că doar nu a avut sărăcuțu, că a avut pierderi peste pierderi, deși, zice dumnealui în articolul elogios de pe 1 iulie, piesele de schimb pentru tractoare au căutare mai dihai că pozele cu Răduleasca goală.
Și ce-i cu datoria aia cu care a început fabrica și cât a costat licența și oare cum a fost obținută? Puteam să licitez și eu să o cumpăr? A fost o licitație publică? Ăia de la Flavus SRL când au vândut licența… de fapt când au vândut licența? În ce an?
Chinuindu-mă să îi dau de cap, mă pierd într-un ghem de declarații dubioase. Căci iată că presa scrie în noiembrie 2008 (tot articolul aici http://www.recolta.eu/arhiva/roman-brasov-cumparat-licenta-842.html) că Ioan Neculaie, nenea cu Roman SA este cel care a luat licența. ”Omul de afaceri Ioan Neculaie, cel care controlează societatea Roman SA, a declarat zilele trecute, la lansarea primului tractor realizat de uzina de autocamioane, că licenţa de fabricare a tractorului U650 a fost cumpărată de la „cei care o deţineau”
Articolul continuă:

”Compania care a cumpărat activele societăţii – Flavus Investiţii SRL – a achiziţionat şi licenţele de fabricaţie a tractoarelor, deoarece intenţionează să se asocieze cu un important producător asiatic în vederea continuării procesului de producţie tractoare pe o suprafaţă de aproximativ 25 de hectare. Cei de la Flavus au recunoscut că au vândut licenţa pentru fabricarea tractorului U650 unei companii din Egipt, numele acesteia şi valoarea tranzacţiei fiind, însă, confidenţiale.

„Singurul contract pe tractoare semnat de Flavus Investiţii este o licenţă de fabricare şi comercializare numai pentru tractorul U650, şi numai pentru piaţă egipteană. Tractorul U650 este un produs mai vechi, care nu poate fi comercializat în spaţiul Uniunii Europene deoarece nu mai respectă normele de poluare. Înţelegem că firma egipteană care a preluat această licenţă pentru Egipt a contractat Roman pentru fabricarea anumitor componente”, au declarat reprezentanţii Flavus Investiţii.”
Mai devreme, pe un alt site, Nicolae Popa spunea că în spatele lui Flavus Investitiții e chiar mustața lui Țiriac.
http://www.bursa.ro/lichidarea-voluntara-este-lichidata-politic-afacerea-tractorul-se-muta-in-justitie-12938&s=print&sr=articol&id_articol=12938.html

Băăăăăi frățiorilor, băăăi surioarelor, cineva a făcut căcuță în țeava de eșapament a tractorului U 650 și noi ăștia, pasivii, tragem aer în piept și ne întrebăm de ce miroase a fecale. De fapt nu ne întrebăm. Noi scriem articole vesele despre primele tractoare U650 care merg în Egipt și noi suntem bucuroși că poporul egiptean va avea cu ce să își cultive ogoarele.
Purceaua e moartă și îngropată. 2000 de oameni au fost trimiși acasă mestecând niscaiva salarii date ca să le închidă gura iar niște băieți au făcut banul gros, fără să plătească un șfanț lu bugetu, ăla de e oricum rupt vai steaua lui.
În loc să cădem pe spate în fața renașterii brandului care nu a crăpat niciodată, doar a fost pitit la debara pentru 1 an juma, hai să punem mâna pe lopeți și să dezgropăm leșul afacerii Tractorul. Oricum la film nu putem să intrăm. Că e coadă.

M-am reapucat să rescriu prima Americă dezgolită, că trebuie să o predau mâine-poimâine la editură.
M-am instalat în canapea, mi-am turnat un pahar de Trapiche și …degetul mic de la piciorul drept a început să migreze spre dreapta, ca falia San Andreas împinsă de mișcările tectonice. Apoi a început să mă mănânce tâmpla și apoi am rămas pierdută în scărpinat, așa cum rămân câinii cu laba la arcadă, adânciți în vise cu Țumpi, Lola și Pegy alergând în zăpada proaspăt căzută.
Apoi mi s-a făcut foame și, după ce am mâncat un sandviș cu icre expirate de acum o săptămână, m-am dus să aștept intoxicația alimentară în dormitor. Asta mi-a adus aminte de anul `92 și alimentara din Costinești de unde am cumpărat o conservă de pate expirată în `88. Jur. A mâncat și Bob și amândouă am stat cu mâinile pe piept așteptând moartea. Cum nu a venit, am plecat la rocoteca unde punkerii cu ghete înalte călcau pe degețele hippioții desculți și băieți cu coșuri și plete încâlcite dormeau în sicriele din lemn de brad care serveau drept masă, pat, coș de gunoi sau troacă de borât. Se asculta Doors și cineva, un neamț prieten cu Bob, adusese o casetă cu Body Count unde Ice T cânta ”Fuck the Police” și punkerii săreau mai dihai pe degețelele fragile și murdare ale hippioților evazați.
Ce-o mai face neamțul, cum dracu îl chema, avea o față de șoarece și o românească altoită, ”vaaai ce-am alergit după tine” a strigat într-o seară pe plaja din Mamaia unde plecasem noi, toți rocării din Costinești ca să…nu mai știu ce.
Icrele nu mă ucid. Hai că mai încerc o dată să mă apuc de scris. Mă reașez pe canapea, îmi reumplu paharul cu Trapiche, iau o gură și mă decid să intru pe cărturești.ro, să văd cum stă America dezgolită 2, dacă mai e în top. Competitivă, cum mi-a zis maică-mea să fiu, așa sunt.
Canci top. Nici măcar Adriana Săftoiu nu mai e în cele mai bine vândute 10 cărți la Cărturești. Băi frate, ce ți-e și cu doamna asta. Cum să scrii o carte în care spui că zici dar nu zici chestii pe care tot poporul le bănuiește și pe care tu, în calitate de consilier, ar fi trebuit să nu le scrii, că vorba aia, ce încredere o să mai aibă în tine cineva când tu dai pe goarnă toate nimicurile, zvonurile și ocheadele pe gaura cheii care dau cu căcuță în exact omul ăla care te-a angajat să îl consiliezi. Cum să mai iei consilier o slujnicuță care aleargă la editură, nici măcar nu așteaptă să crăpi, se duce la editură să te pârască acuzându-te de imoralitate când ceea ce a făcut mneaei este taman o amoralitate? Și lumea să se înghesuie să citească trebile ăstea murdărele ca degețelele hippioților din rocoteca de la Costinești. Dar uite că nu mai e în top. Dar cine e?
”Supunere” a lui Michel Houellebecq, cetățeanul cu cearcăne a cărui caricatură a apărut pe prima pagină a revistei Charlie Hebdo cu o zi înainte de atacul fraților Kouachi, cine își mai aduce aminte de frații Kouachi, care apoi au fost uciși într-un asediu inegal, lăsându-ne dezamăgiți că jurnaliștii și polițiștii și ceilalți morți de la Hebdo nu au fost răzbunați iar lui Houellebecq probabil că i-au intrat chiloții-n fund o vreme de frică. Cred și eu. Cui dracu să nu-i fie frică de oamenii fără simțul umorului? Mie, de exemplu, mi-e al dracu de frică de CTP, ăsta mi se pare incapabil să înțeleagă o glumă. Pentru lipsa asta a umorului ar trebui să primești certificat de handicapat. Dar asta înseamnă că CTP ar avea pensie de handicap și că ar avea acces gratis la muzee, parcări și ar avea bilete de tren gratuite.
Și nici Iohannis nu cred că stă taman bine pe glanda umorului. Dar la nemți, săracii, asta e o chestie genetică. Deși se mai întâmplă accidente. Uite de pildă asta: https://www.youtube.com/watch?v=Afl9WFGJE0M.

Săracii greci. Je suis Charlie am zis toți dar nimeni nu zice Eímai Yani̱s. Nici nu trebuie, că Yanis nu a murit ci tocmai a pus o hamsie la prăjit. Poate ar trebui să scriu o carte despre Grecia. Elada dezgolită de la buget în jos.
Hai că a mai trecut o zi. Mâine sigur mă apuc de carte. Noapte bună.

Vecina de sus își repară casa. Ca un Shiva năbădăios care distruge omenirea înainte de a putea să o reconstruiască, vecina de la trei bagă flexul în țevile fostei instalații de încălzire, acest atavism al blocului care l-a însoțit în noua eră, a centralelor, refugiat ca un român care vroia să treacă fraudulos granița, ba după draperii, ba după vreun șifonier mai spătos.
Vecina de la trei nu a mai suportat să o știe acolo. Își face apartamentul tiptop, a chemat muncitorii care au băgat flexul în țevi și scântei au izbucnit în sufrageria doamnei Nina de la etajul doi, dar din licăririle de foc nu s-a întrupat tremurând vreo zână pitică, lovită de magia unei vrăjitoare gheboase. S-au stins grabnic scânteile, pe parchetul doamnei Nina și țeava a tușit tabagic și a scuipat o cenușă neagră cu bucăți de rugină maro. Mulțumită, vecina a trecut la dărâmat cu sfredeluri uriașe un perete.
Vecina de la trei pare să încerce o evadare din apartamentul în care matrimoniul a făcut-o prizonieră. Nu bagă cu lingurița ca abatele Faria, nu sapă cu unghiile ca în Swahshank redemption.
Direct cu picameru evadează ea, dar cred că a greșit peretele și, în loc să găsească drumul spre libertatate, a evadat din sufragerie în bucătărie. Poate data viitoare.
Ce face cu praful și molozul construcției, vă întrebați. Îl aruncă de la balconul ei în balconul doamnei Nina de la doi, acolo unde doamna Nina de la doi se retrage să citească sau poate să le citească rufelor ei puse la uscat.
Doamna Nina iese pe balcon, în fiecare dimineață și trece degetul peste fierul balustradei. Dacă găsește praf, dă alarma. Poliția, să vină Poliția. În blocul ăsta nu se mai poate trăi, împuțiții ăștia ne distrug, mă îmbolnăvesc, uite cum mă îneacă ficatul de furie, săriți oameni buni, săăăăriiiiiți!!!
Doamna Nina prețuiește curățenia mai tare decât buna vecinătate, ei nu îi plac evadările din sufragerie în bucătărie și nici nu crede că din scânteile aruncate de flexul care taie țevile de încălzire ale vecinei de la trei se nasc mici zâne alungate din țara poveștilor de o vrăjitoare gheboasă. Doamna Nina crede în poliție pe care o sesizează prin telefoane și plângeri încercând să oprească fuga prizonierei de deasupra.
Condamnată la muncă pe viață pentru crima de a pretinde că e altcineva decât e, doamna Nina iubește pârnaia căminului ei. Iubește parchetul laminat, iubește chiar țevile vechi ale instalației de încălzire pe care nu le-ar tăia cu flexul în ruptul capului, căci cine știe când centralele o să dispară și populația de pușcăriași de la bloc va fi obligată să se recupleze la CET. Cine știe?
Doamna NIna nu face greșelile celor care speră. Ea știe că asta e tot ce va primi de la viață, e resemnată și încearcă să-și protejeze celula de asaltul de optimism murdar al celor care vor să fugă.
Își iubește căsuța mai presus de orice. Își iubește căsuța care îi cere să o spele, să o măture, să o curețe. E posedată de căsuță așa cum numai Bilbo Baggins era posedat de inelul lui Sauron.
Vecina de la trei a pornit asaltul asupra unui alt perete.
Cu ochii-n lacrimi și mâini strânse-n rugăciune, doamna Nina se roagă să moară strivită sub zidul pe care îl distruge.
Își spune Doamne Ajută și bate trei cruci. Apoi cheamă, a 7-a oară, Poliția.

Un cetățean cu mitralieră dă buzna pe o plajă în Tunisia și sfârtecă slipii instalatorului din Liverpool cu gloanțe de oțel. ISIS zice Cameron, regina transmite condoleanțe familiilor victimelor și lumânări sunt aprinse în nisipul alb pe care au călcat cu mii de ani înainte picioarele cartaginezilor lui Hannibal, în drumul lor spre Roma.
Grecia lui Aristotel, cel care lăuda performanțele instituțiilor de guvernământ din Cartagina, egalate în eficiență doar de cele ale Spartei sau Cretei, stă la coadă la bancomat. Ea, Grecia, stă în picioare, cu colțurile gurii trăgând spre genunchi, amară, bătrână și obosită de atâta nerecunoștință. Strângând o plasă în mână, Grecia nu mai este a lui Aristotel ci a lui Tsipras, băiatul care manipulează mondial bursele și face bani împreună cu niște băieți de pe urma fluctuațiilor piețelor de capital. Euro scade în raport cu dolarul, yenul e praf și Shanghaiul se ține de gonade. Curentul care intră prin ușița deschisă de Grecia trage la șale toată Asia și iată că nici America nu se simte mai bine.

Referendum, să întrebăm populația dacă mai vrea sau nu mai vrea să fie salvată. Ipocrizie învelită în sacou și zâmbete largi. Pentru miile de Giorgios și Nichiforos care așteaptă încolonați la bancomat nu-i nimic de râs.
Merkel cu mitraliera în mână a intrat peste plaja unde băgau un joc de dame și un păhărel de rețină și le-a ciuruit borseta.
În Grenoble, un cetășean islamist și-a decapitat șeful și și-a făcut șase selfieuri cu țeasta acestuia apoi s-a aruncat cu mașina într-un depozit de materiale inflamabile.
Vandali. Pecenegi. Avari. Islamiști. Anticonsumiști. Hipsteri. Ecologiști. Nudiști.
Invaziile barbare. Co-producție canadiano-franceză. 2003

Rémy: We’ve been everything: separatists, supporters of independantists, sovereignists, sovereignity-associanists…

Pierre: At first, we were existentialists.

Dominique: We read Sartre and Camus.

Claude: Then Fanon, we became anti-colonialists.

Rémy: We read Marcuse and became Marxists.

Pierre: Marxist-Leninists.

Alessandro: Trotskyists.

Diane: Maoists.

Rémy: After Solzhenitsyn we changed, we became structuralists.

Pierre: Situationists.

Dominique: Feminists.

Claude: Deconstructionists.

Pierre: Is there an -ism we haven’t worshipped?

Claude: Cretinism.

Nașul vorbește engleză. Împinge de la spate o oiță rătăcită australiancă, o conduce spre locul ei apoi preia pe piept întreaga disperare a unei bătrâne care nu găsește locul 2 din vagonul 3, pentru că locul 2 nu există.
”Nu e nicăieri locul 2, eu ce mă fac acum?” se muncește băbuța dar nașul bilingv, cel puțin billingv, o alină și îi explică plin de grijă că nu e locul 2 ci clasa a 2 a și locul e de fapt 104.
Femeia se năruie totuși pe locul 45, la invitația unei alte mătuși care îi ia urechea ostatică și îi povestește preț de 148 de kilometri despre întreprinderea de panificație la care a muncit ani de zile și a făcut pâine cu miez moale și cornulețe pufoase și despre vecina care și-a ucis pruncul nou născut în toaletă dar a avut noroc cu medicul de la întreprindere care i-a luat partea și nu a spus la examinarea procurorilor că și-a produs avortul și uite așa, deși femeia era clar criminală și era plină de sânge și a umplut casa de sânge și toaleta a înfundat-o cu copilașul, așa a scăpat nepedepsită și uite-o cum schimbă subit subiectul și ajunge la mititeii pe care îi face după o rețetă proprie, la grătar, că nu mai merge la restaurant și nici la mare că o bate soarele în cap la mare și nu suportă, mai bine stă acasă și face mititei și cârnați la grătar.
Lângă mine un bărbat dă gata 3 cutii de Ciucaș în 46 de minute. Le soarbe, le stâlcește în mâna mare și le înghesuie hotărât în coșul de gunoi. Nici el nu și-a găsit locul. Avea 81. Nașul bilingv a căutat locul și nici el nu l-a găsit. Pur și simplu nu este în garnitura asta un loc 81.
”Stați și dumneavoastră aici”, i-a spus și l-a așezat pe el și setea lui mai întâi pe același scaun, dar după vreo 45 de kilometri setea a vrut un scaun al ei și omul s-a lățit pe toată bancheta.
Femeia cu locul 104 care a ajuns pe locul 45 la invitația doamnei cu logoree observă o breșă în peretele de vorbe. Își bagă un picior, apoi juma de torso. Cred că vrea să fugă.

Dar nu.
Cu voce mică începe să zică din Corinteni. Cornulețele și sângeroasele avorturi sunt îngropate de viața lui Moise povestită mărunțel, în cuvinte de diacon de țară.
”Familia lui Moise era roabă la egipteni, iar el, Moise,  până la 40 de ani nu a făcut mai nimic, doar păcate, multe păcate dar iată că lui i se arătă un rug arzând și rugul ăsta care nu se mistuia era chiar Domnul Dumnezeul nostru care i-a spus să își scoată neamul din robie și să-l ducă acasă, pe pământul sfânt, la Damasc.”
”Damasc e în Siria”, intervine doamna cu cornulețele pufoase, ”știu că e în Siria pentru că m-a invitat fiica unei prietene d-a mele care e căsătorită cu un arab, foarte frumoasă e și umblă în fuste scurte și în bluze strâmte, nu are nicio treabă.”
”Dar unde stă?”
”La București. Că e căsătorită cu arabul ăsta.”
”Da, arabii sunt și ei pe pământul sfânt, erau și atunci când Moise a plecat cu poporul acasă, știți povestea cum a ajuns și apoi israeliții l-au trădat pe Isus, l-au omorât evreii pe Isus. Știți nu?”
”Știu că l-a trădat Iuda, dar cine l-a plătit pe Iuda? Asta e întrebarea. Cine? Că și atunci erau preoți cu hectare și țări întregi în stăpânire.”
Trenul intră în Brașov. Ortodocșii dezbat în continuare avariția preoților dar eu trebuie să plec spre ușă. Pe culoar, dop, este o doamnă care așteaptă și ea ca trenul să oprească. Mă așez în spatele ei dar în 2 secunde suntem măturate de un Moise cu valiză care ne despică pe mijloc.
”Coborâm și noi”, apucă să strecoare doamna.
”Și eu de unde să știu?”, răspunde Moise.
În siajul lui o bătrână mi se rostogolește, călcându-mă apăsat pe degetele de la picioare. Aleargă pe peron și privind-o mă gândesc că sigur fuge pentru că are în traistă locul 81.

Design a site like this with WordPress.com
Get started