Toată lumea înțelege ce eu nu înțeleg: cine e în spatele lui Băsescu, de ce nu pleacă Ponta nici să vrea, cum e cu americanii și petrolul, DNA-ul și serviciile care se bat, se pălesc ca zeii în legendele Olimpului, cu fulgere și tunete și munți sfârtecați și-n oceane înecați. Toată lumea știe să descurce ițele în care e-nodată țărișoara.
Nemții vor federalizarea, americanii exploatarea, rușii ocuparea, Mihalache face, Iohannis tace, Ponta se preface. Se știe.
Taximetristul scoate de sub mustața evazată o poveste cu nașul lui care lucrează la guvern și știe foarte bine el, finul, știe de la nașul cum se acordă contractele și cum se iau bani și se fură de se stinge și uite în Cluj, ar fi putut să aibă tramvai până la Apahida dar nu s-a vrut, nu s-a vrut că nu ieșeau bani dar noroc că Uniunea Europeană i-a zis lui Boculeț: măi Boculeț măi, nu mai vezi un șfanț până nu repari străzile și nu faci lucrările pe care le-ai promis că le faci de hăăăt, 5 ani și mai mult.
Și acum face Boculeț.
Da` de unde are bani-întreb ca netoată de stârnesc furia mustății care smulge ochiul de pe drum și mi-l vâră în frunte.
Da` doamnă, cum de unde? Că plătim impozite aici de nu mai știm de noi. 15.000 de lei pe an, atât plătim pe căși și pe mașini. Dar știu eu de la nașu-miu care mi-a povestit cum fură ăștia. Furăăă doamnă, nu ați văzut cum fură…
Păi și de ce nu povestiți la presă, să aflăm și noi cât de mult fură
Da` ce, nu știți?
Nu.
Atunci poate o să spun la presă, poate o să spun.
Toată lumea are sacoșa plină de explicații: rușii au băgat blonda în schemă și Ulisele nostru nu s-a legat la timp de catarg și acum zace în cutiuță, deși ar fi putut să facă istorie. Și americanii îl țin pe Ponta, cu tot cu nesimțirea lui de 120 de kile, îl țin și îi plătesc și operația din Istanbul, care nu e o operație ci ditamai tratatul cu Turcia ca să protejăm Dardanelele de ruși. Și Iohannis e cu nemți, ceea ce e mai bine decât cu americanii, că vorba aia, suntem în Europa.
Suntem o țară de moși șahiști care își petrec bătrânețile în parc chibițând mutările jucătorilor.
Toată lumea disecă prezentul și explică trasee viitoare. De te uiți în spate, sângele de pe bocancii minerești cu care am pătat covorașul alb al Europei s-a uscat.
Bocancul e ruginiu, arată așa, de parcă am călcat în fecală de rottweiler.
Ce noroc pe noi să călcăm în caca. Eu zic să cumpărăm bilete la Loto.
Să-mi amintesc să-l sun pe Ogică să-mi spună ce numere să pun. Căci desigur, toată lumea știe ce numere o să iasă la Loto. Dar nu le pune, doar așa, ca să o enerveze pe Fortuna.

Instalația de aer condiționat nu merge și nu mai sunt 70% apă ci doar 30%. Aș vrea să condensez, să mă așez pe un obiect rece și să-mi recapăt forma dar nu am niciun obiect rece în compartimentul vagonului de dormit. Trenul pleacă. 5 kilometri la oră, se târăște ca un slujbaș rămas fără slujbă, trăgând după el servieta veche în care are un măr și un sandviș cu parizer.
10 kilometri la oră, 15 kilometri la oră, ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam, șinele trosnesc sub greutatea garniturii și pe geamul căscat ca să se facă un pic de curent se repede o adiere și pe ea călare, ca într-o poveste arăbească, intră o lăcustă gigantică. Verde cu pulpe groase, de spadasin, se învârte pe lângă mânerul ferestrei. Apoi adoarme sau se uită pe geam, nu știu. Cert e că nu mai mișcă.

Afară se înșiră țara. Amărâtă țară, roasă, spartă și tocită, cu smocuri de verde răsărind din subsuoara caselor cu acoperișuri fracturate după meciuri de wrestling cu sărăcia. Țipenie. Trenul are acum poate chiar 40 la oră. De ferestre se șterg copacii și când iese din pădurice, pe câmpul semănat cu porumb, văd iepuri care aleargă mai repede decât noi. Ce bine ar fi să vândă bilete…
Ruină.
O țară jumate moartă, jumate vie, cățărată pe masa de autopsie, drogată și tăiată, cu mațele pe afară.
Cum dracu am ajuns atât de rău? Cum dracu am ajuns atât de răi?
Gabi din Timișoara are restaurant. Unul frumos, foarte frumos, într-o casă veche, pe o stradă cu duzi și asfalt plesnit sub presiunea rădăcinilor duzilor care dau să iasă la soare. Casa e închiriată și spațiului trebuia să i se dea în acte destinație comercială. Pentru asta trebuie acordul vecinilor. Nu e decât un vecin, un domn în vârstă care a zis ”Nu”. Nu vrea vecinul să se facă cârciumă în casa de lângă.
”Dar este deja restaurant, trebuie doar încadrat spațiul în acte.”
Nu.
”De ce? V-am deranjat în acești trei ani de când e restaurant aici?”
Nu. Dar nu vreau eu.

Vecinul meu, de la parter, din partea cealaltă a blocului este supărat că am vizitatori. I-a interogat, i-a tras la răspundere când au dus gunoiul și apoi a sunat proprietara să ne reclame pentru că primim oaspeți.
”Care este problema dumneavoastră?”
Nu mă simt în siguranță în blocul meu.
”Sunt prietenii mei. Sunt oameni cu copii.”
Sunt oameni străini care intră în bloc…
”Care vin la mine”
Dar nu sunteți proprietar.
”Dacă eram era vreo diferență?”
Da. Sunteți chiriașă, nu aveți voie să aduceți oameni în bloc. Ne este frică pentru siguranța noastră.
”V-a fost furat ceva?”
Nu.
”V-au deranjat prietenii mei cu ceva?”
Nu. Dar nu ne simțim în siguranță.
Conjurația imbecililor.
Declară-ți prietenii care vin în vizită, ca la pension, ca la Miliție în `88.
Nu îți dau autorizație pentru că nu vreau.
Răutate crescută buruiană peste conștiință. De ce să îi fie ăluia bine când ar putea să îi fie rău?
25 de ani de non-modele, de Iliescu, Gigi, Gâdea, Năstase și Voiculescu, de Udrea și de Banciu, de Mihaela Rădulescu și de Ponta, au violat cu ură, bătut crunt și desfigurat spiritul românesc. Ospitalitate, omenie, concepte la fel de părăsite ca IAS-urile ăstea înfundate pân la țâțișoare în propria ruină.
Trenul trece în noaptea care coboară peste ceea ce a fost odată o țară.

În 1992, una din temele apărute obsesiv pe agenda primarului Brașovului a fost construcția aeroportului. Brașovul, cel mai important oraș pe harta turismului românesc, Brașovul, platformă industrială strașnică, Brașovul-buricul patriei, nod feroviar, comercial, strategic. Avem nevoie de aeroport, îl vom face. 23 de ani mai târziu suntem așezați în fund pe trotuarul murdar, obosiți de atâta așteptare cu degetul mare erect, ridicat într-un ”ia-mă nene” către autoritățile centrale care au trecut cu mașina pe lângă noi. Și niciuna nu a oprit.
Nu au avut interes-așa îți zice lumea când un proiect pică și nu pricepi de ce. De ce nu s-a construit aeroport la Brașov? Nu a fost interes.
Interesul cui? Al ălora de la putere. Unși de regii asfaltului și de principii benzinei, politicienii au sufocat proiecte esențiale pentru dezvoltarea regională sau națională. Cum se face că acum faci din București cu trenul cu o oră în plus până la Sibiu decât făceai pe vremea lui Ceașcă? Cum se face că de la Sibiu la Timișoara faci cu trenul 9 ore? Cum se face că nu există încă un aeroport la Brașov și cum se face că ăla din Sibiu a înflorit numai după ce nenea de la Atlassib a fost înghesuit de justiție?
Că n-a fost interes.
Al cui o fi acum să treacă domnu Cazanciuc la UNPR? Interes, mă refer.
Jocul cui îl face acest domn care a valsat cu lupii și a jucat popa-prostu cu urșii? Căsătorit cu verișoara lui Victor Viorel (la rândul ei o doamnă cu o evoluție impecabilă la concursul de obținut funcții în agenții și societăți de stat), tovarăș și coleg cu Victor Viorel, Robert Cazanciuc este departe de a fi omul surprizelor și al mișcărilor bruște. Ia priviți ce scria Prisacariu acum câțiva ani aici. http://prisacariu.ro/2013/04/18/transpartinicii-studiu-de-caz-familia-cazanciuc/
Care va să zică, de ce anumiți ziariști nu mai reușesc să își bage dinții în gură de atâta bucurie când anunță noua mutare a lui Cazanciuc, cu tot cu portofoliul Justiției, la UNPR? De ce ar fi asta un lucru bun pentru mine și o palmă peste obrazul gros al lui Viorel?
Nu cumva este doar o fentă care să-i servească la negocieri lui nea Oprea? Doar o metodă prin care gașca de pungași transpartinici să mai câștige un picuț de timp, să creeze o perdeluță de fum, să ne dea senzația că se lucrează și când vigilența ne va fi adormită de apropierea concediilor, în plină vacanță, jap, să ne trezim sodomizați de Victor Viorel, rujat și operat, dar tot el, în toată splendoarea lui?
Ochii lu` Europa sunt pe noi. Dar ce văd ei?
O luptă pentru putere pe care, probabil, Ponta o va pierde. Însă din care PSD și PNL și partidul lui Tăriceanu (pândit și el de dosărele. Am scris aici: https://feher.wordpress.com/2014/11/09/tariceanuion-iliescu-frica-de-bulau/) și alți șugubeți vor câștiga. Iar noi vom rămâne în continuare, pe trotuar, așteptând la nesfârșit să oprească proiectul ăla care ne va face viața mai bună. Dar nu va opri nimeni.
De ce?
Pentru că nu a fost interes.

Cel mai prost om dintr-o adunare este acela care este cel mai sigur pe sine.
Omul incapabil să mai producă întrebări, impotent și steril, care trăiește din răspunsurile la tot și la toate pe care le scoate pescuindu-le ca pe muci din nara lărgită de atâta forare. ”Da, am citit-o pe Nichita Stănescu și am și cunoscut-o, era total îndrăgostită de mine”-îți poate spune, sigur pe el, cel mai prost om din sală și tu, dacă nu ești la fel de prost ca el, te întrebi dacă tu ești idiot, dacă Nichita Stănescu nu a fost cumva și o divă porno din anii `80 și tu nu ai cunoscut-o pentru că ai avut ghinionul să stai în bibliotecă și să îl citești pe Nichita ăla cu coaie și versuri bizare.
Certitudinile tale sunt zguduite de orice intervenție a prostului autentic și sigur pe el.
Dar dacă omul ăsta știe ceva ce nu știi tu, îți spui și soclul convingerilor tale vibrează, un 5,4 pe Richter. Nu cad farfuriile din vitrină dar se zgâlțâie un pic dulapul. Iar omul dă în continuare cu barosul, el știe tot, are răspunsuri pentru tot și nicio întrebare căci, ca și Tatăl Nostru care este în ceruri, prostul cel mai mare din sală domnește asupra propriei lumi cu siguranța creatorului ei.
Nu-mi spui tu mie măi băiatule să-mi dau eu demisia, eu știu că nu o să mi se întâmple nimic pentru că tu nu o să îmi faci nimic pentru că tu și neamul vostru de momâi nu sunteți în stare de nimic…
Singurul om mai rău decât cel mai prost om dintr-o adunare este omul prost și rău. Omul căruia, odată cu întrebările i-a crăpat și ultima picătură de bun simț. Omul care are siguranța că, indiferent cât va întinde coarda, nu se va rupe, căci coarda este infinit elastică, a citit el într-o carte de fizică tibetană. Omul cel prost și rău este șmecherul care a întrezărit nemurirea și se repede cu 450 de km la oră în peretele de beton al realității. Știe că nu are cum să moară. Este sigur că indiferent ce face, nu există nimic care să îl oprească.
Și până acum a avut dreptate.
În 16 noiembrie am crezut că piere. Nici vorbă. Ni s-a spus să așteptăm, să-l lăsăm să-și frângă gâtul în propriul buget. A sărit svelt peste pârleaz și a continuat să mărească ritmul, noi ordonanțe, noi ticăloșii, cod penal, cod silvic, bagă mare, ia mai furați măi flăcăi, hăăăi, hăăăi!!!
În 5 iunie, au ieșit dosărelele și ni s-a spus: ăsta-i sfârșitul. Nici vorbă. Așa cum omul cel prost și rău știa-dar noi nu l-am crezut și ne-am tot întrebat pierzând timpul cu discuții anoste-nimic nu îl poate urni.
Sau nu?
Eu tot mă întreb cât ne mai trebuie să înțelegem că cel mai prost și rău om este de neclintit doar în lumea creată de el. Aia în care umblă în curul gol și niciun copilaș nu atrage atenția audienței că împăratul e dezbrăcat. Dar în lumea mea și a ta și a lui și a ei și a altor câteva zeci de mii, poate sute de mii de oameni care nu au fost paralizați de epidemia de prostie care a pălit România, cel mai prost și rău om este doar un funcționar public obraznic care trebuie dat jos din copac.
Totul e să zguduim copacul.
Ne vedem mâine în față la Guvern?

Felice are 72 de ani și este dottore, d-ăla adevărat, nu unul cusut în atelierele din Buftea. Doctor în economie. Muncește și acum și, la biroul lui din centrul Torinoului, o secretară de 60 de ani, sveltă și agilă, răspunde la telefonul fix cântând în ureche un ”buongiornoooo, cabinetul lui dottore Ballatore” apoi te întreabă cu ce te poate ajuta. Felice e mereu la costum și are o geantă care se închide în catarame de alamă, la fel de bătrână ca el. E modelul de geantă pe care personajul lui Robert Duvall l-a avut în filmul Avocatul, ne anunță. Nu știu despre ce vorbește, mă uit pe IMDB și găsesc doar Judecătorul, bănuiesc că nu e mare diferență.
În anii `70, la numai 30 de ani, Felice era mare director de fabrică, singurul capabil să facă față sindicatelor comuniste care amenințau cu revoluția și care, zice el, aveau acces la armele partizanilor, pitite bine după al doilea război mondial. ”Dottore Ballatore, te respectăm, dar nu o să ezităm să-ți tragem un glonț în cap când timpul va veni” i-au zis coloneii luptei de clasă, atunci, în anii `70 când totul părea clar, roșul era roșu și albul era alb.
Pantonele politicii s-a diversificat atât de tare, mii și mii și mii de nuanțe care pulverizează ideologia în fire de spaghetti multicolore, neimportante luate separat, capabile să se justifice numai împreună.
Și în spatele fabricii de vopseluri este Mafia.
Ieșită din zona marginală a infracționalității violente, mafia este acum pur economică, mâna care dă de mâncare comuniștilor și cristian democraților deopotrivă, praștia care propulsează Italia în viitor. A 4-a putere economică a Europei.
Ce s-a întâmplat cu Aldo Moro? întreb și Felice se îndreaptă din spate, înghite milanesa pesmetoasă din gură și declară: ”am ratat ocazia de a fi altceva decât suntem. Asta s-a întâmplat cu Aldo Moro. Omul providențial, capabil să facă pace între dreapta și stânga. Ucis de Brigăzile Roșii, o facțiune marxist leninistă, așa au zis ei atunci. Dar, de fapt, în spatele asasinării lui era SUA și NATO, speriate că Moro va aduce comuniștii la guvernare și astfel Italia ar putea aluneca în mâna rușilor iar aliații ar pierde zone strategice în Mediterana.”
Scopul scuză mijloacele.
Machiavellism cu miros de burgeri.
Strâns în costumul cu croi impecabil, Felice Ballatore înțelege cu demnitate că niciodată lucrurile nu sunt ceea ce par și că întotdeauna vizionarii vor fi sacrificați în complicate repuneri în scenă a judecății lui Pilat.
Realizez, a câta oară, cât de stupid a fost optimismul nostru din 16 noiembrie.
Nimeni nu vrea o personalitate puternică și coerentă în fruntea unei țări, cum nici un director nu-și angajează asistent pe cineva care ar putea să-i ia locul, poate în 5 sau poate în 7 ani. Momâile, servilii, banalii, blegii, șantajabilii, ei sunt cei care ne trebuie.
Trăim în vremuri în care respectul pentru adversar nu mai există. Nici adversarul nu știi cine e.
Felice a prins vremuri grele, dar mai ușor de înțeles.

Nu sunt locuri de cazare. În La Spezia avem alegeri regionale. Avem mare concurs de bodybuilding care a umplut camerele de hotel cu femei cu mușchi nervoși, bull terrieri bronzați și înveliți în rochii de seară. Pe drumul spre Portovenere trece, însoțită de poliție, o coloană de câteva sute de scuteriști, prietenii Vespa. Spre Cinque Terre urcă gâfâind o coloană de mașini de epocă. Perechi de milionari cu ochelari de soare de 7000 de euro, eșarfe și băști din 1920, strâng volanul motoarelor străvechi care, cai bătrâni și orbi, se duc să moară în deal.
Yachturi și corăbii și palate construite pe munte. Bani și bani și iar bani. Miliarde de euro sunt expuse în fața ta.
Și printre banii ăștia pe care UNESCO a scris că sunt patrimoniul umanității, se mișcă omenirea care nici nu visează că s-ar putea apropia de ei. De bani. Stau pe băncuțe, fac poze și, cei mai aventuroși, cumpără un pahar de vin și oftează gândindu-se la viața pe yacht.
Nu-i de mirare că Liguria e de stânga.
Dar, dar, dar dreapta a câștigat duminică seară alegerile în regiunea Liguria. Nu s-a mai întâmplat de zeci de ani. Forza Italia a venit să repare ceea ce a distrus Partidul Democrat, să pună prișnițe peste bubele făcute de alunecările de teren care au lovit zona în 2011 și 2014. Și să continue să fure. Să fure, să fure, să fure.
Așa descriu italienii clasa politică: tagmă de hoți.
Pe autostrada care leagă Genova de la La Spezia sunt peste 50 de viaducte și tuneluri. Traversează zimții munților care se îngrămădesc unii în alții de-alungul litoralul ligurian. Asfaltul e negru și lucios și cauciucurile se lipesc de el ca o pisică de picioarele mătușii care îi dă de mâncare.
Cine v-a făcut autostrăzile?
Cum cine, noi.-răspunde mirată Cristina. Nici nu le trece prin cap că ar putea să vină americani sau chinezi sau nemți sau spanioli să construiască autostrăzi pentru ei. Când îi spun de cei 25 de ani de gestație care au produs în România fărâmele triste de autostradă, mă privește cu neîncredere apoi începe să râdă isteric, ca un spectator de la un show comic căruia i s-a făcut semn să râdă.
Nu înțelege.
E adevărat?
E adevărat. S-au construit 500 de kilometri în 25 de ani.  20 kilometri pe an. Nu-i de râs, e uimitor. E un record cu care am fi putut foarte bine să ne prezentăm la Cartea Recordurilor în loc să mergem cu marele cârnat, marea omletă și marea lingură de lemn.
În Genova e soare, soare cu dinți. Hoții au făcut rocada la putere. Poate ăștia o să fure mai puțin, că au deja bani-zice Cristina. Sper că ai noștri o să facă și ei plinul, vreodată, și o să înceapă să fure mai puțin.

Ușa e dată de perete și în pragul ei stă un muncitor cu pantalonii stropiți de vopsea. Fumează și trage din țigară ca și cum de partea cealaltă e filtrului atârnă întreaga lui viață, suspendată deasupra unei prăpăstii. Trage din țigară încercând să o salveze, să o aducă nădușită și speriată, deasupra pământului ferm. În spatele lui este statuia enormă a unui bărbat cu barbă, în togă. E o biserică, îmi dau seama, e intrarea laterală într-o biserică turtită, o clădire murdară și obidită ca un borcan de gogonele găsit după 6 ani în beci.
Muncitorul termină țigara și intrăm împreună în biserică. Coliba, ca într-o poveste neverosimilă spusă de un prieten mitoman, se deschide într-o uriașă încăpere și te gândești unde a încăput bolta și stâlpii și statuile cu sfinți, candelabrele princiare și altarul imens. Și cum de nu le vezi de afară.
Fresce acoperă cupola pe care sfântu Ioan Botezătorul își pierde a miliarda oară capul, într-un nesfârșit martiriu.
Iar pe podeaua de piatră lustruită trec în adidași cu crampoane două pantere negre strângând mingi de fotbal la subraț. Unul din băieți este chiar Klose, celălalt este Benzema.
Genova e plină de oameni care nu sunt ceea ce par.
Femeile care își strâng cărnurile în tricouri supraelastice și se așează, crăcănate, pe scările igrasioase de aici, sunt un grup de vindecătoare africane. Bărbații care vând droguri în fața prăvăliei cu internet și long distance calls, sunt învățători și profeți. Domnii în costume care se înghesuie absurd pe micul podium, înfășurându-se în drapelul cu Forza Italia al lui Berlusconi, sunt niște intruși.
Căciuli croșetate roșii se prind de creștetul capului măcelarilor arabi, turbane strâng părul femeilor negre cu palme albe care abia târăsc plase enorme pline de mâncare. Soții lor, togi și zâmbete decolorate, fumează narghilele sau vând portocale și peste tot e polizia, cămăși bleu și chipie bleumarin, vorbind în stații, congregați în mici buchețele de albăstrele pe fondul orașului vechi și putrezit de atâta sare și urină.
Românca lucrează de 8 ani în același restaurant, de când încă era minoră și pe când puricele se încălța cu 99 de ocale de oțel și tot reușea să sară până la ceruri. Adică de dinainte de criză, de când la Il Veliero se intra numai cu rezervare și nu orișicare rezervare ci una făcută cu 4-5 luni înainte. Ea a venit de prin părțile Iașiului dar cumnatul ei e din Vaslui. A descălecat în Genova acum 30 de ani și apoi a adus sat după sat, sat după sat, într-o uriașă operațiune de deșirare a Moldovei.
Acum se întorc. De ce? Pentru că își fac casă acasă. Mai stau în Italia cât se mai poate, apoi se întorc.
Bătrânul cârmaci al lui Il Veliero zice că mai bine ar rămâne aici pentru că războiul se apropie. Numai un război poate să mai dreagă maioneza tăiată a economiei mondiale.
Furculițe insensibile la probleme globale aleargă calamarul tăvălit în ulei de măsline. Fiecare masă e ocupată de un singur client. Se mănâncă în tăcere într-o lume fără familii și fără femei.
Putin, grecii, comunism, Germania imperialistă care a obligat națiunile europene să împrumute ca să creeze piață tot pentru BMW-uri și Mercedesuri și bere nemțească, Portugalia distrusă, Spania muribundă și Italia ruptă între sud și nord. Dar uite, zice bătrânul cârciumar, s-a oprit căderea. Poate că ăsta e primul an când nu o să ne mai ducem la vale.
Afară e întuneric și pe lângă pereții străvechi trece o mașină de curățat strada, ridicând praf și gunoi într-o mini tornadă înecăcioasă.
Stelele nu se văd, pereții caselor sunt strânși unii în alții, colonie de pinguini înfrigurată. Prin porțile unui palat imens duduie muzica și absolvenții de liceu veniți în fracuri și rochii de seară la banchet, au ocupat strada și trag importanți din țigări. Pe peretele de lângă ei scrie: Nu m-a omorât moartea ci un gardian bigot.”
La fine e vicina.

La pavilionul Azerbaijanului este coadă de 80 de persoane. Un bodyguard îndesat, cu fața vânătă, de primar bețiv, supraveghează intrarea. Pe pereții de lemn sunt rame care strâng ecrane împodobite cu fluturi și flori de alamă. Aur de trompetă de 18 karate, cum ar zice taică-miu. Cordonul se ridică și o felie de 50 de persoane e tăiată din plăcinta umană și mânată pe scări. Treptele sunt călcate iute în picioare și norodul se năpustește spre lanurile de lalele hi-tech peste al căror pistil electronic dacă îți treci mâna, lasă să scape ciripit de păsărele sau zumzet de albine, iar luminile din potire pulsează ca sute de funduri de licurici puși pe făcut dragoste. Sunt lalele albe aici și lalele roșii colea, dincolo albastre și un pic mai încolo sunt galbene. Alt paznic, tot vânăt la față dar, de data asta, deșirat, supraveghează intrarea în serele circulare unde Azerbaijan a înșirat plantele care îi cresc pe pământul său sfânt. E coadă și aici, dar numai de 25-30 de persoane.
Copiii urlă în cărucioare, paznicul deșirat transpiră violet și un bucătar virtual te învață să gătești humus și shishkebab. Aruncă roșiile în aer și apoi le trece prin fierul alb al frigăruii și audiența oftează zemos. Alte ecrane-căci iată, Azerbaijan este maestrul interacțiunii-te invită să descoperi rețetele locale. Tarhon și linte și coaste de miel sunt împinse cu degetele de ciutani radioși, sub privirea îngrijorată a lunganului transpirat care nu mai știe unde să-și arunce puținii ochi, încolțit ca o mătușă maniacă, disperată de invazia nepoților și colosalele distrugeri pe care le pot face în sufrageria plină de porțelanuri.
Nici urmă de președintele Aliyev, playmate-ul de nevastă-sa sau cele două bucăți de fiice. Numele familiei apare doar pe clădirile ctitorii ale regimului. Nicăieri altundeva.
Turkmenistan.
Palatul sultanului Berdimuhamedow crește, bibelou kitchos, undeva la marginea lui Expo 2015. Marmură și sticlă albastră și decorațiuni otoman-orientale pe dinafară, dulăpioare de dispensar de țară în care sunt îngrămădite de-a valma realizările poporului turkmen, pe dinăuntru. Avem plante medicinale și bucăți cilindrice de marmură, avem goblenuri cu tigrii pixelați dar și ceaiuri și țevi de fontă. Sultanul-președinte Berdimuhamedow, tatăl, mama, unchiul și cel mai bun prieten al națiunii, alfa, omega și gama, delta, teta pentru poporul său zâmbește brunet de sub bretonul decupat pătrat în portretul de aici, privește optimist viitorul dintr-o pictură colea. În tabloul ăsta e înfățișat, obraz lângă obraz, alături de calul său.
Mă simt ca-n Mogoșoaia, în casa fiicei mamei Omida. Ghici, ghicitoarea mea ce-i țigănia asta?
Covoare uriașe coboară rumene pe obrajii pavilionului, unul pe stânga și unul pe dreapta. Au 30 de metri pătrați fiecare și italienii care intră în clădire neștiind semnificația cuvântului ”grandoman” sunt cuprinși de încântare: frumos, ce frumos, e foarte frumos-se aud șoapte repezi scuipate grăbit ca să umple tăcerea copleșitoare.
Undeva la 15 stații de metrou, partidul comunist italian transformat în partidul democrat se pregătește de alegeri regionale. Sindicatele sunt nervoase, secera și ciocanul învie pe garduri.
Zidul Berlinului și imperiul sovietic au căzut de 25 de ani dar Vestul nu reușește să curețe de praf oglinda în care ar putea să se vadă așa cum e: singurul și propriul dușman.
PS. Julian Assange a zis acum 2 săptămâni la Frontline Club Bucharest un lucru deștept: e preferabil să ai la putere partidul răilor (în cazul în discuție republicani americani) pentru că opoziția democrată le-ar supraveghea mișcările și ar amenda derapajele. Dacă însă vin la putere democrații, opoziția republicană ar închide ochii la orice greșeală, căci abuzurile urmează agenda lor politică. Fiind amorală, opoziția republicană nu ar fi un câine de pază al democrației.
Felice povestește că frica de comuniști a produs în Italia din `45 până în `89 ceea ce se cheamă ”efectul C”. Preț de 40 de ani, creștin democrații au guvernat ca o bandă de hoți inepți și ineficienți dar efectul C asupra paranoiei naționale, a oprit pedepsirea actelor ratate de guvernare și pierderea alegerilor. În 1989 comuniștii italieni au fost decapitați de căderea cortinei de fier dar Jeana nu e moartă, Jeana se transformă și Jeana comunistă a devenit democrată. Democrată și infiltrată, spune Felice, de chiar cristian-democrații care nu își puteau pemite să lase dușmanul comunist-transformat în democrat să ajungă cu adevărat la putere. La standul Italiei de la Expo 2015, organizatorii se întreabă ce ar fi fost Mediterana fără cizmă și designeri sau bucătari se grăbesc să anunțe profetic că lipsa mozzarellei și a Fiat-ului 500 ar fi băgat lumea în marșarier și ar fi dat-o cu 400 de ani înapoi.
Nu mă pot opri să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă, în loc de cristian democrație, Italia, Grecia, Portugalia, Spania ar fi alunecat în `45 în găunosul comunism de rit sovietic. Ce țevi, covoare și tablouri cu cai pixelați am fi văzut la Expo la pavilionul Italiei și al cui portret ar fi împodobit intrarea?

Expo 2015, Milano. Sâmbătă, 23 mai, ora 17.45. Tema expoziției este ”feeding the planet, energy for life”

Cerul e vânăt ca un genunchi de prostituată și miile de oameni caută adăpost în pavilioanele expoziționale. Estonia, design scandinav, leagăne pe care dacă îți faci vânt, creezi energie, bicicleta pe care te cocoți și pedalezi angrenând astfel plasma din față care te plimbă prin Tallinn, pianul la care bagă din Chopin omul invizibil, hi-tech și lemn și ordine nordică. 27 de broșuri în italiană și engleză care te invită să dai mâna cu vulpea, să te împrietenești cu ursul sau să bei o bere cu vidra estonă. Pleci și-ți spui că sigur o să ajungi cândva, vara asta poate, în Tallinn, că uite ce frumos e și ce pâslari eleganți poți să cumperi.
Slovenia. O blondă de 2 metri plimbă un zâmbet luminos ca un far, sunt o musculiță suptă de lucșii din gura ei, ca o vită prinsă în raza tractoare de un OZN. Înăuntru se vorbește despre sare, apă, munți, albine, un avion propulsat cu bio-fuel, design-design-design și uite un alt căluț bălai sloven care oferă ochelari care te lasă să pășești 3D în realitatea țării cu femei blonde de 2 metri. Copii se împiedică urlând, bâjbâind cu mâinile înainte prin străzile din Ljubljana sau pe cheiurile din Piran.
Mirosul de prăjiturele te apucă hotărât cu două degete de nas și ești scos și aruncat în fața tarabei, stors de puteri ca după o călătorie prin urechea lui John Malkovitch.

Pavilionul României. Pe farfuriile albe de ceramică din față sunt așezate ghivece cu floarea soarelui, toate într-o rână. Trântite de vânt sau așa e designul? Și dacă toate ghivecele sunt răsturnate, ce-o fi vrut să zică artistul? La intrare un băiat rotofei zice benvenuti. Treci pe lângă o recepție de plastic pe care sunt împrăștiate evantai niște cărți de vizită plastifiate pe care scrie repatriot, în 3 culori. Pute a conferință de presă din anii `90 și uite și fetele în ii, cocoșate, părul umflat, ochi mijiți a neîncredere. Zic benvenuti din vârful buzelor dar subtitrarea traduce: mișcă-te mai iute.
Pereții sunt acoperiți cu plasme pe care rulează un film despre frumusețile patriei, lunci și văi, căpițe și orchestra satului x doinind. Pe scăunele, se odihnesc un grup de vreo 20 de persoane. Nu se uită la film, moțăie, bărbia în piept. S-au refugiat de ploaie la români. Peretele din spatele plasmelor este un grilaj din lemn. În pătrățelele dintre șipci apar, din când în când ghivece cu flori roșii. Vreo trei ghivece. Nu înțelegi unde e legătura cu tema expoziției: mâncare și energie.

Dar îți zici că o să vezi la etaj despre ce e vorba. Pentru că pavilionul are un etaj, o casă de lemn tradițională, acoperită cu stuf unde, în teorie, este restaurantul. O bandă roșie barează calea la lift. Alta oprește accesul pe scări. Te întorci către domnițele în ie. Nu se poate pe aici, nu se poate nici pe acolo, îți comunică bilingv-trist-resemnat și parcă simți și un ușor arțag. Doamna cu părul blond e epuizată de atâtea refuzuri.
Ieși și realizezi că nu ai înțeles nimic din România asta. Cacofonia muzicală vărsată de plasmele care au costat o tonă-probabil-te-a acoperit ca o pulbere de cenușă, ai ieși în stradă, ai scuturat-o, ai ridicat din umeri și ai plecat.
Nu și dacă ești român.
Dacă ești român te simți umilit de nesimțirea organizatorilor pavilionului ”nu se poate”. Țara care a fost dusă ca mârțoga la târg de țăran, nu ca să o vândă, ci ca să o facă de rușine. Țara care se laudă că a fost grânarul Europei, aia de te primește cu pâine și sare, incapabilă să-ți arate ce știe și ce are și să-ți dea să guste.
Țara care nu are niciun material de promovare, frunză sau nefrunză, ceva pe care să pui mâna și să duci acasă. Doar cărțile de vizită țiplate, care invită oamenii de afaceri români să se întoarcă acasă pentru că nicăieri nu-i ca acasă. Păi d-aia au plecat. Căci nicăieri nu-i ca în România, țara care la 20.30 închide pavilionul, în timp ce, la 23.00, cehii încă mai dau de băut și urcă pe scenă a nșpea trupă de muzicanți puși pe chef.
E sâmbătă seara la Expo 2015 și românii sunt pe nicăieri. Au pavilion, au bifat acțiunea, rudele și prietenii și oficialii au cheltuit banii mei și ai tăi pe vizite la Milano. Asta contează.
”Feeding the planet, energy for life” în românește înseamnă ”să ne hrănim neamul, energie pentru ciordeală”
Aici suntem cei mai buni.
PS. Poate totuși este o altă explicație pentru rușinea românească: noi nu vrem să arătăm lumii ce știm despre noile energii și culturi agricole ca să nu fim furați. Se știe doar că ăștia de ne urăsc pentru că suntem urmașii dacilor și practic am fondat civilizația modernă europeană, nu ar pregeta nicio clipă să ne fure realizările mărețe, așa cum au făcut cu sarmaua, mămăliga sau caloriferul.

Mai jos aveți un extras dintr-un comunicat al Agenției pentru Turism despre ce este și cu ce se mănâncă EXPO 2015 și un link la ce a vrut arhitectul să fie pavilionul României (în locul domniei sale aș face superscandal):

Pavilionul va fi structurat, la parter, pe 5 arii tematice (biodiversitate, agricultura şi energia verde, fructe şi legume, cultură şi tradiţie, gastronomie) şi va oferi vizitatorilor informaţii prin intermediul unor tehnologii multimedia. Etajul va reflecta elementul tradițional – aici va fi creat un restaurant, în scopul promovării bucătăriei românești, precum și o grădină care va fi menținută vie pe toată durata expoziției, acoperișul fiind din stuf. Pe parcursul celor şase luni ale Expo Milano 2015, la pavilionul României vor fi organizate mai multe evenimente culturale şi sociale, dar şi misiuni economice.

Expozițiile universale sunt evenimente de amploare organizate o dată la 5 ani, pe durata a până la șase luni. Scopul acestora este educarea și informarea publicului, promovarea colaborării între țările, organizațiile internaționale, ceilalți actori participanți, precum și împărtășirea celor mai inovative elemente pe o anumită tematică, inclusiv în scopul dezvoltării de soluții în domeniu.

Expo Milano 2015

Pe 21 a fost ziua mea de nume. Costel mi se mai spune, desigur, numai în intimitate.
Ei bine da, mă cheamă Elena, ca pe mama și ca pe blonda care l-a îngropat pe Băse și ca pe sinistra academiciană și ca pe milioanele de coafeze sau vânzătoare, Nuți, Nușa, Lenuș, Nuțica, Lenuța.
Doamne ce nume urât, îi spun maică-mii care îl flutură mândru, ditamai cearșaful prins în băț, această Marianne conducându-și oștirea opiniilor la atac, înfigându-mi-le-n coaste.
”Ce nu-ți place la numele tău? Elena din Troia, cea mai frumoasă femeie din lume pentru care toți bărbații..”
Cunoașterea superficială a mitologiei te face fericit.
Niciodată nu mi-a plăcut numele Elena iar cu Raluca m-am împăcat destul de greu. Cândva însă, cred că prin școala generală, colegii au început să lege tinichele de Feher și așa a apărut Feherița-veverița și, mai târziu, la vârsta consumului de alcool și rock&roll, Feher Dreher.
Feher a ajuns prenumele meu. Numele de scenă.
Cuvântul care mă definește. Care începe ca mine, într-o particulă voluntară, continuă într-un salt de minge de ping pong al vocalei ”e” peste fileul ridicat de ”h” și se termină tot ca mine, într-un răspicat punct. 1-0 pentru mine.
Feher.

Pentru mine Feher înseamnă amprenta pe care o lasă interacțiunea cu mine în carnea interlocutorilor mei.
Căci numele este ștampila unei conversații dar și buzduganul care o anunță.
Dacă ți s-ar spune că te vei vedea cu Nuți ar fi una. Dacă ți se spune că te vei vedea cu Maria este alta. Dacă ți se spune că te așteaptă Dana este cu totul alt lucru decât dacă știi că te așteaptă Feher.
Te frămânți. Un Feher, ce-o fi aia, ce nume e ăsta, din ce țară, te străduiești să recreezi interlocutorul și atunci când îl ai în față, când vorbești cu el, când îi simți vorbele căzând pe piele, te gândești: deci așa arată un Feher. Sunt rari ăștia, ca zăganul sau ursul panda. Să încerc să-l țin minte.
Numele îți manipulează conștiința.
Este o salopetă pe care o primești când te naști, dintr-un model și material pe care nu l-ai ales și cu care, poate, nu ești de acord. Crești și salopeta asta se întinde, ca chiloții lui Hulk, se face mare și mai mare ca să te poată încape, dar nu totdeauna e elastică și te ține la subțiori și te taie la inghinală.
Astfel bebelușul Brăduț crește în adultul Brăduț, un băiat care și-a pierdut obrajii roșii de la 3 ani, când era jucăria cartierului și acum este domn cefos, cu șosete în sandale, care se prezintă stânjenit de diminutivul din nume care i se bălăngăne ca o bavețică de gât.
Și devine frustrat, rău, ironic, un crocodil pitit într-o piele de ursuleț, Brăduț și Codruț, Ionuț și Mugurel.
Numele îți manipulează conștiința.
De aceea indienii Sioux își schimbau numele de mai multe ori în timpul vieții, realizând că fiecare etapă cere o nouă haină în care să-ți îngrămădești spiritul. Iar Navajo aveau un sistem care presupunea un nume la naștere, de obicei o virtute pe care părinții sperau ca cel mic să o posede apoi, la adolescență, numele era schimbat de șeful de trib cu cel al unei calități pe care tânărul o poseda. Ca la maturitate, o nouă schimbare, de data aceasta numele fiind cel al unui ideal pentru care persoana respectivă trăiește și își dedică existența.
Numele îți manipulează conștiința.
E semnătura ta, e marca ta, e tu. Degeaba o chema așa pe cea mai frumoasă femeie din lume din pricina căreia s-a pornit un război. Dacă pe mine mă înțeapă lâna din care a fost croșetat, o să-l arunc undeva, în dulapul cu cârpe pe care nu le port și o să-mi găsesc un trening comod în care să mă plimb prin lume. Feher.