Din oglindă se uită la mine, verticală și adâncă, o dungă între sprâncene, o cicatrice de vreo 3 centimetri lăsată de loviturile repetate ale gândurilor, fricilor, problemelor. Încerc să o întind, încerc să trag de marginile ei și, astfel, să o fac să dispară în câmpia frunții. Dar degetele mele sunt prea slabe, degeaba apucă pielea și o împing spre tâmple, cuta dintre sprâncene nu dispare. E neînduplecată ca o mamă care își caută prin tribunale dreptatea și vrea să răzbune moartea băiatului ei ucis de un taximetrist vitezoman.
Dunga stă cu mine în dimineața asta cu soare și în după-masa astălaltă cu nori. Mă însoțește la coadă la pâine, strânge praf și noroi și trebuie curățată după fiecare drum până la brutărie.
Dar într-o dimineață, în altă casă, în altă baie, dunga nu mai e. Cicatricea a dispărut. Sprâncenele nu mai sunt despărțite de autostrada amară croită în 40 de ani de draci și bube acolo, deasupra nasului.

Din oglindă se uită la mine o altă eu. O eu mai tânără, mai calmă, mai relaxată.
Cum s-a întâmplat asta? Cum și când a fugit dunga de pe față?
O fi fost de fapt o insectă îngropată sub piele care a pupat și a zburat, lăsându-mă curată, ca o mamă a cărei fată a plecat la Universitate și poate, în sfârșit, să doarmă până la 11.30 într-o zi de sâmbătă. O fi fost o muscă exact ca cea din Belize.
Pariu că nu știți povestea mea din Belize când am venit acasă, în ianuariele rece al Bucureștiului cu o înțepătură de țânțar în burtă. Roșie, umflată și, în mijlocul umflăturii cu o gaură care arăta ca un crater de vulcan iar, în burta vulcanului, ceva se mișca. Mereu, mereu. Mă sâcâia înțepătura și, după trei săptămâni, cum nu trecea, m-am dus la spital la Babeș, că au departament de boli tropicale. Hahahaha, ce glumă. Eu îmi puneam diagnostice false, am aia și aia sau poate am ailaltă iar medicii se scărpinau în bărbie și îmi dădeau unguente și mă îndemnau să stau calmă că trece. Dar doare și mă mănâncă și de 1 lună, iaca, nu se mai desumflă.
Nu știm ce aveți, mergeți la boli de piele.
Așa am ajuns la măcelarii de la spitalul de lângă Tineretului. Domnii ăștia cu halate albe și priviri decise, au luat o lamă, Gillette era, au sterilizat-o și mi-au tăiat buba exact cum fac țăranii în piață un dop la pepene. Harșt. Mi-au scos o halcă de grăsime și carne pe care au privit-o la microscop. Nu că ar fi fost cazul, că se vedea cu ochiul liber o larvă mare și grasă, plină de sânge. E undeva la Cantacuzino, într-o eprubetă, cu numele Feher scris pe ea. Miază-asta a fost. Nimic grav.
Dacă puneam carne, o halcă de carne proaspătă peste furuncul, larva ar fi fost lipsită de aer și ar fi ieșit din corp, s-ar fi înfipt în carne și eu aș fi scăpat fără o cicatrice urâtă, o cezariană de muște, făcută în dreptul buricului.
Dar nu am avut norocul să întâlnesc un expert în miază. Căci la bolile tropicale de la Babeș nu s-a auzit de miază.
O săptămână mi-am privit în oglindă fața curată și senină.
Azi dimineață însă, la ora 10.27, în baia mea, din oglinda mea, mă privește dârză vechea mea dungă dintre sprâncene.
E la fel de adâncă, la fel de acră, la fel de imposibil de întins.
S-a întors. De fapt nu a plecat niciodată.
Există oglinzi bune și oglinzi rele. Așa cum există oameni care te fac să fii mai frumos și oameni care scot ce-i mai rău în tine.

Au trecut 3 luni de când Iohannis a fost uns președinte.
Partidul domniei sale, apelând la o agenție de evenimente speciale, a organizat o parțială eclipsă de soare. În penumbra celor 43 de procente acoperite din soare, congresul PSD încearcă să se curețe de penali. Amendamentul îi aparține lui Ponta. Probabil a fost și ăsta plagiat de undeva. Ce contează, PSD scapă de infractori, nu de mincinoși.
PSD nu moare, PSD se transformă.
Dacă e adoptat amendamentul Ponta, își vor pierde funcțiile în partid Ecaterina Andronescu, Marian Oprișan, Hrebenciuc și Dragnea. Mazăre deja a demisionat. Curat și uscat ca niște buci de bebeluș păstrate în superscutece cu absorbant, PSD se va prezenta ca un partener de guvernare credibil, modern, ortodox dar totuși european.
Iliescu apare soarele răsare.
Eclipsa parțială se încheie în jurul orei 13.
Totul revine la normal.

Au trecut 3 luni de la investirea președintelui Iohannis. În stradă am strigat jos guvernul. Ni s-a spus că ne pripim, de ce să vină un guvern care să facă stop pe piept cu bolovanul bugetului umflat de pomeni electorale de către Ponta și PSD. Ni s-a spus să îi lăsăm să își rupă picioarele.
Nu și le-a rupt. E drept, au căzut capete, s-au umflat beciurile poliției de celebrități.
Dar guvernul și PSD-ul sunt, în continuare, la putere.
Au trecut 3 luni în care aroganțele au continuat: ordonanțe care permit renunțarea la doctorate, ordonanțe care cumulează ordonanțe, ordonanțe care ascund ordonanțe care modifică ordonanțe.
3 luni în care  mașina de spălat a marii familii politice a pornit să frece bluzița pătată a lui Victor Viorel, să îl curețe și să îl prezinte, nu-i așa, drept un reformator, un progresist, un pacificator.
De pe ecranul televizorului zâmbește figura lui șmecheroasă, de motan care tocmai ți-a halit peștele și tu habar nu ai și, milos, îi mai pui o strachină cu lapte. Acum guvernarea se face pe twitter. De acolo afli că i s-a aprobat demisia ministrului finanțelor.
Eclipsa parțială de soare pe dracu.

Trăim pe partea întunecată a lunii.
Bine măcar că echipa de campanie nu i-a pus în gură panțerului de la Cotroceni promisiunea atât de naiv rostită în `96 de Constantinescu a celor 100 de zile de curățenie.
Ne-ar trebui, cum cântau Mirabela și Marian Nistor, o mie de ani să reclădiiiim…

Ps. Haterilor care scriu aici balmajind acuzatii basiste si aparindu-l pe presedinte cu argumentul asteptarilor mitocanesti ale basistilor le zic asa: Nimeni nu ii reproseaza lui Iohannis civilizatele interventii, atunci cind le are. Ci lipsa reactiilor-demne si corecte-la monstruoasele derapaje ale guvernului

Mineri săpau tunelul, înaintau anevoios pe sub no man`s landul dintre tranșee, se târau în pământul rece și negru, puneau explozibilul și apoi se grăbeau spre lumină, poate o prindeau, poate le scăpa ca o muscă strânsă în pumn care evadează prin fanta dintre degete. Zbuuuuuuuummmmmmmm!!!!! Valul de pământ îngropa tranșeea inamică, sute de oameni sfârtecați, sânge și nămol. Și minerii care se grăbeau în tunelul lor către tranșeea unde îi așteptau camarazii, cârtițe mutante, cu ochi care nu îi ajutau să vadă că minerii din tabăra dușmană săpaseră și ei un tunel. Și uite că cele două se întâlnesc în burta pământului și minerii englezi și minerii nemți se ucid într-o încleștare mută în mațele pământului și mor acolo, neștiuți de nimeni. Gata îngropați.
Imperial War Museum are o expoziție fabuloasă despre primul război mondial. Lumea era simplă, viața se termina repede, întrebările erau puține.
De ce să merg la război? nu era una dintre ele.
Pentru că te cheamă regele, pentru că țara are nevoie de tine, pentru că hunul cel rău ucide femei și copii.
Ce barbarie. Cum să ucizi femei și copii?
Ce fel de oameni ucid femei și copii?
Povești cu tinere belgience cu sânii tăiați și trupurile batjocorite de nemți abundă în jurnalele recuperate de la soldații englezi întorși acasă. Propagandă. Opriți oroarea. Sfârșiți teroarea.
Tineri de 13 ani stau cu miile la cozi alături de bărbați de peste 45 de ani care au norocul să trăiască și nenorocul să nu fie chemați să-și servească regele.
Patriotism. Sunt numărați la dinți, măsurați la piept. Mint în privința vârstei și se duc să moară în nămolul impenetrabil de la Somme.
Scufundarea Lusitaniei, lipsa de reacție a Americii, urnită aparent doar de pierderile comerciale imense cauzate de blocada britanică a Germaniei și de o secretă înțelegere dintre Germania și Mexic. Ce-i de făcut? Cum putem să câștigăm războiul când nu mai sunt oameni, când uite ticăloșii care se declară pacifiști și nu se duc să îngroașe pământul negru și beat de atâta sânge de la Verdun?
Lașilor-strigă opinia publică la muncitorii de pe șantierele navale sau la cei de la căile ferate care sunt siliți să poarte insigne și carnete la ei care să demonstreze că sunt personal calificat angajat în industrii vitale pentru soarta patriei.
Generali inepți și zeppelinuri. Tancuri și avioane. Baronul Roșu și nemți murind de foame îndopându-se cu pâine făcută din rumeguș, fumând țigări umplute cu tutun din coajă de copac.
Boli și oameni care nu mai vor să lupte, revolte și comunism.
La 4 ani de la începerea războiului, lumea era mult mai complicată, viața se termina și mai repede și întrebările erau mai multe.
Merită imperiul să lupt pentru el? Cum fac să îmi readuc nevasta la cratiță? De ce nu mă lasă să votez? Cum fac să îmi cresc brațul smuls de șrapnel la loc? Există Dumnezeu? Unde e și ce-a făcut atunci când sânii fetei din Leuven au fost tăiați de baionetă?
Tragi de o ață și deșiri plovărul lumii. Se duce dracului lucrarea umanității de 2000 de ani. Sau de 4000 de ani.
Acum nimeni nu se mai întreabă cum să omori femei și copii cu baioneta. Cum să decapitezi indivizi în numele credinței, cum să dărâmi cu barosul sculpturi de 3000 de ani.
În tunelurile pe care le-am săpat în întunericul vieților noastre mici, ne târâm în patru labe, încercând să dibuim tranșeea dușmanului de la etaju 6, a colegului de la geam. Și cum adeseori tunelurile noastre și ale lor se întâlnesc, crăpăm în mute lupte corp la corp, asemeni minerilor din primul război mondial. Neștiuți de nimeni.

Pe hârtia albă de la intrarea pe culoarul demarcat de benzi elastice scrie: doar e-passports sunt admise aici. Sunt 50-60 de persoane învârtite în coadă, 98% au coborât acum din cursa de la București. În fața mea este un parizer țărănesc strâns în blugi elastici, șosetă albă, papucel mărimea 39, din plastic bătut cu pietricele, vestă de om Michelin, umflată în vălurele care îmbracă burta dar lasă la aer brațele caltaboșești. Minion obez. Maxion.
Înfipt în buzunarul blugilor care crapă pe fesele pline, sufocat, este pașaportul normal, ăla clasic, copertă moale, vișiniu deschis. În față parizerului se desprind din coadă, răzuiți de personalul aeroportului, cetățeni care s-au așezat fără să bage de seamă anunțurile, unii cu buletine, alții cu pașapoarte normale.
Parizerul se uită la ei și comentează cu prietenul lui hirsut, care își scutură mătreața, rotindu-și capul plin de uimire: ce-au frate ăștia de pleacă?
Pe stâlpi, pe fiecare stâlp și sunt mulți, sunt anunțuri care zic așa: uitați-vă pe pașaport, dacă aveți semnul acesta, atunci puteți să intrați pe aici, dacă nu, deplasați-vă spre celelalte porți. Semnul, un dreptunghi cu un cerc în mijloc, apare doar pe coperta lui e-passport. Parizerul nu își atinge buzunarul. Rămâne alături de prietenul lui în coadă și pășește decis către cititoarele electronice. Își jupoaie pașaportul din teaca de blugi, îl pune cu fața în jos pe sticla aparatului. Nu se întâmplă nimic. Ridică din umeri și își privește prietenul care ocupă o altă mașinărie. Râd amândoi și se întorc, contrariați, către ciobanul de pasageri, o doamnă în uniformă care ajută poporul să treacă prin porțile electronice. Ea îi întreabă: aveți e-passport?
Umerii parizerului ajung în dreptul urechilor. De unde să știe el ce are?
Îi arată pașaportul ciobanului de pasageri. Femeia îi spune: păi nu vedeți că nu este pașaport electronic?
Ai zice că e prost sau orb.
Dar nu.
Un zâmbet viclean înflorește în colțul buzelor parizești. E zâmbetul ăla pe care îl știți de pe buzele primului ministru care spune că nu și-a copiat teza de doctorat, e zâmbetul de pe buzele primului ministru care spune că își va da demisia dacă se va decide că este vorba despre un plagiat, este zâmbetul de pe buzele primului ministru …
Being John Malcovitch. O țară care a ajuns să semene perfect cu al său conducător. O mare de capete cu zâmbete viclene.
Crescuți în zodia lui ”poate totuși îl fac pe ăsta”.
Parizerul este trimis la cealaltă coadă. De data asta nu a mers. Prietenul hirsut încă insistă să treacă, blocând o mașinărie cu pașaportul lui normal. Poate totuși o fac pe asta.
Îmi amintesc de o prietenă din copilărie, la 10 ani avea muguri de sâni și o mustață de zapciu crescută sub nas. Controlorul de bilete ratb cere biletele, mama fetei întinde doar unul și apoi, senină, așterne răspunsul întrebării nerostite a controlorului: fetița are 5 ani.
Poate totuși îl fac pe controlor. Poate totuși, printr-un miracol, o să mă creadă. Poate totuși nu o să plătesc bilet și nici amendă și dacă nu reușesc, nici o grijă. O să zâmbesc și o să încerc data viitoare. Poate totuși…

8 martie.
Ușa cuștii e deschisă. Fugiți, noi ne facem că nu vă vedem. Când vă veți îndepărta la 50 de metri, vom trage și vom spune că trebuia să vă ucidem pentru că încercați să evadați.
Ziua femeii e un yoyo. Pleci și crezi că ai scăpat dar țichiul te întoarce în cotidianul unde nu sunt flori, muțunachi, concerte cu Bănică și spectacole cu Flamingo Boys.
Flamingo Boys.
Bărbați care știu mai bine ca oricine cum se simte o femeie. Fluierați, pipăiți, mieunați. Acum sunt pe fluturașul de la carmangeria Sergiana-la rândul lor niște salamuri, caltaboși și șunculițe tatuate. Privesc crunt pe sub căciuli ostășești rusești. Căci Flamingo Boys nu fac doar striptease de ziua femeii. Ei se dezbracă ideologic, punând în scenă bătălia din Donetsk sau Debaltseve.
Unul dintre ei are un aruncător de grenade pe umărul drept.
Trebuie cumva să continui să te simți bărbat când vii la Sergiana în Brașov, să fii ciupit de cur de un stol de femei scăpate de acasă. Trebuie să crezi că nu ești doar o fufă din Onești care își câștigă existența lăsându-și clienții să o tragă de țâțe. Trebuie să te agăți de o urmă de demnitate când te sui pe scenă și-ți dezvelești bucile în fața unei audiențe rupte-n gură de băutură sau plictiseală.

Așa că, în loc să fii doar Cornel din Berceni, pocnitoare masculină, devii Ivan din Kiev, al cărui tată a fost ucis de separatiști, a cărui soție se afla în zborul MH 17, care acum pășește alături de camarazii lui la fel de bine făcuți pe câmpul de bătălie, gata să ucidă Boriși și Piotrî inamici folosindu-și jocul de pectorali și de fesieri.
E 8 martie.
Marea bătălie din marea sală de la Sergiana.
La miezul nopții va intra în vigoare cease fire-ul de 364 de zile. Timp în care separatiștii ruși cu fuste își vor relua locul în colivie și vor spăla vase și copii la cur până la noua încorporare de pe 8 martie 2016.
La anul ne jucăm de-a talibanii și vardiștii.

Două lucruri mi-am dorit în cariera mea de rânitor în ghena publicității: să fac un spot cu Florin Piersic și să fac un spot cu Dan Diaconescu. Ultima s-a împlinit. L-am cunoscut în 2008 când am filmat la OTV, pe vremea aia în Magheru, spoturile la brânză Del.
Îmi amintesc că la prima întâlnire cu domnu Dan, aia de amușinare, am fost lăsate să așteptăm-eram numai femei, 4 femei, pe canapeaua de piele plesnită, în biroul cu bibliotecă de primărie de Conțești, care sprijinea pe rafturi o colecție de muțunache și steaguri tricolore primite de la Vadimi și alți demenți. Și domnu Dan a ieșit din emisiune și ne-a spus istoriile tuturor caricaturilor din spatele biroului dar eu nu mă puteam concentra pentru că îmi venea să mă duc să-i aranjez peruca picată peste ochi. Părul îi arăta ca o perucă, un aer fals, de dinți de plastic într-un zâmbet hollywoodian. El cu totul dădea impresia unui spirit rătăcit într-o păpușă de la arădeanca ciufulită de pechinezul meu, în timpul unei crize de furie sălbatică. Și manșetele cămășii îi țâșneau de sub sacoul prea scurt, albe manșetele, bleumarin costumul făcut pe comanda dar pentru un alt trup. Dan Diaconescu părea topit, ca vrăjitoarea cea rea din Oz, topit sub o căldare de apă. Dar chiar și așa împuținat, când s-a așezat la birou, ochi vii pe o față tânără sub o streașină de păr bătrân, ne-a amețit cu frumoasa poveste a lui O.J. Simpson și cu revelația pe care a avut-o atunci, în 1994, despre ce este adevăr și ce este iluzia veridicității și cum serializarea acestui caz și întorsătura pe care a luat-o procesul sportivului american acuzat că și-a ucis nevasta, l-a făcut pe micuțul Dan, ani mai târziu, să creeze superhitul Elodia.
U-A-U.
Sub cușma de păr de paj, mintea lui Dan Diaconescu se învârte, abilă, țesând, croșetând, încasând.
”Și, ce pot să fac pentru voi? Ce vreți să faceți?”
”Am vrea să vindem brânză Del și uitați, cum dumneavoastră aveți tot felul de stricați aici, în studio, am vrea și noi să facem 3 spoturi cu personaje fără o doagă care să discute împreună cu dumneavoastră această incredibilă dispariție a brânzei Del din magazine. Se poate?”

Sigur că da. Domnul Dan a aprobat. Am revenit într-o noapte și am filmat, după ce și-a terminat emisiunea, în micuțul studio unde un țigănuș manipula o cameră iar domnul Dan își scrisese textul de introducere pe un flipchart, cu cariocă. Profesionist. Am tras o singură dublă, a durat filmarea vreo 2 ore, că nu e nevoie de mai mult atunci când oamenii știu să facă treabă. Și când am avut nevoie de computer să printez ceva, am fost trimisă la montaj, într-o cameră unde geamul spart era înfundat cu ghemotoace de ziare. Economie.
Și, la final, ne-am strâns mâinile, ne-am felicitat și domnu Dan a coborât la Rolls și doamna Voiculescu, producătoarea emisiunilor lui domnu Dan, a coborât la Bentley, ambele albe. Nu înainte ca doamna Voiculescu să ia toate cutiile de brânză Del pe care clientul le lăsase drept răsplată echipei tehnice și să spună că le va împărți ea așa cum trebuie. Cuviincios.
Iar noi am bănuit că are un chioșc undeva și o să le vândă și amărâții ăia de la tehnic nu o să vadă decât gaura din svaiter. Că nu e ușor să strângi bani de Rolls sau de Bentley.
Adevăr și iluzia adevărului. Omul care a lansat lupta împotriva ciocoilor e la pârnaie, din nou, pentru 5 ani jumate.
La părul lui, să vezi aici probleme cu feonul. Unde-o fi dispărut? Unde ești tu brânză Del, cum mergeai c-un copănel…!

Cu Tudor Giurgiu am lucrat prin 2005, înainte să ajungă șef la TVR. Am făcut niște spoturi la Antena 1 cu stele pitice care au implodat de mult, trăgând în găurile negre lăsate în urma lor, alaiul de știri meschine despre ce mănâncă la micul dejun și ce tip de mașini conduc. Doar Dan Negru rezistă, mai blond sub părul negru împuținat. Tudor Giurgiu a ajuns apoi director la TVR și apoi și-a făcut festival de film. Sau înainte. Sau concomitent. Nu importă.
Acum a făcut un film, în afara valului românesc, un film care face valuri. Pentru că este primul film românesc care vorbește despre sistemul ticăloșit care a halit ca pe un dicarbocalm economia, despre PSD și Năstase, despre SRI și banii făcuți din contrabandă. Un film despre cea mai neagră perioadă a României, a cenzurii totale. 2000-2004, odihnească-se-n liniștea în care a fost legănat poporul, ignorant și ignorat de putere.
Turma.
”De ce eu?” e povestea lui Cristian Panait, procurorul căruia sistemul i-a dat brânci de pe terasa unui bloc din București, l-a zdrobit de caldarâm pentru vina de a nu se băga în miuța minciunii și înșelăciunii dictate de aparatul de partid și de stat. Cristian Panait s-a sinucis și dosarul lui clasat iar, 13 ani mai târziu, Tudor Giurgiu a primit niscaiva bani de la CNC și mai mulți bani de la colegii bulgari să facă un film care spune: cu o floare nu se face primăvară, îți trebuie un vânt cald și o săptămână cu 15 grade ca să poți să începi să speri că vei ieși din iarna tranziției eterne.
Pe 2 martie, la Brașov, în sala țițirită a filarmonicii s-au înghesuit 300 de oameni. Sold out a fost la filmul despre Panait, ”De ce eu?”. Fete cu tocuri și băieți cu sacou, domni cu cravate și mămăi cu mantou. Iar eu am avut invitație, că îl cunosc pe dom regizor, am făcut reclame cu el pe vremea când Voiculescu nu era mogulul cel rău ci doar un securist cu televiziune și mulți bani.
Am stat pe rândul R16, inexistent până la premiera lui Giurgiu. Am stat pe un scaun de birou pe care era lipită cu scoci o hârtie care zicea: 5. Becul pe care scria ”ieșire” ardea alb în colțul ochiului meu drept, estompând și mai tare contrastul de pe ecranul de pânză, întins ca o poartă de handbal în mijlocul scenei. În dreapta, sub o husă de catifea, se odihnea pianul, cavoul muzicii peste care sponsorul Sergiana a așternut un banner cu cârnați cruzi și mici.
Anul nu este 2015 ci 1992, când televiziunile particulare proaspăt apărute ne ofereau emisiuni prinse între cartoane cu reclamele lui  SC. Jeanasetransformă Impex SRL și SC. Elvisnu-imort Trade SRL.
Brașovul pute a provincialism. Oraș de muncitori care trebuie să se trezească să dea mâncare la găini la 5 dimineața și seara la 7 cad rupți în fața televizorului. Ce nevoie ai de o sală de cinema decentă? Ce nevoie ai de un loc civilizat unde să îți scoți familia, să vedeți împreună povestea procurorului Panait când poți să stai acasă, să te uiți la Gâdea sau la Ghiță?
300 de oameni într-un oraș de 200.000 au contrazis părerea generală că ditamai orașul turistic nu are nevoie de o sală de cinematograf unde să nu ieși mai scurt cu 5 centimetri, halit de gândaci.
Poate o să mai fie 300 care o să meargă la mall și poate, dacă vin ăștia 300, administratorii sălilor de la mall nu o să scoată filmul după o săptămână.
Poate. Doar suntem în 1992 când orice este posibil. Tranziția e abia la început. Putem să rescriem istoria. De ce nu noi?

E cald, soare cu gingii goale, de pechinez bătrân. În Piața Sfatului sunt 6398 de oameni, bulversați de căldură ca niște muște înviate miraculos între geamurile din sufragerie. Lazăre 1, ridică-te și umblă. Lazăre 2, ridică-te și umblă, Lazăre 3, ridică-te și umblă. Pe Republicii coloana de cetățeni proaspăt ridicați din sicriul paltonului se târăște lent, lovindu-se cu tâmpla de vitrinele magazinelor. Aceleași magazine, de pantofi, de telefoane, farmacii, pizzerii dar ochii ieșiți din iarnă nu le recunosc, le iau de noi.
E 1 martie, bătrâne cu ghiocei au înflorit pe brâurile caselor. Ia maică buchețelu, îl dau ieftin maică.
Restaurantele plesnesc ca burțile de primari pesediști.
Chelnerii sunt melancolici. Se mișcă greu prin puzderia de clienți. Comanda trebuia dată acum 2 luni dacă vroiați să fiți eficienți. Acum bucătăria e plină. O bruschetă se face în 40 de minute, o pastă într-o oră.
I-am luat maică-mii lalele. Le-a așezat pe masă și până i-a venit lasagna florile s-au deschis, petalele s-au îndepărtat ca doi soți după o căsnicie de 40 de ani.
Și pe mesele din jur sunt lalele. Și narcise. Și ghiocei și trandafiri.
Nu suntem într-un restaurant ci într-o florărie.
Îmi amintesc de învățăturile lui Dorian către fiul său Luca atunci când un vânzător de flori le-a întrerupt masa și i-a sugerat insistent să îi cumpere trandafiri soției. ”Luca tată, tu când o să fii cu o doamnă la restaurant să nu îi cumperi flori. Să îi iei o friptură. Ca geaba îi iei flori. Dacă are burta goală nu te înțelegi cu ea.”
Așa i-a spus Dorian lui Luca în vârstă de 6 ani și mă uit la grimasa nervoasă a maică-mii și îmi surprind bâțâiala genunchiului pe sub fața de masă pe care au fost așezate doar păhărele cu tărie care ne-au dilatat și mai tare foamea.
De 1 martie, în loc de lalele îmi doresc o friptură. Mare, în sânge, să mă scoată din astenie cum scoate un OZN o anumită vacă din cireadă și o poartă pe raza tractoare până-n pântecele navei. Așa doresc. Calm, levitând, să mă scutur de iarnă și căderi de calciu și să intru în primăvară grandios.
Chelnerul aduce pastele. 5 minute mai târziu, cu mințile la mine, apuc și eu să fac conversație:
”Și ia zi mamă, ce zici de asasinarea lui Boris Nemțov?”