Statul român a lansat o emisiune de obligațiuni după ce băncile nu l-au împrumutat. Statul român vrea să îl împrumutăm noi cu bani să-și ia o chiflă. Statul român s-a gândit că îți vei scoate banii de la bancă unde dobânzile sunt subnutrite și îi vei da banii lui ca să-și plătească parlamentarii și funcționarii și pensia ilegală a lui Ciorbea.
Eu nu vreau să dau bani statului român așa că nu o să-mi scot banii de la bancă, chiar dacă îmi dau doar 1,6% dobândă.
Eu nu vreau să-i dau bani lui Teodorovici și nici lui Vâlcov, nu vreau să mențin un sistem care l-a trimis pe fratele Irinei Tănase la Bruxelles să întărească aparatul român pe timpul președinției Consiliului Uniunii Europene. Nu vreau să finanțez un sistem educațional care a născut monstruoasa coaliție de la Brașov și regulamentul care impune unor elevi să se transfere dacă au o medie mai mică de 8,5.
Nu vreau să pompez bani într-un sistem care plătește medicul cu 4000 de euro pe lună dar care nu este în stare să îl oprească pe același medic să fie un ticălos șpăgar, care nu operează decât după ce este servit cu plic.
Nu vreau să îi plătesc salariu directorului muzeului național de artă, Liviu Constantinescu, cel care a cerut să fie date jos de pe gardul instituției posterele cu numele eroilor morți la Revoluție dar nu a zis pâs când în sala tronului a servit cina Viorica și invitații buretelui din cocul ei.
Înainte să cumpăr titluri de la statul român, cu 8% dobândă cât va fi în curând când disperarea va fi mare, mai bine le dau foc bănuților, ba nu, îi dau înapoi, lui Soroș, să-și cumpere ceva frumos, la Davos.
Atât.
Asta scriam anul trecut.
Noapte bună.

feher

Stânca este roșie, iese ca un genunchi julit de sub fusta junglei verzi. Pădurea pare întinsă pe spate, toropită sub cerul albastru, cu părul udat de apele râului maro în care doamnele rechini au urcat să nască rechini mici. Dacă te trezești la 4 dimineața și vii la marginea apei Mzimvubu poți să le vezi spinările, așa spune James, recepționerul care este gay, alb și surâzător. E interesat de zodii mai mult decât de economie, randul s-a prăbușit azi după ce ANC, PSD-ul sud african, a zis că nu va lua în discuție la congresul pe care îl ține acușica, suspendarea președintelui Zuma. Avem alte lucruri mai importante de vorbit decât soarta președintelui care este oricum pecetluită. Va fi pensionat, își va păstra uriașa avere, vine Ramaphosa, el e bun, e miliardar, nu o să fure.
Japonezii nu mai cumpără obligațiuni sud-africane, exporturile au scăzut, mai sunt 20% rezerve de…

View original post 633 more words

Rodrigo și-a făcut un bar în fostul cuib al unor curve, ultimul loc din tot centrul Palmei unde se vindeau droguri pe măsuță, în fața porții, heroină și cocaină ca portocalele și lămâile, servite pe tăvițe. A lucrat 6 luni, a zugrăvit, a refăcut lemnăria, a reparat țevile și a decorat de capul lui, cine era să-l ajute aici, printre străini, la 11000 de kilometri de casa lui. Căci, desigur acasă, în Argentina, nu se poate trăi. 7 din 10 locuitori ai Palmei de Majorca sunt, zice Rodrigo, argentinieni plecați din praștia corupției din Buenos, se fură cu 6 mâini, ca zeitățile indiene, ca Shiva și Kali, și ultima mână este păstrată ca să stingă lumina.
E întuneric în Argentina, Rodrigo s-a lovit de mobile când a stat 2 ani acasă, a bâjbâit în bezna în care prietenii lui se descurcau perfect, căci orbii în țara văzătorilor sunt superdibaci, știu de exemplu unde poți să găsești un job la stat, să mergi 8 ore la serviciu, să nu miști un deget și să câștigi 2000 de dolari pe lună.
Parandărăt, contracte cu statul suprafacturate, criza nu mai bate la ușă, nu mai este nicio ușă care să reziste crizei atunci când statul te-a lăsat să dormi în câmp.
Rodrigo nu se mai întoarce. Mă întreabă de unde sunt, îi spun și îmi zice: we are both fucked. În România au reușit să vină cu bugetul pe 2019. El a fost făcut de Darius Vâlcov. Despre el, la un simplu search pe net am aflat chestiunile de mai jos. Dacă aș avea bani, aș cumpăra niște panouri pe care să scriu cine este Darius Vâlcov și de ce nu este singur și de ce nu o să scăpăm de Dariuși Vâlcov indiferent ce am face.
Dar nu am atâția bani. Așa că mai beau un vin cu Rodrigo, prinși în tristețea optimistă a omului cu insuficiență renală care mai are doar 49 de oameni în față pe lista de transplanturi de rinichi. Și niciunul nu este Arșinel.

Unu plus unu face 78.
Citesc CV-ul lui Darius Vâlcov. E cusut cu ață roz bombon. A făcut științe economice, ca mine. Dar eu sunt lucrător cu ziua în publicitate-cum zice Ciutacu, iar el este Richelieul PSD-ului.
La 23 de ani eu lucram la ProTv, câștigând 2 milioane de lei pe lună din care îmi plăteam chiria de 100 de dolari, țigările și îmi mai rămâneau bani de cremvuști și muștar Tecuci. La 23 de ani, Darius Vâlcov era uns director general al Băncii Populare pentru Dezvoltare Slatina. BPR a fost copilul unui giga-escroc, Emil Botea, și a dat faliment în 2001.
Zicea Ziarul de Iași pe 1 noiembrie 2001:
Datoriile catre deponenti se ridica la aproape 700 de miliarde lei, iar daca se adauga plata furnizorilor de servicii si datoriile catre stat se situeaza intre 700 si 800 miliarde lei. In acelasi timp, exista creante de 400 miliarde lei sub forma imprumuturilor acordate membrilor cooperatori si alte active a caror valoare contabila se ridica la aproximativ 80 de miliarde lei. BPR are in evidenta 50.000 de creditori.
Darius Vâlcov a stat cuminte în funcția de director general al unei cooperative de credit intrată în faliment până în 2004 când s-a mutat șerif la Octogon SRL, o fabrică de mobilă din Slatina care a făcut în ultimii 10 ani o singură dată un profit de aproape 3400 de lei (în 2008, după ce Vâlcov era deja primarul Slatinei), deși cifra de afaceri umblă la câteva sute bune de mii de lei.
Buuun. Dar să ne întoarcem un pic la epoca directoratului general la BPR, o cooperativă de tip SAFI, FNI, Caritas, care a ruinat zeci de mii de români gușteri, majoritatea votanți PSD, nu-i așa?
Aici scrie cu lux de amănunte genul de piraterie practicat de gașca de la conducerea BPR. Totul se înscrie în tipicul meschinăriilor ticăloase ale reptilienilor puiți de PSD. Mașini vândute cooperativei la prețuri astronomice. Imobile în care managerii locuiau dar care figurau în acte ca sedii ale băncilor. Împrumuturi pe șustache luate de Emil Botea, președintele BPR, cu aprobarea Consiliului de Adminsitrație, vezi bine.
Emil Botea a ajuns în pușcărie, pentru altă escrocherie, nu pentru giga țeapa de la BPR.
Dar de ce e important Botea și BPR?
Pentru că anul trecut vuia presa: Senatorul PNL Florin Citu considera ca, dupa atacul la adresa sistemului bancar, premierul Mihai Tudose ar trebui sa isi piarda functia. Totodata, liberalul sustine ca seful Executivului ar fi comis fapte penale si ca Liviu Dragnea si Darius Valcov ar intentiona sa transforme EXIM Bank intr-o “banca de dezvoltare a PSD”.
Noua generatie de baieti destepti isi face banca, iar cu ajutorul FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare si Investitii, n.red.) isi pune in aplicare proiectele personale, nu pe cele de interes national. Nu mai conteaza ca EXIM Bank a fost creata sa sprijine exporturile romanesti”, sustine Florin Citu.
(ziare.com, 31 august 2017)
Eximbank este condus de Traian Halalai.
Despre acesta, national.ro scria în 2014 următoarele:
Pentru a ajunge presedinte al celei mai mari banci detinute de statul roman, EXIMBANK, postura din care este cel mai bine platit bugetar, cu venituri lunare de peste 30.000 euro, Sorin Halalai si-a ascuns in CV experienta aproape penala acumulata ca angajat al unui infractor de frunte al sistemului bancar romanesc. Caci, fapt mai putin stiut, Halalai a fost o buna perioada de timp angajat al bancherului Botea Ion Emil – condamnat in dosarul Banca Populara Romana. Colaborarea lui Sorin Halalai cu Botea Ion Emil  – fost presedinte al Bancii Populare- s-a derulat in perioada 1999-2007, cand actualul presedinte al EXIMBANK a detinut functia de cenzor la societatea Interbrok SA. Pe langa compania selecta a lui Botea, Halalai a mai colaborat in firma Interbrok SA si cu Popescu Dumitru, unul dintre partenerii lui Sorin Ovidiu Vantu in firmele Gelsor. (tot articolul aici.)
În scandalul numirii la Eximbank intră și Banca Românească și Vlad Stoica, șeful cancelariei primului ministru, pe vremea aceea Victor Ponta.
Traian Halalai a fost propus la șefia Eximbank de Victor Viorel Ponta.
Același Ponta l-a numit pe Vâlcov ministrul finanțelor după ce, în toamna lui 2013, Vâlcov a fost șeful comisiei speciale comune a Camerei Deputaților și Senatului pentru avizarea Proiectului de lege privind unele măsuri aferente exploatării minereurilor auro-argentifere din perimetrul Roșia Montană și stimularea și facilitarea dezvoltării activităților miniere din România.
Adică RMCG. Aia de cere acum niște miliarde despăgubiri statului român care a blocat intrarea pe lista UNESCO a Roșiei Montane.
Anul acesta, Ponta a spus la Adevărul Live, că Darius Vâlcov, consilierul Vioricăi Dăncilă, i-a propus şi lui, pe vremea când era prim-ministru, să tranfere banii de la Pilonul II de pensii ( administrat privat) la Pilonul I (administrat de stat).
Unu și cu unu face 78.
Cum zicea Lauryn Hill, everything is everything.
Uneori vedem spatele balenei când iese la suprafață să ia aer. Apoi se scufundă și noi rămânem în bărcuța noastră de cauciuc dând la guvide cu o bucățică de mămăligă. Fără să știm de ce, în minte ni se învârt cuvintele ăstea citite acum 30 de ani într-un caiet de amintiri:
Când se lasă noaptea peste părul tău, să-ți aduci aminte de numele meu.
Darius.

Ieri am citit despre moartea adolescentului chinez îndrăgostit de Eminescu, student la Bacău. A sărit din tren crezând că a ratat stația, s-a lovit cu capul de o bornă de beton și asta a fost. So it goes, cum ar fi spus Kurt Vonnegut, omul la moartea căruia am plâns. La moartea chinezului de 16 ani, îndrăgostit de Eminescu, nu am plâns dar mi s-au umezit ochii. Cât de absurd, mi-am spus, să vii din China în căutare de poezie și să mori liric, strivindu-ți craniul de un cataroi care indică distanțele dar nu spune că acolo, fix acolo, e moartea ta, e kilometrul zero al vieții de apoi.
Pierdut între târguri și orășele unde pe vremuri se fabricau perdele și pogromuri, chinezul, produs al unei societăți a numerelor mari, s-a panicat în zecimalele drumurilor românești. Un escape room din care nu a putut să iasă decât crăpând, la propriu, și părăsind labirintul pe verticală.
Povestea chinezului ucis de frica de a fi greșit drumul mi se pare povestea ultimilor 30 de ani de Românie. Ne învârtim pe aleiuțele ăstea ale tranziției, confuzi, nu este niciun indicator, nimeni nu știe pe unde e ieșirea. Poate pentru că nu e o ieșire. Bâjbâim, călcându-ne în picioare când unul strigă: pe aici fraților! Ne aruncăm cu sutele de mii în firida îngustă prin care unii reușesc să se strecoare, cei mai mulți crăpând asfixiați sub greutatea corpurilor celor din spate.
Unii din noi sar din tren și supraviețuiesc. Știu să cadă, au avut frați mai mari, cum am eu, care i-au învățat să își bage capul între umeri, să se înconvoaie ducând genunchii spre gură, să pună mâinile înainte și să se rostogolească.
Sau poate dacă nu știu să cadă, unii dintre noi au noroc că sătenii au ciordit borna kilometrică așa cum au furat plăcile de beton de pe malul Argeșului de aici, din comuna 1 decembrie, le-au luat și le-au pus la morminte, că era scump să-ți faci cavou și oricum, ce nevoie are Argeșu de plăci de beton pe margine?
Cărăm cu noi fricile de acasă, frica de a nu avea ce să mâncăm, frica de întuneric, frica de singurătate, frica să nu murim ca proștii.
Chinezului student i-a fost frică să se rătăceasă.
Lui Liviu îi e frică de pușcărie. Va veni o gară prin care trenul lui Liviu va trece și el nu va apuca să coboare și, panicat, va sări.
Sper ca țăranii să nu fi furat borna aia care îl așteaptă.
Borna e albă, ca o cămașă de pesedist adus în iunie la miting la București.
Betonul e tare.
Un ceferist îl va găsi și se va întreba de ce ne era atât de frică de un om atât de mic, care zace în zăpadă, cu mustața acoperită de brumă.
Nimeni nu o să știe ce să-i răspundă.
So it goes, ar fi spus Kurt Vonnegut.

 

 

E rotofei, clar est-european după asortarea culorii hainei cu cea a pantofilor.
Dar nu, I`m British, zice și trage din trabucul cu aromă de miere.
Deci, ce părere ai despre May și despre balamuc, deal-nodeal-referendum? Și el spune că nu e nimic grav, că vor ieși pe 29 cu sau fără acord dar totul va fi bine, poporul a vorbit. Dacă poporul a vorbit la fel de prost engleză ca omul meu, nu e prea excelent, poate nici nu a înțeles întrebarea.
Și totuși, ești cetățean britanic de naționalitate…, insist.
Bărbatul scoate, ușor stânjenit, naționalitatea pe care o ascunsese în pantof, călcase pe ea ca pe-o pietricică, îl deranja la mers, dar măcar lumea credea că este șchiop nu că este bulgar. Căci da, a fost într-o altă viață bulgar dar acum este britanic și a votat, alături de toți prietenii lui, pentru Brexit pentru că nu se poate să plătești miliarde la birocrații de la Bruxelles, banii lui și ai mei să nu se ducă în autostrăzi și nici în NHS, știu eu oare că el făcea acum 20 de ani cu mașina pe M-25 40 de minute până la muncă și acum face 1 oră și 20? Știu eu că nu e personal în spitale și aștepți cu lunile ca să fii tratat pentru că banii se duc la Bruxelles? Știu eu că e plin de polonezi și români și ucrainieni care nu au nicio șansă la ei în țară, nu au nicio calificare și vin și se angajează pe juma de preț?
Dacă ar fi existat un Brexit acum 20 de ani când a ajuns el în Londra, nu am fi avut conversația asta, îi spun și el ripostează că el era medic, el era cel mai bun în domeniul lui, era calificat și oricum nici nu vroia să rămână în Londra, vroia în Canada și avea chiar și 88 de puncte dar a trebuit să renunțe pentru că s-a schimbat legea și el, ca european, trebuia să meargă cu actele la biroul din București, că acolo se mutase locul de depunere al actelor pentru europeni. .
I did not want to go in to the desert. Sorry about that.
Așa zice, trage din trabuc și apoi se simte prost că mi-a jignit capitala și mă asigură că va urma un Roexit și un Frexit și un Germaxit și se va duce dracului turnul lui Sauron-birocratul și țările își vor recăpăta independența și voia bună și Corbyn va arde, alături de Jivkov și Ceaușescu în iadul comuniștilor și noi ne vom încălzi mânuțele la foc.
Și eu îl întreb ce se mai întâmplă în Bulgaria și el spune că habar nu are, când a tras ușa după el, a aruncat și o grenadă prin horn, trecutul lui nu e nici măcar o umbră lipită de radiații pe treptele unei biblioteci. Nu vrea să știe nimic pentru că trecutul și Bulgaria l-ar trage înapoi, nici copiii lui nu vor să știe nimic despre țara în care s-au născut, nu știu nici măcar limba. Spune asta ca un Edmont Dantes care a săpat 7 ani cu lingurița peretele lingvistic care îl ținea captiv. Îl ține captiv în consoane moi, în î-uri leneșe, e și puțin abțiguit acum și îmi spune că nu mai este medic, nu făcea bani ca medic că NHS nu plătea bine și atunci, așa cum a renunțat la limbă și țară a renunțat și la meserie și a devenit restaurator. Și îmi arată o casă pe care a făcut-o singur, un ditamai conacul cu grinzile lustruite, cu feronerie, uși și tocuri de geamuri vopsite, medicul transformat în zugrav și tâmplar, fierar, lăcătuș și zidar care acum face bani frumoși-îmi zice, din restaurat case și lucrează singur, nu a avut decât 2 asistenți români când a avut o clădire de birouri undeva lângă Cockfosters. Băieți buni, spune și trage din trabuc și împrăștie un fum al păcii, băieți buni dar să se ducă în țara lor căci uite, voi nu aveți forță de muncă, noi avem prea mulți d-ăștia de nu ai încredere în ei să bată un cui.
Dar las că vine Brexitul și se termină tot și o luăm de la capăt în această grădină a paradisului unde bufnițele nu sunt ceea ce par și bulgarii emigranți luptă să oprească sosirea altor bulgari emigranți care să le lungească orice călătorie pe autostrada M-25 cu 2 minute. Și apoi, mulțumit, înainte să-mi spună că-l cheamă Victor Petrov, îmi zice că este foarte fericit că m-a întâlnit pentru că 2 săptămâni a venit seară de seară aici, la Casona din Soller, și a stat singur, o vorbă nu a scos cu nimeni două săptămâni pentru că nimeni nu vorbește engleză.
Nimeni nu vorbește engleză.
Nici bulgărește.
Oamenii intră cu zecile în biserică, tot orășelul s-a strâns la slujba de înmormântare a patroanei barului Nadal, a făcut infarct vineri, 56 de ani, îmi șoptește chelnerița, a supraviețuit la 2 cancere și apoi a căzut pur și simplu. Nah, asta e viața, concluzioneză și mă bate milos pe umăr.
1000 de oameni își fac cruce când popa spune: el senior, al mieu păstor, exact așa zice preotul și eu mă gândesc că ce bine că dacii nu au făcut un Dacexit din imperiul roman și uite cum înțeleg maiorcheză și stau acolo în biserica imensă, înghițită de sentimentul că lui Victor i s-au închis atâtea uși în nas încât a hotărât să le vopsească.
Le face albastre, ca pe niște ferestre, pe care ar putea să le spargă cu karata dacă ar vrea. Dar nu vrea, pentru că e britanic și britanicii sunt niște domni calmi care carry on.
Nu ca bulgarii.

Tatăl lui Andrei a jucat în Hamlet.
A spus de câteva ori pe scenă, el sau vreun coleg actor care a fost Polonius: Dacă suntem sinceri cu noi înșine, nu putem fi falși cu nimeni.
Apoi a mai spus: Mircea, fă-te că lucrezi.
Apoi, de curând, a mai spus că i s-a propus să fie paratrăzentul FSN și a refuzat oferta lui Ion Iliescu de a candida în 1990 și de a deveni președintele României.
Hamlet a mai spus: words, worda, words.
Fiul lui Ion, Andrei, a spus și el niște vorbe pe facebook. Greșite. Mulți dintre noi gândesc asta, mulți dintre noi vorbesc la bere despre asta, mulți dintre noi, la a 6 a bere, chiar se întreabă ce s-a întâmplat cu asasinii de la Hilton, dar nu mulți dintre noi suntem în politică, d-a dreapta președintelui USR. Deci nu mulți dintre noi trebuie să răspundem pentru flegmele trimise în gând sau la bere între ochii pesedeilor.
L-am cunoscut pe Andrei acum câteva luni când mi-a povestit istoria cu fratele lui și beizadeaua lui Dragnea. Andrei, un tip coerent, inteligent, exigent și scos din minți de jegul din jur.
Ceea ce a scris pe facebook este total greșit.
Ca politician trebuie să își ceară scuze.
Sau să demisioneze și să devină vigilante.
Eu am loc în mica mea echipă de batmani. Și pentru el și pentru fratele lui. Mantiile sunt incluse și vin în orice culoare din pantone își doresc.

feher

O oră din august.
Asta mi-a picat la treapta I. Un băiat se ascunde într-o sperietoare de ciori, încercând să treacă nereperat de o patrulă germană în timpul războiului, desigur, după 23 august 1944.  Nemții, plictisiți și infantili, nu au altă treabă mai bună decât să își descarce pistoalele în bostanul-cap al sperietorii, ucigându-l astfel, fără să știe, pe băiat.
Morala: nemții prăpădesc muniția aiurea. Sau: ce ți-e scris în frunte ți-e pus. Sau: viața e absurdă așa că mai bine Muie PSD.
Băiatul lui Daddy are casă în Cotroceni. O viluță modestă, ostentativul e lăsat pentru Brazilia. Niciunul din vecini nu a crezut că băiatul lui Daddy are curaj să vină în Cotroceni, și-au zis că se teme, că lumea e nervoasă, strada e îngustă, nu ai cum să intri cu tunul cu apă. S-au pus în pantofii lui de lac, mărimea 42, șireturi lucioase, au umblat scâââârț, scâââârțțț…

View original post 658 more words

Am văzut o scară într-o catedrală, o scară de amvon, sculptată în mahon, cu trepte acoperite cu pernuțe verzi și balustradă din metal stors ca o pastă de dinți pe periuță. Și scara asta de amvon era așezată deasupra unei oglinzi ca să putem vedea că pe talpa ei cambrată, Gaudi desenase o stemă heraldică. Și mi-a adus aminte scara asta de măsuța de cafea din apartamentului nostru de pe Barițiu sub care, atunci când veneau prietenele maică-mii la cafele, frate-miu se așeza ca să se uite la picioare și când se plictisea de picioare desena pe fundul mesei, pe tavanul mesei de fapt căci el era întins ca Michelangelo în Sixtină, câini și fete, flori și case și stele.
Și astfel, în timp ce orbi, noi ceilalți nu vedeam decât o măsuța de cafea, aceasta era, de fapt, o capelă și un fort.
Unii oameni sunt și ei ca măsuțele de cafea și ca scările de amvon, trebuie puse oglinzi dedesubt ca să le dibuiești ascunsele utilizări, semnături pitite sub zeci de straturi de vopsea.
Dar oamenii nu vor să stea să le pui oglindă, eeee, vrei să-mi vezi chiloții, se rușinează ei ferindu-se cochet. Se tem de ce ai putea descoperi, nici ei nu mai știu bine cine sunt sub culorile și mâzgălelile celor care i-au pictat, trecând din partid în partid, din asociație în fundație, din serviciu în servicii.
Ca un om care mi-a fost prieten acum 20 de ani care acum ne povestește nouă, foștilor lui prieteni, o viață complet diferită de ceea ce am trăit împreună. Omul uită pilele cu care a ajuns să cumpere jumate de oraș, uită mozolurile cu autoritățile, demnitatea pusă muscă la pișoar. E plin de pioșenie, face cruci cu dreapta și cu stânga îți ciordește portofelul, strigă MuiePSD dar se bate pe spate cu pesedeaua locală, ca nah, oameni suntem.
Și dacă încerci să îi pui oglinda sub scară, să vezi al cui e țipă: aaaaaaaaaaaaaaaaa, cum să faci asta între prieteni, în ce lume trăim!!!!!
Și apoi continuă să clefăie ciorba în care și-a aruncat pâine și te invită să guști și tu, îți dă chiar și lingura lui, ce Dumnezeu, să știi că nu am făcut sex oral cu vreo bagaboandă, am limba curată.
Dar tu știi că nu de la sex oral cu bagaboande se încarcă limba de ciumă, virusul vine dinăuntru, din locul ăla ascuns cu 78 de vopsele care se cheamă suflet.
Acum câteva zile, Ștefan mi-a scris că s-a întâlnit cu o cunoștință comună, un individ care lucrează la A3. I-a spus lui Ștefan că nu avea nicio putere să schimbe lucrurile acolo, că el e nimeni, apoi i-a spus că e un demizeu, că mânuțele lui cele două au făcut televiziuni. Pe vremuri mie îmi spunea că face rachete. Acum a făcut o rachetă cu modă și lifestyle. L-a întrebat pe Ștefan dacă îl urâm cu toții?
Ștefan i-a zis că da.
Ștefan are dreptate.
Ura e un sentiment bun ca un câine de orbi. Te ajută să nu intri în peretele indiferenței sau, mai rău, să pici de pe podul conformisului. A făcut și el ce-ar fi făcut oricine, a pupat cururi, a servit interese, cu toții facem asta. Cu toții, dacă ne pui oglinda dedesubt, suntem mâzgăliți de mâna unui patron.
Așa spun sfioșii și-și strâng nădragii bine, ca să nu le vezi chiloții.
Tare mi-ar fi plăcut să fiu azi la primul congres PLUS.
Tare.

Petru Popescu a scris după multe cărți minunate o carte minunat de urâtă despre dragostea neîmpărtășită a Zoiei Ceaușescu pentru el și cum amorul acesta a însemnat altoirea lui pe o listă de demnitari care ar fi trebuit să viziteze Chileul lui Allende dar haț, Pinochet nu și-a aranjat lovitura de stat în funcție de vizita lui Ceaușescu și astfel traiectoria lui nea Caisă a fost schimbată și delegația trimisă în Venezuela despre care Petru Popescu ne spune că era minunată în 1974 și o perfectă poartă către America unde a și fugit și a devenit un american adevărat așa cum o să devină și Pacepa după el.
Dar cine nu era minunat în 1974, o să întrebați, până și la noi se găseau conserve chinezești de carne, măsline grecești și coniac albanez.
Între anii `​60 și până al criza petrolului din `80, Venezuela a crescut ca tupeul lui Iordache, oceanul de petrol de sub țară și bumul economic făcând ca muncitorii venezueleni să fie plătiți cel mai bine din toată America Latina (uneori asta înseamnă și sudul SUA :)) și să ne gândim ce praf era în perioada respectivă Italia, Grecia, Portugalia și Spania lui Franco).
Cu banii din petrol, Caracasul a finanțat nu numai construcția de spitale, școli, drumuri, ci și programe de dezvoltare a agriculturii, programe sociale, pensii, alfabetizarea națiunii.
Putem spune că Venezuela era Norvegia Americii Latine. Condusă de un guvern democratic, drăguța Statelor Unite de pe un continent rupt între junte și carteluri de traficanți, nimeni nu a văzut venind inflația de 84% din 1989 și nici Caracazo.
Hei, dar hai să ne oprim puțin.
Pun pariu că nu ați auzit de Caracazo, aveam altă treabă în februarie 1989, eu, de pildă, stăteam la coadă la parizer. Deci, în 1988, Venezuela își schimbă președintele și alegerea lui Carlos Perez vine cu El Gran Viraje, adică Marea Curbă.
Perez, în ciuda promisiunilor electorale cunoscute: nu creștem taxe, introducem politici sociale, luptăm cu sărăcia, creștem pensiile, blabla, implementează exact politicile neoliberale dictate de FMI, cam cum o să facă și papa Teodorovici acuși, că am ajuns la fundul sacului și trebuie să dăm banii înapoi.
De remarcat că înainte de a fi ales, Perez spunea despre FMI că este: a neutron bomb that killed people, but left buildings standing (ceea ce Teodorovici nu o să poată să spună pentru că pentru el bombele sunt blonde și nu cunoaște nuanța neutron)

La numai câteva zile de la inaugurare, Perez a ordonat o căruță de reforme fiscale dar, cel mai grozav, vezi Vestele Galbene din Franța, a cerut eliminarea subvențiilor la benzină și astfel, peste noapte, prețul combustibilului s-a dublat și costul transportului în comun a crescut cu o treime. Pe 27 februarie, primele răscoale au început lângă Caracas și s-au întins urgent în toată țara. Pe 28 februarie, președintele a impus legea marțială și starea de urgență, suspendînd dreptul la proteste pașnice, inviolabilitatea domiciliului, dreptul individului la libertate și securitate și libertatea de expresie.
Haosul a durat o lună, sute de morți, împușcați în confruntările dintre protestatari și armată. Amnesty spune că statul a răpit demonstranți și a folosit tortura și executarea fără judecată. Aparent, viitorul președinte de stânga, Hugo Chavez, membru al trupelor guvernamentale, a participat la reprimarea lui Caracazo (el a spus că avea atunci pojar, acest ghips al săracului )
Guvernul a spus că au murit 276 de oameni, estimatele organizațiilor neguvernamentale umflă cifrele la 2000. Pagubele au fost estimate la 120 de milioane de dolari și cum țara era deja în rahat până la subțiori, președintele Perez s-a gândit că nu există o cale mai călduță decât să o îngroape de tot și a cerut SUA, președintelui Bush personal, ajutor.
Astfel, în buzunarele nu știm cui dar putem bănui, au ajuns 450 de milioane de dolari, împrumut de urgență și toți au trăit fericiți până la adânci bătrâneți care adânci bătrâneți au venit în numai 5 ani odată cu uriașa prăbușire a pieței bancare care a presupus bailoutul întregii industrii financiare a Venezuelei.
Adică statul a naționalizat băncile, cam cum au făcut americanii în 2008 cu Goldman Sachs și restul lupilor în costumașe de pe Wall-Street.
Astfel, deși în urmă cu, să spunem, 20 de ani era Elveția și Norvegia la un loc, Venezuela a ajuns o combinație de Românie comunistă și Irak post-ocupație, țara cu cea mai rapidă prăbușire economică și socială care nu a fost victima unui război, în 2013 plasîndu-se pe locul 1 în topul global al mizeriei  (da, așa se cheamă).
Petru Popescu, cu tot talentul dumisale de a vedea umbrele lucrurilor chiar și cu soarele în ochi, nu a văzut incompetența, ticăloșia și, de ce nu, jocul geopoliticii a cărui victimă este bietul popor venezuelean.
Când însă ai ocazia să te urci pe delușorul istoriei, să privești înapoi cu relaxarea ăluia care se crede departe de incendiul din zare, nu ai cum să nu constați că toate semnele prăbușirii erau acolo așa cum toate semnele prăbușirii sunt și la noi.
Iar ce-i mai grav nu este că nu recunoaștem că suntem complici la plantarea acestor lăstari ai distrugerii, că ne-am jucat cu chibriturile pe lângă butelie, ci că, atunci când trecem pe lângă hăul care a înghițit și continuă să înghită ceea ce a fost o casă, un câmp, o rafinărie, un lac, o țară, închidem ochii și ne facem că hăul nu există.
Deja mergem desculți pe fundul lui.