Mașină cu număr de Italia, mașină cu număr de Germania, mașină cu număr de Belgia, mașină cu volan pe dreapta. Românii au venit acasă. E luna nunților, hotelurile sunt pline de cucoane coafate, tăvălite în sclipici, toc-toc-toc, leagă hore cu mămăi cu părul strâns sub batice înflorate, călcând îngrijorat în pantofii care le strâng picioarele obișnuite să pună talpa goală pe iarbă.
O lume despărțită de mii de kilometri de pământ și apă dar unită acum, în august, de acordurile lui Taraf tv și a chiuielilor nașilor. Iuiuiuiuiuuuuuuuuuu!!!!
Viscri e plin. Prințu Charles, dacă vine, trebuie să parcheze la intrarea dinspre Bunești. Se merge pe cruzing, cu 4 la oră, printre mânji, copii, femei hurducăind căruciore pe cataroaiele de pe ulița principală, printre mașini puse-n porți, printre copăcei, gâște și falange de turiști dezorientați care, totuși, nu vor să-și cumpere, la 30 de grade, ciupici de fetru sau ciorapi de lână.
Doamna Vio are picioarele umflate de la tromboflebita care o chinuie. Stă-n picioare în bucătărie toată ziua, trebuie să muncim, zice, că dacă nu noi, cine?
Numerele de mașini se schimbă în secuime. Nu mai avem Italia, Olanda și Anglia ci Ungaria.
Secuii s-au pitit de căldură în case cu steaguri albastre, viță de vie și mușcate la geam. În Cristuru sunt 4 oameni pe stradă, nici ei nu știu de ce. Berzele nu au plecat de aici. Berzele secuilor nu se grăbesc nicăieri, par să rămână în ariegardă, să asigure că retragerea se produce în condiții optime.
Apoi începe codrul și mașina e înghițită de verde, niciun sat, doar copaci alergând pe la geam, din când în când o cabană de pe vremea lui Piticu, unde e împărat vreun vânător de-al lui Tanczos.
Oare-am intrat în Moldova?
Pe-o parte și pe alta a drumului sunt căsuțe de lemn care vând berze din plastic și blănuri de oaie făcută din plastic, mături și pitici cu nas de boxer, spart de un upercut. Din ce trăiesc proprietarii, câte berze de plastic vând pe an? Câte ciubăre și câte statui de câini lup cu strabism?
Mașini cu numere de Belgia opresc și din ele coboară domni cu borsete ținând de braț tătăiți cu picioarele strâmbate de muncă. Pe-o parte și pe alta, casele au porțile decorate cu voal, baloane colorate și funde, mașini cu garoafe pe capotă trimit claxoane în aer.
Și-apoi ștau. Ne oprim într-o coloană, drumul gâtuit pe-o parte și pe alta de mașinile parcate, sute, mii, ce e aici?
E Lacul Roșu. Număr cel puțin 5 agenți de circulație, învârtind mâinile inutil, nu ai unde să mergi mai iute. Juma de Românie e aici, pe malul lacului, mergând în șir indian spre debarcader, unde așteptările le sunt ghilotinate căci toate bărcile sunt pline, o micro bătălie navală se desfășoară sub un nor de chiote și fum de eșapament.
Tarabele de sub pometele muntelui vând și ele berze de plastic, câini din cauciuc cu ochi bulbucați și langoș.
25 de kilometri, până-n Tașca, îi faci într-o oră ș-un pic, ocărându-ți prostia de a ieși cu mașina din casă duminica și apoi scăpăm printre sate cu busturi de bătrâni lipite de băncuțele de la poartă, alte nunți, femei în rochii aurii cu părul ridicat în turnuri Eiffel și bărbați cu flori la buzunarul de la piept.
Casele își pierd țiglele, acum toate au tablă colorată și un etaj în plus, în care nu stă nimeni, termopane tăiate nefiresc, în romb, trapez sau triunghi și câte-un morman de moloz în curte. O țară întreagă mirosind a mortar, construită cu transpirație scursă p-afară, pe la D, I, GB, B sau H, trăind câte 6 într-o casă, fără un drum la Mcdo, că de ce să risipești banii de ușă când ai zeamă de pui făcută de nevastă-ta acasă?
La margini de orașe, depozite de fericire, temple grecești în fața cărora sunt parcate merțuri, beemveuri, porșane, hamăruri și, ăștia mai săraki, audiuri.
Noi nunți, repede-repede, fă-ți o familie, toarn-un copil, doi, trei, viața trece pe lângă tine, nu o să stai toată viața în Anglia cu 5 bărbați într-un apartament puchinos, nu degeaba îți faci casă la tine la Fălticeni sau Praid, frumoasă, cu acoperiș albastru și uși ca ochiul de muscă, cu geamuri umflate.
Auziți, dumneavoastră credeți în stafii?, întreabă chelnerul și eu mă gândesc că seamăn cu vreun neam de-al lui întors să-l bântuie că nu a făcut pomana de 40 de zile cum se cuvine.
Nu.
El da. S-a mutat într-un apartament, mai întâi doar el vedea, nevasta nu, cădeau obiecte, se aprindea televizoru aiurea, se trânteau uși, credea că a înebunit. Și apoi a văzut și nevastă-sa fantoma, doamnă, stătea după ușă, am văzut-o cum vă văd pe dumneavoastră. Mi-am luat viteză și nu m-am mai întors, deși plăteam chirie mică.
Stafiile pe după uși ne trimit pe toți p-afară, ușile trântite-n nas și oglinzile sparte-n față.
Cei mai mulți dintre noi nu se mai întorc decât ca să-și plimbe pentru 5 zile succesul în fața neamurilor prea betege să-și ia tălpășița la timp.
E 3 dimineața și nuntașii chiuie. La țigară, se vorbește italoenglezoromână.
Bona night, pisi!
Mă gândesc la documentarul despre inelele lui Saturn și cum au fost formate ele. O lună din gheață s-a apropiat prea tare de planetă și a fost pulverizată de gravitația prea puternică. Bucățile de lună explodate au încercuit planeta în numai o zi. Asta s-a-ntâmplat și cu noi, 5 milioane de români, împrăștiați de uriașa explozie de impotență a statului, rotindu-se în inele în jurul planetei-casă.
Incapabili să se întoarcă.

La sfârșit de aprilie 2019, întreaga planetă discuta despre Jon Snow, Targaryeni și dacă Tyrion scapă cu viață.
Între timp, în Yemen, Siria, Afganistan, Sudan măcelurile continuau ignorate.
Dacă tot nu pot să fac nimic, mai bine să mă strâng virtual de gât cu un fan din Montevideo pe strategia de luptă a armatei Viilor decât să cobor în fosa cu rahat geopolitic internațional.
2 ani mai târziu, știrea că Messi pleacă de la Barcelona bate asaltul talibanilor asupra Kabulului.
Normal, cu Messi înțelegi intriga, cine e de partea Binelui și cine de partea Răului, cine ia banii și cine dă banii. E simplu, matematică cristalină ca apa de izvor.
Kabul, talibani, Afganistan…?
Un război din care nu înțelegi nimic, dus de căprari înarmați cu iatagane desprinși din bătăliile cu cruciații în 1099, sub zidurile Antiochului, oameni antrenați de americani să spargă tâmple de sovietici, care acum s-au întors împotriva mâinii care i-a hrănit. Un acvariu mâlos, în care nu vezi la 2 centimetri în față.
Nu mai bine îți dai cu părerea despre Messi?
Acum 5 ani juma am fost pentru 2 luni ș-un pic în Australia. Acolo am întâlnit câțiva refugiați afgani.
O simplă conversație cu ei a clarificat tot, ceea ce vă doresc și vouă.

Eduardo e din Venezuela. Familia lui a plecat acum 15 ani din Caracas, de groaza lui Chavez dar accentul a rămas cu el, ca un miros de haine vechi care nu pleacă indiferent de câte ori le-ai spăla. Navi, iubitul lui indian, e punjabi. Engleza lui e mai coafată, dar e tot un venetic, un ambalaj de înghețată adus de pârâiașul care curăță rigolele Indiei, Chinei, Balcanilor, cărând oameni înspre Australia, oameni care plutesc mai bine sau care îndură mai ușor sau au răbdare mai multă sau pur și simplu au mai puțin de pierdut.
Navi e bucătar la Andrea care e italian, de fapt italian din Croația. În fine, Andrea a ajuns în finala la Masterchef Australia acum câțiva ani. E o celebritate. Și fiind faimos și-a deschis restaurant unde lucrează Navi care încă nu e faimos.

Ne spune să mergem să mâncăm la restaurantul preferat al lui Andrea. Parwana. Face rezervare pentru că acolo mereu e plin. E undeva mult în afara centrului Adeleide, dar oamenii vin de la zeci de kilometri distanță.
Parwana înseamnă “fluture”. Aflu asta de la o larvă cu ochelari, care învârte un caiet mâzgălit din care ridică mereu, alarmată ochii negri. Pare că nu-i dă la socoteală ceva dar miros trucul. Se face că are treabă și o lasă pe sor-sa, trupeșă, blugi strânși pe fund, tricou alb cu o pată de sos care magnetizează atenția, o lasă pe nevăstuica asta brunetă să care tăvi cu mâncare și să ia comenzi, în timp ce studioasă, larva grasă rearanjează strategic tabela de joc. Mută curry-ul de cartofi la G7 și apoi într-o rocadă spectaculoasă schimbă vinetele cu găluștele cu carne la A4.

Larva Fatihma e fata patronului Fluturelui. Fratele ei muncește la bucătărie. Tatăl, descălecătorul, e chel și atletic, pogoară din când în când în încăpere, cu mâinile în șold ca un antrenor la marginea terenului, cântărind jocul. Fatihma e clar un fel de Cămătaru, se svârcolește pe jos, trăgând de timp. Apare cu o carte imensă de bucate, cu poze, diversitatea bucătăriei Australiei de Sud. Uite aici e Parwana. Și uite-i pe tata și mama și rețetele.

Haide bre, suntem turiști, unde ne târâm noi cu cataroiul ăsta acasă. Ia mai bine zi când și cum ați ajuns aici.

Pe peretele din stânga, sub o policioară cu ulcele, e poza unei fete cu pampoane la codițe, îmbrăcată în uniformă școlară. Poza a fost trimisă la începutul anilor `90, de un verișor. Când familia Fatihmei a decis în `85 să plece din Afganistan au lăsat tot, absolut tot în urmă. Au reușit să treacă granița cu hainele de pe ei și cu documente false, de nomazi. Erau câteva triburi care se mișcau atunci spre Pakistan, dar restul țării era închisă. A lăsat păpușile, rochițele și bunicii care au spus că războiul trece, că nu-i nimic grav, rușii se vor retrage. Au ajuns în Australia de unde se uită cu stupoare cum Afganistanul continuă să se deșire. De fapt, e deșirat cu bună știință, ca un plovăr al cărui model nu-ți mai place, dar totuși vrei lâna pentru un fular.
“Pakistan a zis că plătește mult pentru cupru și atunci oamenii, sărmani, au început să fure cablurile de comunicații și să le vândă la Pakistan. Apoi au zis că plătesc pentru rădăcini de ficus și oamenii, sărmani, au început să smulgă ficușii, arbori de sute de ani, i-au smuls și au vândut ficușii în Pakistan. ”

Țara se dezintegrează, se scurge în crevasele fostei țări, se topește în valuri de refugiați care ajung în Europa sau America. Sau aici, în Adelaide.

“Afganistanul dispare, e furat bucată cu bucată. Fiecare putere regională își ia partea ei. Când au intrat rușii, tot poporul a luptat împotriva lor. Dar când am câștigat războiul, vidul de putere a creat ceea ce vedem acum. Totul e o farsă. Ocupația are un singur rost: să tragă americanii cât mai mult gaz, opium și litiu. Știi la ce e bun litiul? La baterii, da. Dar e parte din toate medicamentele împotriva depresiei.”

Care va să zică avem armate care merg la război, soldați care se întorc cu tulburări psihice și depresii care sunt tratați cu litiul pentru care ei au mers la război, că doar nu au mers pentru pace, fraternitate, libertate.

Australienii au și ei oameni în Afganistan. Și mulți soldați sinugași care nu apucă să-și ia porția de litiu. Nici de opiu. Nici de gaz.
Părinții lor continuă să trăiască în lumea asta strâmbă, cu fii care merg la război în țări care se descompun și care își trimit cetățenii, ca pe niște spori, să colonizeze alte continente, de unde ei, sporii, sunt recoltați și trimiși să lupte în alte țări care sunt curățate ca un fund de cratiță cu pită de un trib de înfometați și de acolo alți rupți în gură pleacă în lume și tot așa și tot așa.
Cum dracului să nu te deprimi lelițo? Dați-mi niște litiu, por favor.

Raportați orice lucru suspect, ni se cere prin stație de către o voce feminină care a luat 3000 de euro ca să înregistreze acest mesaj. Nu e nimic suspect în Otopeni. Toate sunt la fel ca înainte, banda rulantă nu merge, nu e aer condiționat. Suspect ar fi să fie.

La aterizare, românii au aplaudat cu tot ce au avut ei, chiar și cu palmele. Au aplaudat că au ajuns în țara din care în 2 săptămâni nu o să știe cum să plece mai iute. Oameni cu mâini muncite și cu grumazu ars. Oameni care vin acasă în fiecare an, în august, să mai pună un termopan, să mai mărite o nepoată, să mai bea un rachiu și să să spună cât de proști sunt ăștia la care muncesc, putori, cum se face că ei sunt mai bine decât noi? Au furat startul.

Pe columna lu Traian, strămoșii daci pierd bătălia cu cea mai mare civilizație a omenirii. Iar și iar și iar, sub privirile a milioane de turiști, dacii nu își doresc la fel de mult victoria ca inamicii romani, Traian le ia aurul și, zice Dănuț Zuzeac în adevarul.ro: Înainte de războiul purtat cu dacii, romanii treceau printr-o criză economică destul de mare. Prada capturată de armata romană l-a făcut pe împăratul Traian să renunţe la impozite şi să construiască fortificaţii prin întreg imperiul. Acesta a sărbătorit victoria în faţa lui Decebal timp de 123 de zile, perioadă în care 10.000 de gladiatori s-au luptat, iar peste 11.000 de animale au fost sacrificate. Traian a ridicat şi două monumente impresionante dedicate victoriei împotriva dacilor, respectiv Tropaeum Traiani şi Columna lui Traian.

Uere iu from? Africa?
Sunt zeci de cetățeni ganezi, nigerieni, kennyeni care încearcă să-ți vândă, aici, la poalele columnei lui Traian, la 39 de grade, o brățară colorată, mai mult ca sigur fabricată în China care și ea, China, este tot Africa, toți suntem copiii lui Lucy care acum 3,2 milioane de ani a decis că e cazul să exerseze mersul în 2 picioare.
Raportați orice lucru suspect.
Toarșu căpitan de savană, permiteți-mi să raportez, Lucy merge în 2 picioare. Rămâi drăguță în copacul tău și ferește-ne de tragicomedia asta numită umanitate.

La Prezzemolina e o micro-cârciumioară din Roma. Deschide la 11 și închide la 18, marți e închis.
Ahhh, sunteți români, credeam că sunteți americani, spune fata care servește. Nu îi știu numele. E brunetă, nu are 30 de ani, maică-sa, blondă, vorbește afară, pe banchetă.
Prezzemolina e numărul 88 din 10340 de restaurante din Roma. Fata taie pizza cu foarfeca, le așează în batiste pe care le-ai putea duce la gură, în caz că te ia cu leșin. Te ia.
Fata e din Baia Mare, a făcut ASE-ul la Cluj și, apoi, a venit la mămică-sa la Roma, că nu era rost să stea acasă. Au deschis de 5 ani prăvălia. Le merge bine, covid, necovid, plătesc dări, chirii, salarii, nu mai vor să audă de țară.
Raportați ceva suspect.

200 de metri la deal e nea Constantin. Alți 12, e Sorina. Alți 7, e Mirela.
Niciunul nu vrea să se mai întoarcă în țară. Mirela, energică și îndesată ca o mingiucă săltând pe versurile unui cântec la karaoke, vorbește în italiană, politicos, cu un cerșetor înfășurat într-o pufoaică trăznind a pișat, îi spune că îl roagă să lase clienții în pace, că îi dă apă sau pâine sau ce vrea el, dar să plece.
Omul vociferează, e dreptul lui, e nedreptatea vieții, e Diogene.
Îi spune: du-te-n pizda mă-tii cu mă-ta.
Mirela nu zice nimic.
Raportați ceva suspect.

Înainte îmi era rușine să mă întâlnesc cu români p-afară.
Mi-era rușine că vin dintr-o țară de mârlani. De neciopliți. De coate goale.
Am spus, veneam din Sarajevo către casă, cu un autocar, singură, fără bani, că sunt ucrainiancă. De ce să spun că sunt româncă, ce mi-a dat mie țara asta, educație ioc, bani ioc, noroc ioc?
Ioc din plin.
Nu e meritul țării mele că m-am dat jos din copacul meu, ca Lucy cu 3,2 milioane de ani mai devreme, și mi-am văzut de treabă.
Nu e meritul țării mele că am devenit bipedă. Cum nu e nici dacă eu stau întinsă, la umbră între doi boscheți.

Suntem multe Lucy, unii care au ajuns ca fata din Baia Mare, unii care au ajuns ca Diogene de Galați.

Nu îmi mai e rușine. Sunt de unde sunt, cu oameni care zilnic se chinuie să le fie mai bine copiilor lor. Și nu-și explică de ce merge atât de greu. Totuși, e ceva suspect. Dar nu știu ce. Deci nu pot să raporteze posibila infracțiune organelor abilitate.

La terminalul plecări Otopeni, unde trebuie să mergi ca să fii preluat de mașinile parcărilor long-term, e o expoziție cu Vlad Țepeș. Alte câteva mii de euro, nu știu câte, dar sigur sunt mii. Expooziția constă în câteva planșe desenate de nepoata după soră a lui Lucy. Ridicole, patriotarde, tarante.

Expoziția e aproape de intrarea la baie unde nu sunt colace de plastic pe toalete. Nimic suspect. Nimic suspect.

Tata e ceferist. Am locuit începând cu 1979, decembrie, într-un bloc CFR, lângă un canton CFR de la care luam apă atunci când Piticu se hotăra să joace murdar.
Noaptea, farurile locomotivelor trimiteau lumini pe tavan care se fugăreau în ritm de ta-dam-ta-dam-ta-dam-ta-dam. Număram marfare cu sute de vagoane, târându-se cu minereu și oțel sau petrol sau cereale, ta-dam-ta-dam. Și personale, accelerate, rapide sau Mitropa, trenul lui Mittle Europa care aducea polonezi și cehoslovaci să ne vândă rujuri, ștrampi și țigări și nouă, copiilor înșirați lângă linie, să ne arunce gumă de mestecat între pietrele puțin a smoală și fier încins.
Am văzut 5-6 sinucideri, oameni care s-au aruncat înaintea trenului. Pe vremea aia puteai să mori așa, călcat de tren. Acum, mai repede te calcă Bezos cu racheta.

În 90, am prins uriașele greve care ne țintuiau în câmp, în praful Bărăganului, cu orele. Am mers la mare pe culoar, 12 ore, 16 ore, aveam țigări și băutură și făceam pipi-n câmp, țăranii învățaseră programul neliniștii sindicatelor și aduseseră tarabe lângă șine, pepeni, porumb și prune, uneori și bere.

Am fost cu trenul în toată Europa, în Siberia, în India, în America de Sud, America de Nord, Japonia, Coreea sau Vietnam, nicăieri nu am văzut trenuri mai jegoase ca ale noastre. Da, nici măcar în India. Singurul loc unde am urât trenul a fost Sri Lanka dar nu era vina feroviarilor singalezi ci a turiștilor buimaci care se buluceau în garnitură, dornici să guste exotismul călătoriei orientale.

În fiecare an e un scandal legat de cefereu. În fiecare an facem mișto de anii pe care îi întârzie trenurile noastre într-un an, de locomotivele care își continuă drumul fără vagoanele rămase-n câmp, desprinse din buloni, de țâganii care fură șine ca să le vândă la fier vechi. Râdem și facem credite și ne luăm mașină cu care crăpăm apoi pe șoselele noastre pe care s-au mutat sinucigașii care nu mai pot să se arunce în fața trenului.
Drulă zice că nu îl dă afară pe Vizante pentru că e profesionist. Drulă e profesionist și el.
Toți suntem profesioniști.
Așteptăm profesionist să se crape tot și să spunem: csf, ncsf.

Am scris în 2017.

Luni, 28 noiembrie, ora 14.12. Doamna de la ghișeu zice: ia să vedem la ce tren găsim. În timp ce cursorul aleargă pe orar, plecăm de la 14 și ne întoarcem până la 5 juma dimineața. Zâmbetul îi dispare, o fi stricat calculatorul, nu a mai văzut așa ceva niciodată.
-V-am zis eu, mi-a spus un prieten că a încercat acum 10 zile să ia bilete de la București la Brașov pentru 30 noiembrie și nu a mai găsit.
-Incredibil, bâiguie doamna ceferistă și apoi se uită de la Ploiești la Brașov. Nici de acolo nu sunt bilete.
Incompetența CFR-ului uimește chiar și cei mai umili angajați. Vineri, 24 noiembrie, am venit în picioare de la București la Sinaia, în trenul de Sibiu. În fiecare din cele 4 vagoane, pe culoarul dintre scaune erau țintuite zeci de victime ale optimismului vecin cu cretinismul, oameni care cred că trăim într-o țară normală. Studenți, profesori, contabili, manichiuriste, vilegiaturiste, indivizi care își spun că e firesc să te prezinți cu 45 de minute înaintea plecării unui tren la gară și să și găsești bilete. Pe scaun. Ce aroganță!!!
-Trenul ăsta, de 15.10, îmi explică un elev din Ploiești, e foarte aglomerat.
-Și atunci de ce are numai 4 vagoane?
Eee, mai bine așa, zice elevul. Că fiind mereu plin ochi, nașul nu vine până la Ploiești, că nu are pe unde să treacă și îi e frică să nu nască o revoltă. Așa că el, elevul, nu își ia niciodată bilet. S-a scos.
Nu numai culoarele sunt blocate ci și burdufurile dintre vagoane și toaletele. Nu suntem în iarna lui 2017 ci în vara lui 1992 sau 1993, cu vagoane ascunse sub ciorchini de oameni, ca în Calcutta, anii grevelor CFR și ai garniturilor oprite în câmp la Medgidia.
25 de ani în care în CFR s-a furat până nu s-a mai putut, așa zice expresia dar, de fapt, hai să fim serioși, se poate fura masiv în continuare, că e de unde și oricum nimeni nu se uită. De fapt, de ce știm atât despre puțin despre ce se întâmplă la CFR?
Acum a căzut capul lui Chiper și a fost înlocuit cu un Ungureanu despre care se știe că e inginer și are planuri. Nu am găsit nicăieri unde a lucrat Ungureanu înainte, din ce cută pesedistă a fost scos și nici de ce a căzut Chiper, căci, desigur, nu cred o iotă că s-a supărat ministrul Stroe pentru că a avut trenul dumisale o oră întârziere. Cum să te superi pe atâta lucru și să te arăți ultragiat de lipsa de respect în țara în care chiar tu, ministerul transporturilor spui că ZILNIC trenurile au întârzieri de 12500 de minute. Asta înseamnă 208 ore, adică 8,68 zile.
În fiecare zi în România se întârzie peste 8 zile și tu îl zbori pe Chiper pentru că trenul tău a întârziat o oră. E boier domnu Stroe, toate ca toate dar să nu îl faci pe boier Stroe să aștepte ca plebea cu orele în tren. Și atunci demiți șeful de la CFR SA că totul e de la infrastructură, se știe.
Fine with me, dar ce mai faci după?
Încerci să suplimentezi cumva pentru mini-vacanța de 1 decembrie măcar numărul vagoanelor unui tren care merge la munte unde se prognozează că vor fi uichendul ăsta 150.000 de turiști? Sau poate adaugi fix pentru joi, 30 noiembrie, și duminică 3 decembrie, câteva garnituri noi?
Nu se poate, că infrastructura e distrusă, că se merge cu 45 de kilometri în medie, că și așa e aglomerat și se circulă pe un fir între Brașov și Predeal, că e greaua moștenire, că de fapt, totul se trage de la Băsescu, atunci a pornit să se fure și nu s-a mai oprit nimenea din furat, ziceți bogdaproste că mai există și trenurile ăstea câte mai sunt.
În 5 martie anul ăsta, CFR Călători, care îi plătește lui CFR SA bani grei ca să se folosească de infrastructură pentru transportul de călători, a anunțat că “abia după achitarea datoriilor istorice CFR Călători va putea să folosească banii suplimentari în achiziţii de material rulant sau modernizări.
Deşi CFR Călători a înregistrat profit în ultimii ani, conform OUG 64/2001 repartizarea acestuia nu poate fi făcută către investiţii, ci doar către acoperirea pierderilor. Profitul nu poate fi reinvestit decât după acoperirea pierderilor istorice acumulate de-a lungul anilor, de peste 1,8 miliarde lei”, au declarat reprezentanţii companiei.

Ce înseamnă asta? Că CFR Călători nu poate să creeze condiții mai bune, nu poate să cumpere garnituri noi, nu poate mișca nimic pentru ca arădeanul care va ajunge și la anul cu o întârziere de 8 ore la Mangalia măcar să o facă într-un vagon unde buda nu e stricată. Nu. CFR Călători trebuie să plătească mai întâi banii lui CFR SA și abia apoi să se ocupe de garderoba lui.
Iar, între timp, același CFR SA, vinovat pentru starea deplorabilă a infrastructurii feroviare, să fie ajutat să iasă la lumină de DNA, pentru că acolo, zice Dragnea, chiar el, se petrec lucruri necurate.
„Avem 142 milioane euro pe care o societate de stat, CFR, trebuie să le plătească ca și pretenți. Cred că procurorii, între 2-3 hotărâri de guvern, pe care le investighează, poate investighează de ce statul român trebuie să plătească unor firme, în general străine. Nu facem lucrări, în schimb plătim. Aveți aceste informații pentru CFR SA.”

Să mori tu Dragneo.
Ai găsit vinovații.
Străinii care au venit, ca vulpea și motanul și l-au păcălit pe Pinocchio. Nu s-au făcut licitații, nu s-au respectat termene, firmele ălea care au câștigat contracte de îmbunătățire a infrastructurii au dat buzna peste voi, cu cagule pe față și bâte de baseball în mâini și v-au spart birourile și bibelourile cu pescaru chinez, amenințându-vă că dacă nu le dați lor contractele, gata, îl omoară și pe porcușorul de Guinea Aurel.
Și dacă este chiar așa, dacă ăștia de la CFR SA chiar au fost victimele unui astfel de viol financiar, a cui e vina dragă Liviu?
A statului paralel, desigur.
Joi, 30 noiembrie, între București și Brașov s-a făcut și 8 ore cu mașina. Cu trenul ar fi maxim 3 ore și 20 cu personalul. Un bilet de tren, la CFR, ar fi 49 de lei la clasa a 2 a. Presupunând că din București au venit la Brașov în jur de 50.000 de oameni (din cei 150.000 în total) și că 10.000 ar fi preferat să vină cu trenul, nu să stea ca boii blocați în mașini pe Cheia sau Valea Prahovei, dar nu au mai găsit bilete, avem un total de 1.000.000 lei, 220.000 de euro pe care CFR Călători nu i-a făcut pentru că…statu paralel.
Și așa o să fie și de Crăciun, și de Revelion, și la anul, și la mulți ani.
Suntem înțepeniți într-un ștau fără sfârșit pentru că atunci, pe 20 mai, undeva la Bușteni s-a răsturnat căruța cu proști. Și nimeni nu a mai reușit să degajeze șoseaua vreodată.
Iar trenul, eee, trenul ăla bun l-am pierdut. Tot atunci. A plecat și nu a mai oprit vreodată în gara noastră mică.

Într-un aeroport, în Indonezia, un nene mi-a spus că cea mai limpede impresie despre o țară ți-o faci uitându-te la trei lucruri simple. Cum arată steagul, eticheta celei mai populare beri și stewardesele de pe linia aeriană națională.
Tricolorul e o oroare. Fontul lu Ursus mă doare-n ochi. Și am ajuns la uniforme, călcătura țanțoșă și maxilarele încleștate ale stewardeselor Tarom. Ce putem spune despre asta?
Ohoho.

Avionu e un ATR, stewardesele afișează bucuria lui Năstase la auzul condamnării la pușcărie, salută din vârful buzelor și privesc undeva la 20 de centimetri deasupra capului tău, acolo unde scrie cu neon, probabil, SĂRACHI. Elicele pornesc să se învârtă, stewardesele indică plictisite ieșirile de acces și pliantu plastifiat care e desenat de același om care a ales fontu Ursus. Măcar plecăm la timp, îmi spun.
Și apoi elicele se opresc, se oprește aerul condiționat, se stinge lumina și stăm așa, cu măștile trase pe nas doar noi, fraierii, cinci oameni, restu cu nările fremătând libere, așteptăm ceva preț de 25 de minute, timp în care nimeni nu zice nimic, nici pilotu, nici stewardesele, de ce stăm, e problem la aparat, e amenințare cu bombă, i-au pus triunghiu pe roată că parcase pe loc de handicapați?
Nu știm și nu o să știm niciodată.
Repornește aerul condiționat, se aprinde lumina.
Zburăm și cele două condamnate la salarii babane de la Tarom ne pun pe măsuțe, învelită într-un șervețel, prăjitura casei de la Alka, pe care o poți trimite pe gât, la vale, cu un pahar de apă. Nu există altceva decât apă plată pe care stewardesele o storc din peturi mari, scrâââf-stââârc, troznește plasticul și apa curge în păhărele. Nu e cafea deși e 8 dimineața, nu e ca și cum ai aștepta să-ți dea o vodcă cineva. Dar o cafea? N-avem. Apă dăcât.
Drapelul.
Berea.
Compania aviatică națională.
Praf.
Pulbere.
Pământ.
PPPomânia.

Am scris asta la întoarcerea din Japonia în ianuarie 2020.

Când zbor înspre Est, zilele dispar înghițite de fusul orar și ajungi în viitor cu un trecut scurtat din care lipsesc zeci de ore. Arăți bătrân dar ai trăit mai puțin decât cei care au mers pe jos înspre Est. Poate d-aia, că ești mai tânăr o lecuță decât ei, nu ești nici obosit, nu-ți vine a dormi, umbli nebun pe străzi căutând să-nțelegi în ce fel să fii mai aproape de răsărit înseamnă să fii mai departe de trecut.
Și apoi, când te-ntorci dinspre Est și alergi în paralel cu planeta, zborul durează mai mult și tu tot nu poți să dormi, picotești cu ochii pe albastrul plin de radiații solare și te perpelești cu gândul la ce-ți rezervă trecutul în care, în curând, vei ateriza.
Te gândești cum timpul îți vomită înapoi orele împrumutate la plecarea înspre Est dar nu sunt aceleași ore, sunt altele, la un curs mai prost, niciodată să nu faci afaceri cu Timpul că te face la minute.
Primești ore cu ochii roșii, iritate, pline de înțelegerea faptului că viitorul nu e pentru tine, te întorci unde îți e locul, în feudalismul propriei vieți.
Și apoi aterizezi în ceața de la Otopeni, după 40 de minute de ezitări în aer, parcă nici avionului nu îi e ușor să coboare. Ești luat de autobuzul plin cu oameni buluciți în dreptul ușilor din mijloc, singurele deschise, ești dus la o poartă îngustă pe care se înghesuie  turma pasagerilor fugăriți de frig și oboseală și descoperi că scările rulante nu sunt tocmai rulante, rulante ar fi dacă ar fi curent dar nu e, în Otopeni electricitatea nu a fost descoperită încă, e ca și cum ai un telefon mobil dar nu ai o rețea de telecomunicații, așa că nu ai cum să-l suni pe badea Gheo să-l anunți că vin tătarii decât dând foc mobilului pe un deal și semnalizând cu fumul negru al plasticului urgia.
Feudalism.
Apoi sunt cetățenii de la poliția din frontieră care nu știu să răspundă la salut, bună dimineața, bună ziua, bună seara, mulțumesc, cu plăcere, bine v-am găsit, bine ați venit. O tăcere dușmănoasă, o cătătură mânioasă, de ce-ai venit, pe cine cauți?
Toaletele sunt murdare.
Colacii de plastic nu există.
Alaltăieri ne căcam în curte, acum ne pute progresul? Cine zice că trebuie să pui curul jos? Nu știi că poți să iei o droaie de microbi de pe colaci, mai bine că nu există, te-am salvat de un drum la dermato-venerice.
Paul, jurnalist la BBC a fost în 88 în Otopeni, a găsit un Tarom, cel mai ieftin zbor, escală de câteva ore în București. Nu a ieșit din aeroport. Mi-a spus că nu o să uite niciodată frigul și faptul că nu era curent la scările rulante, nici apă la veceuri.
32 de ani mai târziu.
Ce e diferit?
Femeile de serviciu au acum a-boarduri pe care scrie atenție podea umedă pe care le pun la intrare în toaletă și ele stau înăuntru, la taclale, exact cum mamele lor cu aceleași coafuri permanent, păr ars și sâni imenși plecați în uriașe alunecări de teren pe sub tricou, îngropând satele de pe burți, au stat la taclale în bude reci, cu miros de urină și clor, unde bucățica de hârtie igienică te costa 1 leu.
1 leu.
Pe bancnota de 1 leu e acum Nicolae Iorga.
Medievist. Bizantinist. Romanist. Slavist. Istoric al artelor. Filozof al istoriei.
Naționalist.
Conservator.
Prim ministru, a tăiat salariile și a încurajat cumetria. Și-a adus rubedeniile prin prefecturi și ministere. A fost omorât de legionari.
Cerc închis.
Nu poți să alergi mai repede decât umbra ta.
Chiar dacă zbori cu 1002 km/oră, umbra ți-e lipită de ceafă și, spre deosebire de tine, ea doarme liniștită știind că nu ai unde să-i scapi.
Afară e frig alb, înecăcios, ca și cum ai respira esența unui pepene galben ținut la congelator. România nu se vindecă niciodată pentru că nu ajunge niciodată în viitor.

De-o parte a ușii e Teodosie, d-ailaltă e Teoctist. Bărbile lor uleioase curg pe pereți ca defuncta Bigar, pic, pic, pic. Peste drum de aerul condiționat este Iacob Persanul. Are un moț de saltimbanc de sub care părul îi iese ca o stea de mare stâlcită de un balustru. Cei doi preoți spun, de două ori, că trebuie să ne rugăm pentru conducătorii țării și pentru cei ai orașelor și satelor și pentru armata creștină.
Mă uit întrebător la Iacob Persanul, Iacob Persanul nu îmi întoarce privirea.
Suntem la nuntă, prima din ultimii 6 ani, cred, copiii se plictisesc, se bat cu pernele ciordite de pe scaunele însemnate cu marker: Miroslăveanu Elisabeta, Precautu Dumitrița.
Popa spune o pildă de la rubrica fapt divers dintr-un almanah de pe vremea lui Piticu. Nu-i o metaforă, e pe bune. Zice că după o căsătorie de 70 de ani, bătrâna e în spital, pe moarte. Îi spune soțului să meargă acasă, să caute sub pat și să-i aducă cutia metalică pe care o găsește. Moșulică îi execută posibil ultima dorință iar soția deschide cutia în care sunt 40.000 de dolari și un botoșel tricotat pe jumătate.
De fiecare dată când am simțit că tu faci ceva necurat, m-am gândit să fac eu un lucru bun, ca să păstrez echilibrul universului. De fiecare dată când mă înșelai, croșetam botoșei și îi vindeam și puneam banii în cutie, i-a spus soția, dar uite, ultimul nu am mai apucat să-l termin.
Morala?, întreabă popa. Copiii au plecat să se înarmeze cu orez să arunce-n miri.
Iartă-l că nu știe ce face dar tu poți să faci bani, spune un domn cărunt pe care îl știu de când avea 25 de ani mai puțin, așa cum știu 90% din nuntași, în cucul gol la Vama Veche.
Păi nu, că tot păcătosul rămâne cu banii, remarcă o doamnă cu flori în păr.
Nu avea încredere niciodată în bănci, adaugă altcineva, ține 40.000 de dolari sub pat.
Râsete.
Țipete.
Tocuri sub bolte de viță. Copii printre picioare și drone deasupra capetelor. Porc pe rotisor electric.
Gin cu boabe de piper roșii.
Generația la a treia căsătorie.
Poate ultima, poate nu.
Soțul numărul 1 cu soțul numărul 3 dansează pe Hava Nagila.
Soția 2 și soția 3 scandează refrenul Bella Ciao, bella ciao, bella ciaaaao, ciao, ciao.
Fratele de 35 de ani duce la culcare surioara după tată de numai 4 ani juma.
Oameni cu burți, oameni cu chelie, oameni cu darul beției.
Oameni cu atacuri de panică, aparate de măsurat tensiunea și egilok la ei.
Oameni care își încep povestirile cu: mai ții minte în Vamă când am ieșit din cort și…
Oameni care nu au plecat din țară. Decât în raiduri scurte.
Ăla e șefu la ditamai corporația pe toată Europa, se mândresc cu nașul nuntașii. Face 3 milioane de euro pe an, a venit cu private jetul acasă să-și vadă părinții. Ba nu, cu yachtul, ba nu, cu balonul ca Branson.
Mă mândresc și eu cu nașul. Bravo nașule.
Bravo Halep. Bravo tinere înotător, campion mondial la juniori, al cărui nume nu-l cunosc încă.
Mă mândresc și cu omu care face dedicații la microfon: să vină răsăritul, iubesc țânțarii, ador covidul.
Atât ne-a mai rămas. Să ne mândrim cu oameni care au făcut mai mult decât noi, care au scris 12 pagini în teză. Să facem la fiecare eșec al nostru un botoșel de lână pe care să-l vindem și să ne apucăm să strângem bani.
Măcar acum.
Mariajele sunt din ce în ce mai scurte. Și e bătaie pe mica noastră cutie cu economii, oare cu cine împărțim comoara, cu soțul numărul 2 sau cu numărul 4?
Greu de spus.
Mă duc să mă rog pentru armata creștină.
Și pentru conducătorii orașelor și ai țării.
Pentru PIB și pentru Răsărit.

A ieșit Dragnea din pușcărie. Nimeni nu i-a luat banii. Irina l-a așteptat, cuminte, tocmai pentru că nimeni nu i-a luat banii. Oare câți bani are puși deoparte Dragnea și ce va face primul lucru cu ei? Se va duce la film, la Boss Level cu Mel Gibson sau se va duce la frizer să-i lase mustață.
Eu aș cumpăra partidul liberal, că-i de vânzare. Are structură bună în teritoriu, din pesediști fugiți, îi știu pe toți. Și sunt ieftini.
5 la 10 lei.

A ieșit Dragnea din pușcărie și mie mi se rupe. Țării i se rupe. Nu au trecut 2 ani și 2 luni, au trecut 12 ani, atât de umflat cu bile de rulmenți e crapul dezamăgirilor. Eram mică atunci când a intrat la pușcărie și apoi am fost suptă în gaura de vierme a nimicului pansat cu măști chirurgicale.

Am citit ce am scris la interval de 10 zile în 2019 despre Dragnea și PSD, un text din București. Un text din Cluj.
De unde rezultă că oamenii simpli nu sunt bruiați de propriul creier și atunci când văd o găină fugind cu ața nu se gândesc că e un dinozaur pitic, cu pene care le-a tăiat calea ci cum să facă să prindă găina, s-o facă friptură.

București, 29 mai 2019
Doamnă, pe mine nu mă încălzește că l-au băgat pe Dragnea la pușcărie. Frate-miu a făcut 3 ani și 8 luni de închisoare pentru că l-a  înșelat la cântar pe un cetățean, i-a vândut cireșe mai puține, nici măcar asta doamnă, că omu a plecat cu punga de cireșe și a mâncat din ele și apoi a venit înapoi și a zis că nu sunt dulci și că vrea banii dar frate-miu i-a spus că nu poate să îi dea banii că a mâncat din cireșe și omu a chemat poliția și i-a făcut plângere și apoi mama s-a dus și a vorbit cu el și l-a convins să renunțe la acuzații și tipul a zis bine, că știa că a mințit și a văzut că se îngroașă gluma dar dosarul plecase la procuratură și au zis că geaba s-a retras plângerea, l-au condamnat pentru înșelăciune la 3 ani și 8 luni doamnă. Și i-a făcut pe toți, nu a primit amnistie.
Cum să mă bucur eu că Dragnea care a furat milioane ajunge la pușcărie când nimeni nu îi ia banii? Sunt toți mână-n mână și noi ne bucurăm ca proștii, o să iasă în câteva luni Dragnea și o să rămână cu milioanele cum au rămas toți, Năstase și Voiculescu și cine a  mai fost doamnă la închisoare că nu au fost mulți, Udrea și Mazăre și Ghiță ăsta al lui Ponta vedeți că nu e dar fratele meu pentru o mână de cireșe…
Jean Valjean.
Criminalul care a ucis un polițist a fost găsit spânzurat în celulă. Se sesizează procuratura? Nu e primul ucigaș de polițiști care a fost găsit mort în celulă, a mai fost unul în 2017. S-a sesizat procuratura?
Ce se întâmplă cu Darius Vâlcov, ce se mai aude cu jandarmerița Ștefania? Ministrul Carmen Dan prin ce miracol al levitației își păstrează poziția? Ce se întâmplă cu dosarele 10 august, Mineriade, Revoluție? Ce s-a întâmplat la Valea Uzului?

Mașina din spate claxonează isteric. Nu am plecat la timp, am pierdut 0,56 secunde la semafor. Oamenii nu mai au răbdare. Am așteptat 30 de ani să ajungem undeva și suntem tot cu curu pe bordură, într-o benzinărie pe a cărei ușă este lipită o bucată de hârtie pe care scrie: lipsesc 20 de minute.
Oamenii așteaptă să intre Iliescu la pușcărie. Și Ponta. Băsescu și Tăriceanu și cine o mai fi de mers la pușcărie, să meargă domle. Așteaptă ani și ani și ani și răbdarea lor e toată pusă acolo și nimeni nu mai are niciun pic de răbdare pentru nimic altceva. Claxon și urlete, scandal la restaurant, ce-o face domle cu vinul ăla, îl stoarce acum, mișcă-te-n pizda mă-tii mai repede.

Civilizația rurală, a tutunului care arde greu, al fumului de bălegar lăsat peste curți, al tăcerilor înțelepte, al molcomului muget a fost spulberată de modernitatea trasă ca o pereche de pantaloni cu 3 numere mai mici din care fundul, burta și șoldurile se revarsă dizgrațios afară.

Cluj 5 iunie 2019
Barbu e foarte deștept. Atât de deștept încât a lăsat Bucureștiul și s-a mutat la Cluj. Și-a făcut următorul calcul: dacă în 2020 o să iasă miraculos primar Nicușor tot îi trebuie un mandat să bată birocrația și cel puțin două mandate, adică minim 8 ani ca să pună cât de cât pe picioare prăvălia.

Sunt fumător, o să am 51 de ani peste 12 ani, dacă îi apuc, poate nu îi apuc.
Și Barbu s-a mutat la Cluj unde a observat entuziasmat în doar câteva zile că există primărie, că cineva chiar administreză orașul, că panseluțele nu sunt atât de scumpe și că PSD-ul poate fi deturnat prin simpla înscriere a 10 anti-pesediști în partid dar nimeni nu își bate capul cu glume d-ăstea.
Aaaaaaa, și merge Uber. Și Bolt. Și nu se claxonează.
Să ne întoarcem puțin la PSD. De ce grupul de la Cluj, oameni mai spălați, nu toate secretarele și tractoriștii lui Dragnea, de ce nu au un cuvânt de spus în partid?
Zice Barbu: pentru că nu sunt importanți.
Sunt prea ardeleni pentru pesediști și prea pesediști pentru ardeleni.
Zice Barbu: se duc dracului, uită-te și tu la Antena 3, sunt fericiți ăia de la Antena 3? Nu, nu sunt. Asta însemnă că PSD-ul e pe ducă.
De la Cluj lucrurile se văd printr-un filtru roz.
Pune Boc ceva în apă. Pliculețe cu droguri, probabil.
Bucureștiul e la 9 ore jumate de mers cu trenul. Viena e mai aproape. Dar ce te faci că, la Arad, Adrian Năstase e făcut doctor honoris causa și aplaudat de audiența extatică a membrilor și simpatizanților PSD?
Nu te faci nimic tu fată, ce tot atâta agitație, ăștia trag să moară, uită-te la Antena 3, Iașiul și toată Moldova cresc, nu îi mai votează, au răms doar cu Muntenia, la anul totul o să fie bine.
Dar eu stau doar până luni la halucinogenele lui Boc și apoi mă întorc în deprimatul București.

„E foarte trist. Deja am ajuns cu problema urşilor că intră în grădină, intră la morminte. Uitaţi, dărâmă morminte, sapă la mormânt. Aceasta se numeşte profanarea mormintelor. Nu se acceptă aşa ceva. Nu mai pot să stea în pădure că-s atâţia de mulţi”, a spus Szilveszter Attila, într-o înregistrare făcută lângă un mormânt şi postată pe pagina de socializare a preşedintelui Consiliului Judeţean Harghita, Borboly Csaba.

„Tot timpul e în cimitir, e ceva obişnuit. Mănâncă flori şi lumânări, dar până acum nu s-a întâmplat să sape sau să distrugă pietrele funerare”, a spus Butyka Zsolt. (https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/primarul-udmr-al-unei-comune-din-harghita-sustine-ca-ursii-ataca-morminte-aceasta-se-numeste-profanare-video-1577997)

Invadate de urși sunt mai cu seamă județele controlate de unguri. Urșii români, cu tricolorul pe tricou, pun în pericol comunitățile maghiare și ministrul Tanczos vrea să ia măsuri. Să se termine cu sistemul de derogări și să se revină la cote, să nu mai fie nevoie să demonstrezi că ursul e periculos, că ai făcut totul ca să-l alungi și restul de metode nu au funcționat, să poți să puști cât vrei, cu cine vrei, bani să iasă.
Din spatele ministrului, apar cele 14 capete ale lui Árpád Sárkány, tata lu Abies Hunting, omul care, indiferent de guvernare, a rămas în penthouseul puterii. Gazdă. Mugur Isărescul vânătorii.

Pressone a scris despre el în 2016.
“Este fiul lui Iosif Sárkány, fostul șef al Direcției Silvice Harghita și al Ocolului Silvic Sfântu Gheorghe (județul Covasna). Tot la Sfântu Gheorghe, Sárkány-tatăl și fiul au înființat în 1997 firma Abies Hunting.

În 2004, în timpul guvernării Adrian Năstase (pe atunci, primul vânător al țării), Sárkány a făcut parte din delegația română care a negociat condițiile de aderare la Uniunea Europeană.

Ulterior, Sárkány a fost un personaj influent pe lângă mai mulți miniștri ai Mediului, între care Attila Korodi, László Borbély și Grațiela Gavrilescu.

Din anturajul lui Sárkány face parte și Ovidiu Ionescu, prodecan la Facultatea de Silvicultură din Brașov și autor al studiului care propunea Ministerului Mediului ca în sezonul de vânătoare 2016-2017 să fie recoltați 552 de urși, 657 de lupi, 482 de pisici sălbatice și 78 de râși. Toate aceste specii sunt protejate de lege.

Invitat permanent al partidei de vânătoare de la Balc (organizată anual de Ion Țiriac), Árpád Sárkány a găzduit, la rândul său, mulți lideri politici și magnați europeni.

„Conform unui recent studiu, un vânător cheltuiește, comparativ cu un turist obișnuit, de cel puțin 20 de ori mai mult. Pe de altă parte, sunt oameni foarte importanți: numai eu, la firma mea, am clienți începând de la tot stafful Mercedes și terminând cu vicepreședintele Băncii Mondiale sau prințul Liechtensteinului. Nu mai vorbesc de clienții veniți din cadrul unor mari corporații și de importanți oameni politici.

Dacă nu ar fi fost să vină la vânătoare, ei nici nu ar fi călcat prin România. Iar când pleacă de aici, își schimbă complet percepția despre țara noastră. Pot să spun că unele investiții mari din țară au fost făcute numai pentru că ei au venit la vânătoare”, povestea Sárkány în 2003.

Un oaspete de prim rang al lui Sárkány a fost regele Juan Carlos al Spaniei, care a abdicat în 2014 în favoarea prințului Felipe. Monarhul ar fi venit de mai multe ori la vânătoare în România, începând din 2004. Presa scria atunci că suita sa ar fi doborât 9 urși în pădurile din Covasna, iar regele însuși ar fi împușcat un lup.

Astăzi, Spania este una dintre principalele piețe pentru Abies Hunting SRL. Într-un interviu acordat presei iberice, Sárkány spune că firma sa a avut ani cu venituri de 18 milioane de euro. Într-un articol intitulat „Toată lumea vrea să vâneze cu Árpád Sárkány”, omul de afaceri din Covasna este prezentat ca unul dintre cei mai mari organizatori de partide de vânătoare din lume.

Árpád Sárkány și-a deschis afacerea în 1997, alături de tatăl său, Iosif Sárkány. El povestește că în primul an a avut încasări de 10.000 de mărci, pentru că vânătorii pe care îi aducea erau, majoritatea, germani.

Un an special pentru afacerea sa a fost 2004. În ciuda informațiilor vehiculate în presa străină, Ministerul Finanțelor arată că Abies Hunting a înregistrat în acel an cea mai mare cifră de afaceri din activitatea sa, echivalentul a aproape 2 milioane de euro.

Tot în 2004, Árpád Sárkány a făcut parte din delegația numită de Ministerul Mediului pentru a negocia condițiile de aderare la Uniunea Europeană în domeniul vânătorii.

Pe atunci, Guvernul era condus de un alt vânător notoriu: Adrian Năstase (PSD), premier și președinte de onoare al Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (AGVPS).

Pe lângă Abies Hunting SRL, Árpád Sárkány mai deține un complex de vânătoare la Saciova, în județul Covasna.

În complexurile de vânătoare, asemeni celui de la Balc, animalele sunt crescute în țarcuri, în condiții domestice, și nu există limite privind numărul exemplarelor care pot fi împușcate.

În urmă cu câțiva ani, afacerea a fost subiectul unui scandal de presă: Sárkány a fost acuzat că nu ar deține autorizație de funcționare și că ar fi importat ilegal din Ungaria cerbi lopătari, mistreți și mufloni.

Împreună cu doi dintre asociații săi de la Saciova, Adrian Apostu și Gabriel Rozorea, Sárkány a deschis Dino Parc – cel mai mare parc cu „dinozauri” din sud-estul Europei.

Proiectul este finanțat cu fonduri europene în valoare de 5 milioane de euro și se întinde pe o suprafață de 1,4 hectare, concesionată de Primăria Râșnov.

Gabriel Rozorea și Adrian Apostu au fost directori la Romsilva, mai exact la Direcția Silvică Brașov.

Soția lui Rozorea este consilier pentru Evaluare-Examinare la Autoritatea Națională de Turism, Direcția Dezvoltare Teritorială Brașov. În trecut a lucrat la firma de consultanță a rectorului de la UTB, Ioan Abrudan.

Adrian Apostu este membru în Consiliul de Administrație al Ocolului Silvic Râșnov, împreună cu soția lui Ovidiu Ionescu, Georgeta Ionescu, și cu rectorul Ioan Abrudan. De asemenea, Apostu conduce Asociația de Vânătoare Harghita Sud.”
https://pressone.ro/vanatorul-alfa-din-padurile-romaniei

Nu ai cum să tragi de un fir că riști să deșiri tot plovărul puterii și să lași în cucul gol interesele băieților.
O construcție abilă de relații, cumetrii, mâini care se spală una pe alta, unde îi găsești la un loc, ca într-o broșură a martorilor lu Iehova, pe toți, grămadă, udemeriști, naționaliști, liberali, socialiști, foști și actuali miniștri, oameni din presă, din universități, cu doctorate și beneficiari de fonduri europene pentru proiecte de spălat bani, hahaha, Dino Park, acest nou Dracula Park, oare ce-o mai face Agathon, probabil și el e îngrijorat de urșii care mănâncă flori și lumânări.
Oare de ce nu-l remaniază Câțu și pe Tanczos?
Zic, e oare un om care urlă că urșii ne mănâncă și apoi refuză cele 5 derogări solicitate de asociațiile de vânători ca să-i împuște pe cei 5 urși violenți, un ministru eficient? Sau vrea doar să ațâțe un foc, să creeze un scandal care să readucă în lege cotele și, astfel, să-l facă bucuros pe sponsorul fericirii vânătorești, domnnu Árpád Sárkány?
Întreb, nu dau cu paru.

În ultimele două săptămâni am citit câteva articole despre valul de demisii din economia americană, cel mai mare din ultimii 20 de ani, fenomen pus de experți pe seama stresului pandemic. Mai precis, muncitorii, fie ei sudori, șoferi, profesori sau asistente medicale, au văzut că șefilor lor li se rupe de ei și îi cheamă la muncă fără să le țină spatele în caz de boală și au decis să plece în alte părți unde ori au condiții mai bune ori, măcar, sunt plătiți mai bine.

Nu știu date de la noi, dar ceva îmi spune că în țara unde s-a întâlnit hoțu cu prostu lucrurile nu stau tocmai așa. Nu ai unde să pleci la mai bine, pentru că nu cred că sunt 3 angajatori în țara asta care să aibă o cultură organizațională unde omul ăla de pe ștatu de plată să nu fie tratat ca o bucată de sârmă cu care poți să legi gardu rupt sau câinele să nu-ți fugă.

Am citit un post al Alinei Nedelea, actriță fugită în Italia tocmai pen că i s-a urât de angajatori de rahat din România. Zice ea:

Bunicul sotului meu, pe numele sau: Adriano Olivetti (ala de-a inventat masina de scris, cautati pe google, in Italia e mentionat in manualele de clasa a -V- a) , a construit o fabrica si ce si-a zis: ”Daca tot am fabrica asta, manca-i-as curu’ lu’ mnezeo (era credincios, singurul credincios din familia sotului, asta e, nimeni nu e perfect) ia sa angajez io ratatii societatii.” Zis si facut. A angajat numa’ saraci de le numarai coastele de foame, doamna Turcan, ex puscariasi, mame single, etc. Incantat de cum mergea treaba cu fabrica lui, zice: ”Potessi baciare il culo di Dio, ia sa construiesc eu din banii mei gradinite si blocuri penrru muncitorii mei din fabrici, sa vina cu familiile lor aicea, vrei sa vezi ca daca astia se simt respectati pentru munca lor, nu ma fura? ” A devenit milionar, doamna Turcan, fara sa fi lucrat vreodata la fabrica unchiului, stiti ce zic ? Soacra mi-a povestit ca tac’so, Adriano, a zis fix asa : Sa-i respecti, Lidia, nu uita ca fara mine viata merge inainte bine mersi, fara oamenii astia insa, tara intra in cacat in maxim o luna.” Era liberal.

Știți patroni d-ăștia prin România?
Eu nu. Știu patroni care și-au pus pe firmă mașina, neamurile ca să aibă pensie, mașinile iubitelor, și-au luat frigider și mobilă pe firmă, au făcut cadouri amantelor pe firmă. Dar nu știu să se fi gândit vreun patron la altceva decât diminuat costurile cu personalul, dă-l în pizda mă-sii de personal, oricum găsesc alți 459 de oameni pe care să-i angajez pe postu ăsta dacă îl dau afară și te dau afară când am io chef, că-s patron.

Nu mai știu dacă v-am zis-o pe aia cu minerii. Era ianuarie 99, lucram la Pro și una din colegele de la politic, Camelia dacă nu mă înșel, era îngrozită să vină la serviciu, minerii amenințaseră că, atunci când vor ajunge la București, fac o vizită cu răngi prin Pache. Și șefu de la știri a zis că asta e, dacă nu vine nu-i bai, că sunt 200 de reporteri care stau la coadă să fie angajați, te pup și la revedere.

Păi faceți-vă sindicat.
Hahahaha, asta e un fel de faceți-vă autostradă.
Faceți-vă.
Prefaceți-vă.

30 de ani de sabotare a oricărei organizări sindicale de către partidele politice și șefii principalelor sindicate, corupția, ticăloșia și lenea ne-au adus aici.
Unde să pleci când peste tot este la fel sau mai rău?
Fenomenul demisiilor din State nu poate fi replicat la noi.
Decât dacă alegem să plecăm din țară.
Sau ne facem noi o țară mică, într-un ghiveci, cum zicea prietenu meu Mărgărit, și ne angajăm acolo, la umbra unui cactus pitic, să facem agricultură ecologică cu fonduri europene.

Dacă aveți o altă soluție, scrieți aici.

De data asta drumul mi s-a părut mai scurt. Sunt 273 de kilometri pe care, dacă am fi fost în Bulgaria, îi făceam în sub 3 ore. Nu suntem în Bulgaria. I-am făcut în aproape 5.
Bucăți de autostradă încep abrupt în șantiere prăfoase, revoluții eșuate după 20 de kilometri între dealuri și case prăbușite-ntr-un cot. Nici Ardealul nu mai e ce-a fost, doar plăcuțele bilingve și cadavrele conacelor vorbesc despre imperiul care a fost aici acum 126.000 de ani. Dealurile verzi se bulucesc spre noi, să ne atingă, picioare de pod de milioane de euro așteaptă rata să le ducă undeva unde cineva chiar vrea să construiască un pod sau două sau douășdouă și conducte, coaste de beton care urmează să țină un braț de autostradă, cabluri, camioane, buldozere s-au strâns cu toatele în tabere, așteptând, ca muncitorii mexicani, să fie puse de cineva la treabă.

Orașul începe brusc cu un Punct. Cu un Stop. Cu un Stai.
În oraș nu se intră decât după ce-ți vinzi sufletul diavolului pentru un girofar.
Diavolul are 39 la picior, un zâmbet miop și șarmul unui borcan de zacuscă ținut la soare dar chiar și așa Tunde spune că ea e mulțumită de el, că l-ar vota pe diavol în continuare pentru că nu e alt diavol mai bun. Tunde e artistă, are o terasă și un bar, face evenimente, e chiar gazda lansării mele de carte despre care spune că este prima după pandemie, e agitată și complet ineficientă, ca un absolvent al Academiei SRI, și mă întreabă de 6 ori unde am fost până acum când o întreb de ce spune că îi merge rău.
De la Covid îi merge rău, au dat faliment cârciumarii pe capete, ea a rezistat dar uite, mai are doar 3 oameni și pe niciunul nu-l poate trimite sus, după boxe, că cine mai servește?
Să aduc boxele și microfoanele, întreabă, de unde dracu să știu eu ce să faci, nu ești tu supraviețuitorul pandemiei, nu știi tu cum să așezi mesele ca să se audă, nu știi tu să te descurci că ai luat lecții de la diavolul cu 39 la copituță?
Nu se aude nimic ce spun, urlu, mă doare gâtul, mă gândesc să aprind o țigară, măcar să știu o treabă. După 30 de minute vin boxele și microfoanele, nu au baterii, cumpăr baterii. 60 de lei. I le fac cadou lui Tunde.
Oana, prietena lui Tunde, face poze. Zice că am o geometrie specială a feței. Sau că am fața geometrică, nu mai știu. Povestește că unul din copiii ei e la medicină, în același an cu copiii diavolului miop.
În apărarea lui, diavolul nu mituiește nici un profesor. Nu o face pentru că nu trebuie să o facă. Profesorii le dau 10 pentru că vor lucruri de la tata: parcare, autorizație, un teren în Feleac, certificat de urbanism.
Oana nu crede în oameni.
Înainte de 89 era vecină cu Doina Cornea. Venea Doina Cornea la mămică-sa să-i ceară să semneze împotriva lui Ceaușescu. Mama Oanei spunea: nu pot să semnez, doamna Doina (sau tovarășa sau făi, Doino, nu știm cum îi spuneau vecinii), am copii și mi-e frică pentru ei și atunci Doina se ducea la doamna Lidia care îi spunea: nu pot să semnez, doamna Doina, că nu am copii și nu am pentru cine să-mi risc viața.
Și doamna Doina, tovarășa Cornea, făi, Doino, semna singură.
Las că și pe ea au lăsat-o comuniștii în pace, ca să dea impresia că avem dizidenți, dar ea nu era de capul ei, era vai de capul ei. Hai să fim serioși.
Suntem serioși.
5 minute suntem serioși.
Suntem de acord că nimeni nu e cu adevărat curajos, nimeni nu e cu adevărat onest, nimeni nu e cu adevărat moral.
Toți suntem, prin design, eroi, însă ne lipsesc bateriile de 60 de lei care să ne facă să funcționăm.
Diavolul mic are un kioșc unde le vinde.
Plec din Cluj.
Sunt supărată pe mine pentru că am așteptări de la oameni. Că nu înțeleg că social scoringul nu a fost inventat în China și nu a fost inventat alaltăieri.
Ne însoțim cu cei care ne spun că suntem frumoși, inteligenți, speciali. Ne însoțim cu Vulpea și Motanul, suntem mituiți cu vanitate. Nu facem niciun efort decât atunci când primim ceva înapoi.

Mi-a zis editura că nu vine nimeni de la ei. De ce?, mă întreabă Tunde.
Eeeeeee, cum adică măi Tunde, aplici dubla măsură? Unde ai fost până acum? Așa cum prăvălia ta a rămas cu 3 oameni, așa și prăvălia de cărți a rămas cu 3 oameni. Să zic bogdaproste că uite, au băgat 20 de lei în promovarea evenimentului din Cluj. Nu sunt bani de însoțit autorul, în definitiv, autorul e băiat mare, se descurcă, e interesul lui să i se vândă cartea care, să mor eu, nici nu e bună, un rahat, să zică mulțumesc că am publicat-o.
Alți copii mor cu chibritul arzând în mână, privind pe geam în interiorul magazinelor. Și asta în Danemarca, UE, huoooo!!

Ardealul fuge verde pe lângă mașină. Și eu mă simt blue. Ca steagul secuiesc.
Flutură la intrarea într-un motel blindat cu termopane.
Imperiul există. E altul. Cel al țărăniei și prostului gust.