Vreți să auziți o poveste?
Rob are vreo 60 de ani, pălărie colonială, pantaloni scurți, bocanci și accent zdravăn de Queensland care se ițește de sub borurile pălăriei, ca picioarele unui hermit crab care se chinuie să pară o piatră.
Povestea este despre Cook, căpitanul care a descoperit Australia în 1770, geniul cartografiei, matematicii, navigației și nutriției, care a găsit în varza murată partenerul de nădejde în lupta împotriva scorbutului. Cook însă, ca orice erou modelat de mitologie, și-a pierdut in povestea lui Rob adâncimea, fiind condamnat la o bidimensionalitate de desen animat.

Era deprimat, pentru că, perfecționist fiind, nu i-au ieșit lucrurile cum trebuie, și asta pentru că, ghinionist fiind, s-a lovit în plin de piedicile ridicate de culturi diverse, ambiții complexe și inepții imense.

Cook este un mare om, un mare explorator iar australienii nu sunt copiii pârnăiașilor trimiși aici de HM George al III-lea, regele cu pipi albastru de la porfiria, o boală neplăcută pe care o făceai de la arsenicul din machiajul purtat de nobilime la mijlocul secolului XVIII.

Complexele de inferioritate dau naștere legendelor uluitoare. Noi suntem copiii dacilor, descălecătorii lumii, inventatorii creștinismului, creatorii Upanishadelor și tați ai lui Tarzan și Dracula.

Australienii sunt mânați de aceeași teamă că primesc brățara mov, de all-inclusive, care stă la încheietura popoarelor plicticoase, polonezi, austrieci, chilieni sau canadieni, neamuri despre care doar săpături istorice pot scoate cuvinte de laudă, acum tăvălindu-se într-o mediocră uniformitate.

Nu e cazul să cădem în divizia B a națiunilor cu n mic.
Noi îl avem pe Cook, spionul, omul de știință, geniul astronomiei despre care David Hunt, autorul lui “Girt, An Unauthorised History of Australia” spune că ” he arrived between 60,000 and 164 years too late to discover Australia, depending on whom you listen to. […] By the time Cook got around to not discovering Australia, spanish eyes had gazed upon her emerald rainforest, a Dutch psycopath had bathed her beaches in the blood of his countrymen, and her northern shores had serviced China`s sexually adventurous and erectilely challenged for at least half a century.”

Cartea lui Hunt este o serie de 6 ore de ciocane, baroase și picamere care dărâmă, sfărâmă și topesc legendarul soclu pe care a fost cocoțată persoana lui Cook. Nu numai că nu a fost omul care a descoperit Australia, ci a fost un marinar mediocru care a reușit să nu vadă marea barieră de corali și, astfel, să-și vâre cu dibăcie Endeavour-ul în ea. Mai mult, trimis să măsoare trecerea lui Venus prin fața soarelui, a dat chix, silind Royal Society să renunțe la măsurătorile pe care le-a făcut (și astfel dând o lovitură demersului de a calcula distanța pământ-soare).

Cooktown, 1770, breloace și șorțuri, brichete și boluri de cristal cu nenea Cook, cu anul descoperirii continentului. Au și ei Burebiști și Decebali, Țepeși și Ștefani cei mari. Tuturor li se suflă în fund, aer cald care îi ridică în panteonul minciunilor  gogonate.

Și uite că domnu Hunt reușește să lămurească și misterul suflatului în fund. În aceeași fabuloasă istorie neautorizată a Australiei, David Hunt spune că, atunci când corabia dumitale, navigator de secol XVIII, trecea ecuatorul, tot echipajul se făcea răngi iar virginii, cei care treceau prima oară peste burta de bere a pământului, erau aruncați în apă. Cum marea majoritate a marinarilor habar nu aveau să înoate, corpurile erau pescuite din ocean și cei care reușeau să se trezească o făceau pe punte, cu nădragii în jurul gleznelor și lângă, zâmbindu-le ghiduș, cu un coleg aplecat lângă găozul dumnealor, cu pipa în gură, suflându-le fum în anus. Căldura fumului de pipă, se credea atunci, încurajează revenirea respirației.

Vreți să auziți o poveste?

Australia își sărbătorește ziua de naștere pe 26 ianuarie. Le-am zis deja că noi îl sărbătorim pe Ceaușescu. Un popor întreg care suflă fum cald în fundul unui trecut înecat, sperând că o clismă cu tutun îl va readuce la viață. Și acum vorbesc despre noi, nu despre australieni. Ei sunt fericiți să-l gătească pe Cook, hawaian style și să înghită a-n-șpea oară povestea misteriosului, incredibilului, genialului căpitan care a găsit al 6-lea continent chiar dacă era înconjurat de idioți, bețivi, hoți și inepți care nici măcar nu-și mâncau porția de varză murată.

Ultima înghițitură din burgerul Chuck Norris alunecă pe gât împinsa de Little Creatures, o superbă bere artizanală din Perth. E dulce-amăruie, nucă și portocală, piper și scorțișoară și orice se mai chinuie copiraităru să scrie pe etichetă.

Plouă.
Mașina aleargă pe fundul oceanului populat de alte mașini, traversat de șosele și punctat de indicatoare care anunță că peștele cangur e posibil să îți taie calea. Sau peștele koala. Cadavrele multora dintre ei putrezesc pe fast forward la marginea autostrăzii înecate de apă.

Am ajuns.

Rockhampton-orașul cu cea mai bună carne de vacă din Australia apare după 4 ore jumătate de faruri și benzi de depășire trasate cu vopsele fosforescente în noaptea umedă.

Criterion Hotel Motel arată a palat țigănesc de la ieșirea din București dinspre Jilava. A fost construit în 1857, are camere libere și petrecere în barul de la parter. Scările din lemn acoperite cu un covor persan canceros duc spre etajul vânturat de 4 ventilatoare antedeluviene. În cameră sunt un șemineu, lambriuri pașoptiste și o plasmă incongruent cocoțată pe un dulap Ludovic al XV-lea. Prin ușile balconului, care nu reușesc să își strângă marginile într-un sărut vidat, intră răgetele unor prințese care se luptă laocoonic cu un karaoke.

Cobor în barul populat de moși, veterani de război, estropiați, lombrozieni, handicapați și alcoolici. Avem și travestiți. Trei. Cu cocuri, ruj, cercei. Aaaa, pe terasă fumează și un domn cu o bluziță de turtle Ninja. Jur.
Pe pereți sunt fotografii cu baza militară de la Rockhampton, avioane, avionuțe, aeroporturi, regimente aeropurtate, apoi avem Newsroom unde se joacă un fel de Bingo și a treia sală e restaurantul unde cântă Sandra, cred, și femei de 67 de ani sau 32 care arată de 67, dansează ridicându-și mâinile în aer și chirăind excitate.

Pe lângă mine trece un bărbat care șchioapătă, își târăște piciorul amorțit după el ca și când nu ar vrea să deranjeze un pechinez care îl coțează. Apoi urmează un ciung. Are un ciot ascuns în mâneca unui tricou decorat cu numele unei trupe rock. Se strigă bingo, mă rog, acel fel de bingo unde nu neapărat strigi ceva, te știe computeru, tu doar ai tras biletu norocos și câștigi 900 de para. Mă așez la bar, nu înainte să dau o tură fotografiilor de pe pereți. Avem generalul MacArthur în timpul campaniei din Pacific, aici la Criterion. Avem regina Angliei, chiar Her Majesty Elizabeth II, aici la Criterion.

A stat aici, în palatul țigănesc, pe malul râului ăsta insalubru, nu mi-e clar de ce. Dar o să aflu. Mai întâi însă să beau o bere. Călăresc un taburete la barul în spatele căruia trebăluiesc două femei în cămăși negre cu dungi albe, un soi de grefiere dure care întreabă precis: mai vrei ceva, mai vrei să bei ceva?

Sunt singurele persoane treze, neatinse, pure din încăpere.

În mine se împinge șoldul enorm al unui hipopotam în tricou negru. Mă-nghesuie, dau să îi sar ca o nevăstuică la gât dar observ jugulara pulsând magistral sub pielea neagră și amuțesc, urmărind bărbatul atingând o domniță cu aripi de înger tatuate pe omoplați. Femeia tresare, zice ceva, nu aud ce, gorila îi oferă ceva de băut, ea refuză și fuge. El își întoarce privirea spre mine.
-Mă cheamă Jesse.

-Raluca.

-Jeeeesseeee Brooooown!!!! o bețivă este ejaculată din Newsroom în bar de mulțimea de dansatori.
Jesse o înghite în brațe, femeia dispare între brațele enorme și, ușor, ca un steag alb, deasupra bicepșilor lui apare paharul ei gol. Gorila scoate cardul de economii și cumpără o bere. Apoi se întoarce spre mine:

-Ce vrei să bei?

-Nimic.

-Ce vrei să bei?

-Nimic. Mulțumesc.

E Austin Powers, îi răspund de 3 ori că nu vreau nimic. Se înfurie și mă împinge.

-Vin? Vrei vin? Un vin bun.

-Ok.

Cere cel mai bun vin, lui Iulian îi ia cel mai bun rom.

Jesse e maori, din Noua Zeelandă. Îmi explică incoerent, dat cu încetinitorul de alcoolul care l-a amorțit ca pe-o victimă a lui Jack the Ripper, că maori nu suportă înfrângerea. Ei sunt singura populație nativă din lume care nu a fost încălecată de coloniști. Limba i se plimbă lentă și umflată în gură, ca un urs în captivitate: we eat people because we can, we beat people because we can.

Vinul e Shiraz. Nasul lui Jesse e atât de mare, arată ca un proboscis.
E serios. Spune că întâlnirea noastră a fost de mult în cărți, predestinată. Că nu degeaba am ajuns la Rockhampton, unde și el e prima oară și ghici ce?

Ce?

Deja și-a făcut prieteni în tot barul.

E adevărat. Kathy apare, 56 de ani zic eu, 38 zice ea. 4 copii, pieptul ridicat de o bluză din material supraelastic. Crazy bitch, o mângâie Jesse. Stupid bastard, îi răspunde ea.

Își mișcă brațele molatice, cu volane de carne căzută. Îi place muzica, Jesse face refill la băutura și Kathy pleacă să danseze dar numai după ce mă anunță că vrea să călătorească mai mult dar nu poate din cauza copiilor care nu sunt nici mari și nici mici.

Râde ca o hienă gâdilată și fuge.

Jesse mă regăsește în fața paharului meu de Shiraz:

-Prezentul este singurul timp pe care poți să îl controlezi. Nu știi ce îți rezervă viitorul. Poate ai accident de mașină, poate se răstoarnă autobuzul cu tine. Bucură-te de prezent. Oricum nu poți să faci nimic ca să ieși de pe banda care ți-a fost rezervată.

Se ridică pe călcâie, îi face semn ciungului care se apropie prietenos: lovește-l! îi spune Jesse și îl arată pe Iulian. Ciungul ridică umărul și îi șterge peste nas un ciot lui Iulian apoi rânjește și pleacă.

Jesse explică doct: putea să te omoare! Nu știi niciodată ce poți păți mâine. Totul este despre azi!

Azi a rămas fără bani, a ras tot cardul și îi cumpăr eu un Shiraz. Îmi arată operația care îi decupează pieptul, pielea e fină, ca și cum cineva i-a hașurat o dungă între pectorali.

Are 5 operații de bypass. Și la 13 ani a fost în moarte clinică.

Prezentu contează. Și în prezent sunt obosită. Nu în viitor, ci în prezent.

Am limba neagră și Jesse insită să rămân.
Dar și eu sunt un maori. Mă duc la culcare, pentru că vreau. Dorm, pentru că vreau.

Prezentul are 7 kile și mă apasă pe pleoape.

Se îmbracă prost. Hainele stau aiurea pe ei.
Pantofii sunt prea ascuțiți, pantalonii prea drepți, cămășile prea late.
Femeile sunt pătrate.
Coafurile sunt demodate.
Rochiile cu flori și sandalele decupate, unghiile prea colorate.
Librăriile sunt puține. Dar cea de pe Elizabeth Street îți propune un blind-date cu o carte învelită în hârtie groasă, maro, d-aia în care pui fierăstrăul când îl iei de la Dedeman.
Vorbesc cu Arnold și îmi spune că și la el, în America, ca și aici, în Australia, oamenii nu au cărți în casă. Și nici nu știu mare lucru despre ceva. Straniu, căci fiecare sătuc are cârciumă, una musai italienească, și o bojdeucă unde se vinde artă, pictură sau sculptură, poate niște gravură. Și cărți de artă. Sau măcar niște artă cu puncte multe, fără virgule, doar puncte aruncate ca boabele de porumb la găini, pe stâlpi de lemn păliți de pojar. Sau pe pânze cu scarlatină. Artă aborigenă. Zice Brett: niște distruși. Bradăăă, gimmi sam `moc!!!, o să vedeți când vă întâlniți cu nativii, o să vă ceară țigări. O să vă ceară bani, o să vă blesteme dacă nu le dați, faching dărti uait treș, luc in tu mai ais!
Dar nimeni nu pune ca ei puncte pe trunchiuri de lemn, pe pânze 3 pe 3, puncte albe și crem și maro. Sunt la mare preț în toate galeriile din Australia. Și în muzee.
Azi am fost la Trienala Asiatică din Brisbane.
Am avut blind date cu niște mongoli care mi-au rupt capul, cu niște cambogieni demenți și chinezi timizi și geniali ca un cântec de balenă albastră.
Nu contează cât de urât se îmbracă, dacă au cărți în casă sau dacă în sinea lor cred că Romeo și Julieta e un film scris de Baz Lurhman. Australienii au pe cineva sus pe catarg, în cuibul de cioară, care scrutează oceanul. Where there is no vision, the people suffer.

Ne-am rătăcit. Ne învârtim pe străzile din Milano, incapabili să ajungem la Forum di Assago. Plouă, e 7, am stat ca niște idioți să înghițim bistecca fiorentina, sunt nervoasă și chiar și calmul lui Dorian își pierde eleganța, ca o frizură cioplită în gel, răvășită de o mână neatentă. Noroc cu Dandy Warhols, ei sunt în deschidere. Parcarea e plină, Alfeta amușină, caută, caută, dă din coate și se înfige undeva, hai futu-i mama ei de treabă că e 8 fără 5, dacă pierd începutul vă omor pe amândoi. Intrăm, pe scenă sunt tinereii ăia nesărați, respirăm ușurați, Șerban și Dorian merg să ia de băut, eu stau cucuvea de strajă la locuri. Sunt în partea dreaptă a scenei, îi văd pe alde Dandy din profil, de fapt nu-i văd, sunt istovită de panică și încerc să îmi reconstruiesc suflul.

Scena e în întuneric. Femeile urlă, bărbații fluieră, am curent în palme, simt că, dacă aș vrea, aș putea să luminez școală primară din Moeciu de Jos doar atingându-mi mâinile de pereții ei. Mă mișc de pe un picior pe altul în timp ce muzica intră, ocean în flux, sunt 10 centimetri de muzică în care sala se scaldă, crește la 25, acum muzica ajunge până la brâu și pe scenă apare vaporul Bowie, cârmind printre valurile de sunete. Poporul explodează în ovații. Eu amuțesc. Bowie surâde, e svelt, cu blugi trosnind pe fund, geacă de piele, păr blond cu o șuviță căzându-i pe frunte. Cântă Rebel, Rebel. Nu-i chip să-mi amintesc asta 13 ani mai târziu, dar așa zice wiki. Apoi Fame și Cactus și The man who sold the world, Sunday, Under Pressure, Ashes to Ashes, I`m Afraid of Americans, Changes, Ziggy Stardust. Cântă și vorbește și zâmbește și dansează, apoi mai cântă ceva. Din sală zboară spre scenă un sutien. Încă unul. Poate chiar și niște chiloței mititei, de nepoțică italiancă. Fac calculul, omul are 57 de ani, cât tata. Mă gândesc la taică-miu care la 57 de ani nu primește chiloței, nici sutiene de la domnițe care numără o treime din primăverile pe care le are el. Primește o plasă de rafie și e trimis la piață după gogonele.
Bowie nu e tata. Ce bine. Le-aș fi cârpit una bagaboandelor ăstora mici care trimit priviri unsuroase către scenă. Sutienele rămân pe ele, suntem prea sus, nu ar nimeri niciodată în mâna lui David. Le-ar lua un Francesco sau Tomaso.
Dăm din picior, dăm din picioare, dansăm de-a binelea. Pe față am un rânjet tăiat adânc, șase comprese cu rahat românesc nu l-ar face să treacă. A fost bis? Probabil. Sala freamătă, se urlă, se scandează, rupt în două, Bo-ui! Bo-ui! Sau poate era Da-vid! Da-vid!
Bowie zice Ciao, zice Arrivederci, zice Grazie. Pleacă și își ia cu el zâmbetul și fundul pe care trosnesc blugii, geaca de piele gri și părul blond, iar noi îl tăiem de pe lista de “să trăim s-o vedem și pe asta”, după ce ne închinăm și ne spunem “Frățioare, ce-a fost asta frățioare?!!! ”
Căci ce-a fost asta?-te întrebi după ce stai, chiar și la 50 de metri distanță, de ființe cărora le curge în vene, printre hematii și leucocite, pilitură de fier. Animale care contrazic gravitația, care te smulg din îmbrățișarea pământului, te târăsc în propriul lor câmp magnetic, OZN-uri care te sug în raza tractoare ca pe vite, vrăjitori care îndoaie timpul în jurul degetului, îți smulg sutienul de pe tine și te lasă abuzat și fericit, golit de orice altceva și plin de ei.

Ce-a fost asta, frate? spui idiotizat, incapabili să explici ce ți s-a întâmplat, cum de ți-au dispărut orele, chiloțelul, de fapt cui îi pasă? Când treci pe lângă o gaură neagră, timpul dispare, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Ai trăit s-o vezi și pe asta, Ziggy Stardust în geacă de piele. Ce-ar merge o bistecca fiorentina, parcă n-am mâncat de 2 zile.

Chelnerul armean se declară incapabil să mă sfătuiască în privința vinurilor așa că trimite o macaroană cu ochelari care, sprijinind cu stânga ceafa sticlei și făcând cu dreapta în fața etichetei o piruetă, declamă o poezie despre fructele de pădure și tonurile de pământ reavăn și nucă pe care le voi simți când voi lua prima gura din nobilul lichid care iată, mă costă doar 16 dolari paharul. Fac rapid calculul, 48 de lei un pahar de vin, am belit-o. Prețurile prohibitive înseamnă că voi avea grijă de organe mamă, așa cum mi-ai zis tu în celebra urare de Crăciun: ai grijă de organe, Raluca! Ai grijă de organe!

Alergând pe coasta de safir a Victoriei, prețurile mai scad, uite că poți să bei un Pinot Gris cu 12, apoi cu 10 și într-un final, Sydney are cuviința să îți dea vinul la 8 dolari și, de ajunul anului nou am incredibilul noroc să calc în rahatul cu tonuri de stejar și aromă florală care îmi scoate în cale o cârciumă unde paharul de vin spumant e doar 4 dolari. Beau 2 pahare mamă, nu mai am grijă de organe la prețul ăsta, mă arunc ca o înecată la ofertă, gândindu-mă, în același timp, la sticla de Shiraz pe care am luat-o de la magazinul de vinuri și pe care nu am cum să o scot din rucsac pentru că aici e non-alcohol area. Ce dracu mai înseamnă asta?

Înseamnă că dacă ești văzut cu șprițu-n bot în afara țarcurilor special delimitate unde pute a pișat și butoi de bere, poți să faci pân la 2 ani de pârnaie. Asta zice Mark din Brisbane, după 15 Carlonuri și 8 romuri-cola, cine să-l creadă?

Shirazul îl desfac pe 1 ianuarie, ora 1.10, la cârciuma hong kongheză cu reguli laxe și dimsum sublim. Costă 4 dolari de căciulă paharul gol, curat și ușor cald de la apa care l-a spălat.
Sistemul se cheamă BYO, Bring Your Own. Îți permite să vii cu sticla de vin, gin, pelin de la magazinul de băuturi unde costă doar 15 dolari. Cât un pahar de Shiraz în Melbourne.
Poți să vii cu sticla în toate cârciumile care au undeva pe meniu, scris cu litere mărunțele, BYO. Chelnerii îți aduc pahare și te taxează pentru că dezvirginează sub ochii tăi băuturica ta, adusă ca o curcă la subraț, la tăiat.
Ăsta este, de departe, cel mai mare șoc cultural pe care l-am avut în Australia. Nu aborigenii, nu chinezii, nu sutele de canguri morți, nu bikerii veninoși. BYO este o mână întinsă omului care vrea să aibă grijă de organul numit portofel. Care nu își poate permite 16 dolari pe pahar. Nici 8. Care vrea să bea o sticlă de Sauvignon Blanc fără să își vândă un rinichi.

Sandale de sidef, sacou, cămașă, papion și o sticlă învelită în scutec de hârtie. Vreau calamar și vreau caracatiță și vreau creveți în usturoi și nu vreau să plătesc 150 de dolari pe notă, așa că BYO, am adus acest superb Pinot Gris de 14 dolari de la magazin.

Sigur că da.

Paharele răsar pe masă, alcoolul costă doar 4 dolari sau 6, pe lângă cei 14 dolari scuipați la prăvălie.
Nota de plată nu mai e Yeti. Nu mai e Ghiță Mureșan.

Viața e totuși bleu. Nu roz, nu portocalie, nu ciclam. Un bleu ca o vânătaie proaspătă.
Buzunarul e salvat mamicuță, am grijă de organe.
P.S. Nu toate restaurantele te primesc cu băutura de acasă. Unele doar cu vin, nu și cu vodcă sau gin sau rom. Dar tot merită să încerci. BYO. Îmi fac partid cu numele ăsta. Bring Your Own hope. Bring Your Own freedom. Bring Your Own future.

Îmbrăcat în uniformă albă, de ofițer de marină, plasatorul matusalemic zâmbește primitor și îmi spune să intru pe la poarta 27 și să urc direct scările până la rândul G căci nu are rost să ocolesc și să intru pe la poarta 30 care e după încă 3 porții de trepte și un viraj precis la dreapta, pe lângă costumul Paminei priponit pe un manechin schițat din sârmă. M-a mirosit bătrânul jder, m-a văzut pudrată, coafată, în rochița mea de sindrofie, piatra în gură, gura întinsă ca un hamac între urechi, pe buze odihnind un zâmbet gras, de 14 kilograme. Și ce și-a zis anticul slujbaș privindu-mi crapul fericit și umed de pe față? Așa trebuie că arată un copil care a așteptat 90 de ore să se facă luni și să primească savarina promisă într-o joi pe înserat.

Sala Joan Sutherland a Operei din Sydney mă-nghite, urc treptele sub coastele de beton unite în bolta elegant desenată de arhitectul danez Jorn Utzon. Utzon și-a dat demisia în `66, nu a mai fost el cel care a decis ca sala să fie îmbrăcată de pielea de balaur creată din solzii miilor de scaune roșii cu spătar alb-crem. Probabil Peter Hall a decis asta, el a fost arhitectul care a rămas să panseze bube și să fixeze fracturi, după scandalul politic care l-a trimis pe danez acasă. Căci stupiditatea și amoralitatea au migrat ca șobolanii pe bărcile coloniștilor și, negăsind un prădător local care să le vie de hac, s-au înmulțit peste măsură.
Astfel, odată cu schimbarea guvernului în 1965, arhitectul danez care a desenat Opera din Sydney a început să-și ia temeinice gume în păr și subțirele peste fese de la ministrul Hughes al lucrărilor publice. Zice criticul Elizabeth Farelly că “at an election night dinner party in Mosman, Hughes’ daughter boasted that her father would soon sack Utzon. Hughes had no interest in art, architecture or aesthetics. A fraud, as well as a philistine, he had been exposed before Parliament and dumped as Country Party leader for 19 years of falsely claiming a university degree. The Opera House gave Hughes a second chance. For him, as for Utzon, it was all about control; about the triumph of homegrown mediocrity over foreign genius.”

Orchestra, stereotipic, torturează instrumentele care sună ca un grup de japoneze într-un film porno. Pe rândul G sunt 4 bunici sau părinți cu copii de 3, 4 sau 5 ani. Copiii plâng. Toți. Unul dintre ei urlă ceva, plânsul zguduindu-l pe el, bunica, rândul de scaune roșii alese de arhitectul Hall. În față, pe rândul F, sunt alți 3 copii, aceleași vârste. Valul de isterie al celor din spate îi ia pe sus, F-ării surfează voinicește 23 de secunde dar cedează și încep și ei să ragă. Pe rândul E sunt 6 surferi cocalari și prietenele lor. Am aflat ieri că există specia “redneck surfer”. Azi o văd. Șapca purtată mereu: la duș, sub poala popii, în sicriu probabil. Cozorocul întors meltenește la spate, maieu, gambele atârnând peste spătarele scaunelor din față. Hohotesc și țâțâie îngrijorați de balamucul iscat de piticii fierți de întuneric, așteptare și sunetele născute de orchestra care mânuiește japonezele porno..

Flautul Fermecat începe în câteva secunde-anunță o voce de damă, ușor stingherită și luminile se sting, e beznă de peșteră belineză iar copiii urlă ca lupii, scoși din minți de frică.
Pe scenă e Tamino, un asiatic cu pomeții dați cu roșu, cântă ceva, micul vârcolac de lângă mine adoarme cu bale la gură de la răgetele care i-au supt seva.
Cocalarii se-ncântă la apariția lui Papageno, apoi se plictisesc.

Mozart și Utzon. Primul, un mason la al cărui Flaut părinții își aduc sugarii belicoși și meltenii își aduc șepcile de baseball. Al doilea, un arhitect genial în a cărui minte am intrat fără să ne ștergem pe picioare, îndepărtat cu un șut în cur de bunicu gorobeților care azi, 7 ianuarie 2016, se ridică și pleacă scârbiți la jumatea actului 1, nu înainte să fluiere a pagubă. Flautul fluierat.
Australia e aproape de nimic. Și nimicul o trage la șale.

Chinezii au cumpărat Chatswood dar Eloise nu are o problemă cu chinezii și nici măcar cu faptul că nu se mulțumesc să cumpere un apartament ci câte un bloc pe care îl populează cu mătușicile strămutate ceaușist din satul lor de 10 milioane din Guangzhou taman în coasta Sydneyului. De ce s-ar teme? China are 5000 de ani de istorie, Australia 150, rădăcina anglo-saxonă e mai departe de ei decât România de încheierea tranziției și cum ai putea să oprești gravitația? Milioane de brațe de chinezi au aruncat milioane de harpoane, le-au înfipt în trupul balenei australiene și acum o târăsc, însângerată, după corabia lor din plastic.

De dreapta îmi e frică, spune Eloise.

Cine e dreapta?

Toată lumea care ajunge aici. Sârbi, greci, nemți, afgani, spanioli. Urmașii celor 1200 de coloniști, din care 870 de pârnăiași, toți sunt brusc trași de curentul care se face de la ușița deschisă prin care ei au intrat în țară. Și cer să fie închisă.

Ce tot atâta refugiați? Ce tot atâta aborigeni?

Australia e un pustiu imens, îmbrăcat într-o coajă de verdeață, ca o bomboană vietnameză. E doar o impresie de rodnicie. Nu ne descurcăm, deja suntem prea mulți cu resurse prea puține.

Nu mai primim cu sorcova, nu mai primim cu plugușoru! Cărați-vă și jucați-vă la voi la scară!

Ca în mai toate regimurile de aproape dreapta, aproape naționaliste, neamul e cel care dictează politicile sociale iar politicianul australian e crescut în spiritul clanului. Feuda, ducatul, pașalâcul, ei/ele îți proiectează mișcările, ca mulțimea de păpușări care au trimis maimuța Albert să îi reprezinte în spațiu. Australia e o federație, asta înseamnă o federație de baroni locali, cu curte, cu grădină, cu guri de hrănit. Și fiecare baronet trebuie să dea dovadă de spirit patriotic și să își protejeze supușii.

Balcani, secolul XVIII, corupție otomană și intrigi grecești.

Eloise zice că sistemul e structural stricat, că nimic nu se mai poate face, că zicala din septembrie cu “mai schimbăm 4 prim-miniștrii până-n Crăciun” arată că guvernarea este un număr cu clovni și niciodată nu știi dacă în spatele machiajului gros și al nasului roșu al noului premier nu stă fața palidă a fostului.

Mă uit la ea în timp ce își soarbe vinul alb, Pinot Grigio. E strateg pe probleme de politici de sănătate angajat de guvernul australian să creeze un program alternativ de accesare a investițiilor. Uau. Nici măcar nu știu ce înseamnă asta. Câștigă imens-ea îmi spune. Atât de mult că se sperie și ea. Cu toate asta, Eloise e nemulțumită. Un aer familiar plutește peste conversație. Sunt în 2001, cu …nu mai știu cine și ne plângem de invazia de corporatiști, de chiloțari, de familiști, de cocalari, de mangalioți care au distrus Vama Veche. Ne dăm ochii peste cap în timp ce înfulecăm un guvid la Mitocanu.

Vama Veche nu mai este ce a fost, ne spunem plini de mujdei și nostalgie.

Apoi, strângând din dinți, privim înapoi cu durere.
Viitorul pentru români este mereu o surpriză proastă, îmi zic gândindu-mă că iată, am un avantaj că sunt un sfert slovacă.

Fata se suie pe umerii băiatului subțirel. E 11.52 și irisul i se topește în albul ochiului, într-un nostalgic apus al minții. Are ice în ea și poate și niște alcool. Dar sigur e ice, crystal meth-ul despre care mi-a zis până și taximetristul afgan acum câteva ore: toată lumea ia, mai degrabă fetele tinere, ele sunt pe ice. Și mor, multe mor, citești mereu în ziare că e epidemie.
Omoplații fetei întind pielea spatelui, ridicând-o în două aripioare de rechin bactrian bronzat. Nu poate să vorbească, surâde și tremură în non-răcoarea nopții.
Pe alee se înghesuie mii de oameni. Ultimii veniți se împing, se năpustesc în zidul ridicat de cei veniți mai devreme, îl cimentează, închid orice fisură, sunteți italieni? auguri!, happy new years, mate! Copacii foșnesc, mâini apucă disperate de crenguțele firave, luptându-se să se ridice măcar 5, hai 6 centimetri iar pentru micul tuia din spatele meu, 2015 este ultimul an de viață. Crapă acum, la 6,5, 4, nu mai prinde uralele și nu mai respiră când mă prăbușesc peste el, dezechilibrată de un ultim jet de puștani alcoolizați care reușesc să străpungă mulțimea, trimițând o undă de șoc în picioarele mele. Dau să mă prind, disperată, de vecina shaolin care e mai înfiptă, nu reușesc, cu interiorul genunchilor prind spătarul băncii pe care sunt cocoțată și cad, cad cu încetinitorul în tunetul primelor artificii trimise din spatele Operei, mă opresc în îmbrățișarea moartă a tufei de tuia. Miroase a praf de pușcă, cerul e alb și roșu și galben, sunt înapoi pe bancă și văd în pupila fetei cu irisul scurs în albușul ochiului, ca un gălbenuș spart, o tâmpă uluire la vederea artificiilor. Tace și geme și gura e strâmbată într-un rictus. Vecina shaolin îmi intră în coaste, e împinsă de două dropii blonde care s-au urcat pe bancă. Blonde, bete, urlă: firewoooorks bitch! you see firewoooorks!
Poate nu miroase a pulbere de artificii, poate miroase a cretinism.Luminile urcă deasupra Operei din care văd doar o bucată, decupată de fălcile decise a două clădiri de cărămidă. De pe pod limbi de comete ling apa, o mână gigantică sudează podul și scânteile smulg alte răgete de lângă mine, BIIIIIITCHHHHH, HAPPY NEW YEAR BIIIIITCHH!!!!!
Fata pe ice clipește, întoarsă de la bunica pe care a prins-o făcând dragoste cu lupul, vede ceva în traiectoria strâmbă a artificiilor ce eu nu văd, tremură și aplaudă în timp ce mulțimea se sparge în catralioane de particule.
Big-bangul împrăștie atomii de prostie până la gard unde se despart în șuvoaie de vomă. Sunt mulți vomitători pe alee, se răstesc la verdeața care nu mai e, stâlcită de mii de picioare încălțate în conduri cu toc, acoperită de spuma celor 15 romuri băute pe fugă. Pentru că, deși suntem într-o zonă în care alcoolul e interzis, nimeni-poliție sau organizatori-nu miros sau nu te pun să deschizi sticlele de Sprite sau Cola în care ai mermelit un cocârț vicios, cu vodcă și gin, rom și tequila. Un băiat ține o fată de frunte aici iar mai încolo, un student neamț încearcă să prindă în borcanul sărmanei lui conversații de bondar bețiv o fată un pic mai trează decât el.

6 ore de așteptare pentru 12 minute de artificii.
De ce am făcut chestia asta? se întreabă un băiețandru cu sacou și cravată care ține în stânga o pereche de pantofi cu toc și în dreapta sclava eliberată de călcătura cauzatoare de tortură. Se grăbesc, el pași mari, deciși, ea alergând desculță pe strada stropită, ca-ntr-o pictură de Pollock, cu vome colorate.
Heppiii niu iăr, madăfacăăăărs!!! urlă un tuciuriu suit pe un bloc de plastic folosit la blocarea străzii.

Scurmând în oboseala strânsă ca un zaț rău pe fundul inimilor, din sute de piepturi, se naște cu un vuiet răspunsul: hepiiiii niu iăăăr, maaaait!
Sfârșitul lumii și începutul ei sunt frați gemeni.

Chinezoaica e agitată. Consultă a 18-a oară tabelul cu trenuri, își plimbă ochii rapid, degetele corneei pieptănând cifrele, orele, stațiile. Mai sunt 3 minute, 2 minute, 1 minut și 45 de secunde și iată cum locomotiva galbenă intră în stație și chinezoaica lasă să scape un strigăt agitat, surprinsă de punctualitatea garniturii, își zorește nepotul supraponderal, haide, haide, înfiorată că trenul va țâșni și o va împărți în două, ca pe o înghețată servită unei perechi de gemeni. Jumătatea de pe peron, care va rămâne cu nepotul lent-grăsimos, jumătatea din vagon, care a urcat să țină ușile, să proptească trenul.
Venim și eu și ea din popoare călcate pe degete atunci când se apleacă să culeagă un chiștoc de pe trotuar. Din nații obișnuite să le plece viitorul de sub nas, conduse de neni care fură freestyle, fără program. Țări unde nimic nu e croit pe măsura cetățeanului, unde se pleacă înainte de a veni și orarul trenurilor e la fel de misterios pentru mecanic și pentru călător.
Ne mișcăm stângaci în aceste universuri ordonate, unde oamenii au drepturi, unde autobuzele au orare precise, unde poți să calci iarba, uite ca familia asta cu cărucior și bebeluș dormind cu capul în piept, ca un muncitor la Steagu ieșit din schimbul 3 și tinerii ăștia doi care citesc lățiți sub copacul cu trunchiul împletit din 46 de trunchiuri subțiri.
Cum să calci iarba? Cum să ocupi petecul ăsta de iarbă cu trupul tău când petecul ăsta de iarbă este proprietatea municipalității, care municipalitate nu e a ta sau a doamnei Chu, este a ei însăși, își aleargă coada ca un câine nebun.
În Sydney armate de indieni, chinezi, coreeni, sârbi, indonezieni, arabi, africani, englezi, germani, americani îndoaie scările Operei sub greutatea pașilor. Par toți la fel, migranți, refugiați, imigranți. Dar nu-s. Sunt ei și suntem noi. Ei, cei care calcă iarba și nu sunt uimiți de punctualitatea trenurilor. Și noi. Paranoicii. Mereu cu mâna pe buzunare, ne-a ciordit guvernul portofelul, ne-a strecurat o mână la brăcinari?
Pe o pietonală, înconjurat de tropăitul miriapozilor lacomi puși pe cumpărături, un alt chinez, în crocși, joacă șah simultan cu 6 concurenți, tablele de șah aliniate pe beton. Chinezul folosește un clește de plastic ca să mute piesele. Undeva, la zeci de mii de kilometri și 9 fusuri orare depărtare, într-o iarnă care nu mai vine, pensionari se înghesuie să joace sau să chibițeze în jurul unor mese de șah din beton.
Atunci când nu ai voie să calci iarba, devii bun la mutat calul și ciordit regina.
Bănuiesc.