Cerul albastru e zgâriat de andreaua înfiptă în ghemul de clădiri ale parlamentului din Canberra. Pe pășunea de lângă parlament, un stol de coreeni molfăie pașnic chipsuri, înconjurați de pescăruși care trebăluiesc, capul strecurat între umeri, ca niște mămăi înfrigurate. Șosele cu 4 benzi sunt despărțite de parcele de iarbă arsă, e cald și nu-i țipenie de om în orașul decupat în felii de pizza, geometric aranjat întru bucuria unui privitor de pe lună.
De la înălțimea celor 1,65 metri ai mei nu văd decât liniile trasate precis ale indicatoarelor rutiere: la stânga, la dreapta, 60 kilometri la oră, bicicletă.
Grăbesc pasul, sper să fie deschis vreun restaurant în centrul capitalei Australiei, cele două cârciumi de lângă hotelul meu funcționează doar cu rezervări, sunt pocnite ca niște cămeși trase pe trupuri umflate de căldură și afară, pe terasă, au curs juni cu fesuri roșii și tătăi în sandale și cămăși cu mânecă scurtă. Se urlă, se bea vin spumant și se ascultă Mariah Carey.
Orașul e gol.
Ecoul vieții din ajun zace sub o masă într-o suburbie d-asta ascunsă în parcuri cu eucalipți gri și iarbă galbenă.
Unde s-a pitit toată lumulița care ieri strivea sub decibelii excitării pavaj și pereți, strâmba tacâmurile, geamurile și mesele de tablă ca Uri Geller, ce navă extraterestră a venit și i-a supt ca pe o cireadă de vite?

Din centrul comercial al orașului se aude muzică. Vine de la instalația de brad, o gigantic și nătângă reprezentare a Crăciunului, cu globuri imense, atârnând de crengi ca niște ouă de pterodactil. Niciun suflet în jur.
Ba da.
Pe o bancă zace un penăr, rupt de crystal meth, învie când trec pe lângă el, cât să-mi ceară niște bani. Iubire, miracolul ăsta, al reînvierii, e bun de Paște, acum e steaua, ieslea, măgarul, cei trei crai.
Nu știe trucuri d-ăstea.
Istovit de efort, se năruie pe băncuță și eu îmi adun sufletul vărsat de groază, ca o poală de boabe de mazăre pe asfaltul plin de gumă de mestecat.

În fața mea se ridică un zid de pânză de polistiren. Are o transparență pixelată și, înăuntru, văd câțiva copii de chinezi, vreo 3 indieni și 2 negri, călărind sănii butaforice și învârtindu-se în acest univers hibernal de grădină zoologică din Zalău, păzit de oameni grași cu găleți în mână în care ar trebui să strângă donații de Crăciun. Dar creștinii nu-s pe stradă, creștinii au fost răpiți, v-am spus doar, de extratereștrii plictisiți să fure vite.

De după țarcul unde Crăciunul e mimat mai prost ca inteligența de catre generalul Oprea, un grup de alcoolici în tricouri negre, de bikeri, urlă ceva. Cred că recită Shakespeare, asta trebuie că fac, declamă Shakespeare, cu ură, aruncă vorbe înspre mine, le văd picături de spumă sărind din gură, e Macbeath, sigur. Așa îmi spun și măresc pasul, acum aproape alerg și recit și eu: mi-e frică, mi-e frică, să merg singurică.

Restaurantele sunt închise. Doar Kimchi e deschis dar cine are chef de haleală coreană? Fac și nazuri, știu, dar nu se face ca în ziua în care Domnul nostru a readus lumina în lume eu să…Las, mai bine dorm cu burta goală, mai dau și eu jos ceva slană.
Taximetristul e indian. Muncește azi, că e hindu, nu are treabă cu Nazareth, bazinul mediteranean, prunci, crai, chestii, socoteli. La radio doamna Dj zice așa: în Australia anul trecut au fost cheltuite pe daruri 500 de milioane de dolari australieni. Majoritatea lucruri nedorite, care, după 3 folosiri, au fost uitate într-o debara (ia zi Cod, ce mai face imprimanta aia, nu mi-o dai mie?). Și că, spre satisfacția ei, a DJ-iței, anul acesta serviciul de recuperare mâncare a primit cereri nenumărate de la cetățenii care plecau de acasă și aveau frigiderul plin, care s-au gândit să nu arunce mâncarea, că e păcat. Mai bine i-o dau domnului cu crystal meth sau amărâților de refugiați, că tot vin vreo 10.000.  Aaaaa, și domnii ăștia recuperează mâncare de la hoteluri și restaurante care au avut sindrofii și overkilluri, bufet pentru 200 de persoane la care s-au prezentat 60. Asta mi se pare o idee fabuloasă pentru țara noastră unde incapacitatea de a estima consumul este direct proporțională cu o boierie prost înțeleasă, lasă dragă, iau să fie, că are cine să mănânce și dacă nu, ce, mă fac pe mine 3 kile de banane în plus, 4 de carne tocată în plus, 7 de ciocolată în plus, 2 de icre de știucă în plus și 8 bibani în plus?

În parcare mă opresc să ascult liniștea țiuitoare lăsată în urmă de explozia sărbătorilor. La televizor, Papa îndeamnă la moderație și anticonsumism.
PS. Azi ziarele spun că în Australia s-au cheltuit de sărbători 1 miliard de dolari australieni.

Crystal methamphetamină, canguri și chinezi. Cei trei “C” care au rupt Australia pe genunchi.
În fața gării, în miros acru de pipi, îngropați în cârpe și în ei, sunt iubitorii de crystal meth. Robyn spune că sunt foarte mulți, că e un flagel, că sunt vlăstarele familiilor care …Că, de fapt,  nu au o familie, că mami și tati s-au intersectat într-un șopron și apoi el, viitorul junkie, a fost țapul ispășitor pentru toate nenorocirile care s-au abătut asupra mamei, inclusiv pumnii lu tătuțu venit răngi din port. Căci Australia este și locul în care bătaia nevestei făcută cu vigoare este încă o practică națională. Așa zice Robyn, așa confirmă datele guvernului australian:

• One in six women experience violence from a current or former partner
• So far in 2015, 63 women have been killed in alleged domestic violence incidents
• Indigenous women are 34 times more likely to be hospitalised due to domestic violence
• Domestic and sexual violence against women costs the nation A$13.6bn ($9.6bn, £6.3bn) a year

Nu știu cum au făcut calculul, o fi din facturi din spitalizări, o fi din cheltuieli de judecată și înmormântare, o fi din mormanul de sticle pe care el le-a spart în tâmpla ei, din scaune făcute guler și topoare de șnițel îndoite în occipitalul decedatei.
Prim-ministrul a scos la bătaie în septembrie 100 de milioane de dolari pentru un program de prevenire a violenței în familie. Asta înseamnă educație, asta înseamnă mutat sticla cu spirt la 1,8 metri de aripa albatrosului alcoolic, ca să nu o ajungă, asta înseamnă că “ne-ar trebuuuuuuiiiiii, o mie de ani să reclădim…”. 100 de milioane de ani, asta ne-ar trebui.
Sau un influx de chinezi blânzi și buni, care să domolească sângele rău al localnicilor.
S-a rezolvat și asta. Chinezii au venit. Cu cash. Au cumpărat blocuri, mall-uri, fabrici de lactate, terenuri. Au cafenele și hoteluri, au cazinouri și coaforuri. Lui Val nu îi plac chinezii. Nici lui Robyn. Privesc cu neîncredere cum domnul Li și doamna Yung care li s-au cățărat în pat, acum le trag plapuma de pe picioare și le ciordesc perna. Tinerii australieni nu mai au cum să își cumpere apartamente, prețurile sunt imense, prohibitive sunt prețurile, zice Val. 1 milion de dolari costă două camere în Melbourne, cum să nu coste când la noi, în 2007, 500.000 de euro era un 100 metri pătrați într-un bloc debil la marginea Cișmigiului?
Cum să nu coste când scuipi 16 dolari pe un pahar de shiraz?
Și dacă nu cu banii chinezilor, cu firfireii cui să uzi însetata industrie de construcții?
12 miliarde de dolari australieni au fost investiți de China în 2014 în piața imobiliară din Australia. Un articol interesant despre cum spală bani triadele în Oz, citiți aici: http://www.abc.net.au/news/2015-10-12/chinese-investors-flooding-billions-into-australian-real-estate/6841816
Daaa, guvernul australian e îngrijorat dar nu a făcut nimic împotriva chinezilor hapsâni, de fapt cine ar opri 12 miliarde de dolari, doar pentru că au o dungă de jeg pe guler? Banii nu are miros, de fapt ei nu există, cum ar spune Adrian Minune.

Sunt aidoma cangurilor, a căror prezență e anunțată de indicatoare galbene plasate pe marginea șoselelor, dar pe care nu îi vezi, sute de kilometri, decât în mormane de oase și blană gri, putreziți la marginea drumului. Sunt cu 9 milioane mai mulți decât anul trecut, zic statisticile, distrug pășunile cu 9 milioane de guri în plus, așa că pocnește-i duduie cu mașina. Șoseaua trece printre hoituri de pui înțepeniți, cu burțile umflate de căldură și adulți trimițându-și cozile vânjoase în șosea, răsturnați sub ciocurile ciorilor care sculptează în carnea moartă.
Și apoi brusc, când dispar indicatoarele și nu mai crezi că o să vezi vreun cangur vreodată, din iarba înaltă, ciulite 2 câte 2, urechile ascuțite împung aerul. Sunt 3, ba nu, sunt 13, uite-i și pe ăia pe deal. Sunt 53. Se uită concentrați la tine, turistul uimit care a coborât din mașina trasă grăbit pe stânga, alergând ca netotul, cu aparatul în mână. Sunt primii canguri vii pe care îi vezi și ei răspund cu stupoare la stupoarea ta. Nici ei nu au mai văzut Ralucă Feher. Ia te uită ce neghioabă, cum a lăsat mașina pe avarii, își zic apoi, realizând că nu e nimic interesant la o Ralucă, dispar pe rând, în salturi svelte prin iarba imensă, sub cerul roz turbat, ca obrazul tumefiat al unei doamne pocnite din dragoste de concubin.
Crăciun fericit, deci. Și bucurați-vă că nu aveți crystal meth, canguri și chinezi!

În lift se suie Carla, un pudel negru cu botul tip trompă de căluț de mare. “Tatăl ei”, un Kenny Rogers de muzeul figurilor de ceară din Guangzhou, tras la față și puțin prea bronzat pentru a fi natural dus la plajă, turuie ceva despre numele pudelului. Deduc cu greu printre gâjâielile australiene că a botezat-o după Carla Bruni care taman când pudelul făcea ochi, se mărita cu Nicolas Sarkozy care…
Cobor din lift lăsând în urmă, cu șuvoiul de informații în gât, cel mai  prietenos australian întâlnit până acum. Mă rog, asta dacă nu pui la socoteală muștele melbournese care sunt extrem de prietenoase, atât de prietenoase încât nu pregetă să-ți intre în gură, să ți se așeze pe ochelari sau pe oul poșat din meniul Spartan, dar despre meniul Spartan într-o altă povestire. Musca melbournesă, MM să îi spunem, este tipul acela care nu se dă în lături să apară în castingul unui documentar despre copiii malnutriți din Nigeria. E profund implicată în viața cetății, ea musca melbournesă, e la terasă, în galerii de artă, în magazine și chiar și la expoziția Andy Warhol-Ai Weiwei am văzut cel puțin trei muște, fiecare cu salonul dumisale. Se vede treaba că sunt teritoriale.

Melbourne a ieșit, al cincilea an consecutiv, numărul 1 în topul The Economist al orașelor cu cel mai ridicat standard de viață. Criteriile sunt: stabilitate, sistem de sănătate, cultură, mediu, educație și infrastructură.
Macarale trimit litere de neon spre cer, sunt multe, căci orașul crește de nu se mai oprește. Se coace sub soarele care încinge the most liveable city in the world la 45 de grade. Celsius. Mă dor ochii de fierbințeală. Ouă poșate am în loc de ochi, peste care cobor pleoape umflate, încerc să le rulez încet dar mi-au rămas mici căci, de la caniculă, globurile oculare s-au dilatat. Sunt mari, de muscă, muscă melbournesă. Mă frige pieptul când trag aer, ca pe calul lui Harap Alb când halea jăratec încins. O doamnă cu spiritul camaraderesc umflat de căldură îmi mărturisește că este o zi minunată și când îi atrag atenția asupra disconfortului termic creat de cele 45 de grade îmi spune să înmagazinez căldură pentru sărbători. De unde sunt? -mă întreabă. Îi spun, ea zice: U-a-U, apoi declară că a stat 5 ani în Franța și că știe că acum România e sub ghețuri. Netul spune că la București sunt 11 grade. Probabil că și acolo sunt muște care bâzâie, probabil mai discret decât asta care îmi intră în ureche și îmi spune Zzzzzzzzz!!!!! intens.

Aș fi vrut să fiu Agârbiceanu, să pricep glasul animalelor. Să știu dacă musca Gina a poposit pe un caca înainte să calce pe fursecul meu. Nu sunt. Agârbiceanu.

Mă apăr, agitând isteric mâna dreaptă, de musca Gina și mă gândesc că totuși ar trebui, atunci când ți se spune că un loc este most liveable city in the world, să ți se spună că vara temperaturile ajung la 45 de grade, că este plin de muște care-și bagă picioarele-n gura ta, că gume de mestecat multiple te rețin într-o îmbrățișare nedorită cu asfaltul, ca o amantă decisă mai bine să facă o scenă decât să te lase să pleci la copii.

Și mai ales, ar trebui să ți se spună că aici femeile sunt urâte. Cu mâini groase, de matroz care aruncă odgoane și manevrează ancore de 45 de tone, cu pulpe colosale, de stabilopozi care nu lasă plaja căsniciei să fie invadată de mareea amantlâcurilor, tatuate sălbatic dar acoperite în rochițe de perdele, femeile din Melbourne sunt coșcogeamite trollii, cu suflete de vrăbii. Firave și inocente în carcasele lor enorme. Ca la dogi germani, te gândești cât costă masa, casa, hăinuțele fiecăreia și, probabil, dacă nu ești atât de pricopsit pe cât ți-ar plăcea, îți iei ceva mai mic. Să zicem categoria muscă. E plin doar aici de est europence firave și de asiatice svelte.
Muștele se aleargă pe masă, printre pahare. Una îmi intră în păr, se așează ca o agrafă cochetă, pe tâmplă și adoarme. Prin fața mea trece o femeie bronzată cu fundul mărit printr-o nereușită operație estetică. Arată ca doamna Bunghez, din Brașov, femeia cu cea mai mare tumoare din lume.

Aș putea să o țin așa la nesfârșit, vorbind despre muște, femei, tumori și oameni neprietenoși sau mult mai puțin prietenoși decât muștele. Dar vreau să vă spun ce am citit pe un gard azi:  But after the revolution, who’s going to pick up the garbage on Monday morning?

Probabil nimeni, de unde și muștele.

Firișoare albe traversează drepte, ca urmele de lacrimi, paloarea pudrată a deșertului. Nimeni nu locuiește aici, în acest purgatoriu geografic. La sute de kilometri, albastrul oceanului a mușcat adânc în continent, ca atunci când flămând, rupi cu dinții ambalajul șaormei. Albastru și ocru, pete mai închise sau mai deschise de albastru, nuanțe mai decise sau firave de ocru.

Sub mine e Australia, în jurul meu sunt australieni care se întorc de sărbători acasă. Unii au copii, mici, capete blonde, urlete roz, gingii fără dinți și priviri care pipăie sâni. “O să adoarmă când aterizăm”, mă asigură, hâtru, un steward cu pielea sub care ghicești o bogată pânză freatică de sânge.

Aeroportu e mic, pășesc rapid, arunc picioarele înainte, ca si cum nu trebuie sa uit mersul. Culoare și coturi și holuri, uși de lift și reclame, privirea îmi fuge pe geamuri și apoi la picioarele mele care se depășesc, într-o competiție dementă, dar uite că nu țin minte ce era pe jos, mochetă poate sau poate dale de piatră. Ne vărsăm grăbiți într-un râu de turbane, India și-a trimis bunicii în vizită la nepotii australieni, mustăți răsucite anti-gravitațional, femei cu nasuri străpunse de inele de argint și puncte roșii desenate între sprâncene, picioare cu degete rășchirate, odihnindu-se pe mochetă, aici sigur era mochetă, o culoare închisă, ca să nu se vadă jegul. Coadă la poliția de frontieră. Înaintăm prin culoarele definite de benzi ridicate la înălțimea coapsei pe sub care sunt trecute bagaje, nu are rost să le cari când le poți trece la rândul următor și tot așa. Copiii urlă, bărbații sunt demni, unul din ei îmi înfige un umăr de demnitate între omoplați, aruncându-mă în coarda din stânga a culoarului, trece ca un uriaș cargobot dislocând masa de oameni și se oprește de-a dreapta soției. Copilul din fața mea se agită, tatăl lui, un vaporaș mai mic, a rămas undeva în spate, prins în rada toaletei, și acum nu are culoar de trecere. Se flutură mâini, se strigă comenzi, ordine, rugăminți și iată cum velierul cu turban albastru se apropie, se apleacă și trece pe sub una, două, trei elastice și răsare în fața mea, ca o zână bună: sorrrrriiii, sorrrrriiii, I was at toilet.

Ofițerul are sânge arab, ridică pașaportul în dreptul ochilor, se uită la poză, la mine, la poză iar, e clar că sunt eu, dar mai bătrână, obosită și, probabil grasă. Pune ștampila anapoda, ca un bărbat care vine obosit acasă și își aruncă șosetele pe după pat, pe lângă masă. Ieșim în cele 35 de grade de la ora 9, e un val de căldură trimis prin nara dreaptă de deșertul cel mare și realizez că nu înțeleg ce vorbesc oamenii ăștia. Cuvintele sunt extrase din gât ca o sabie pe care au fost înfipte roșii, ardei, ceapă și bucăți de pui. Frigăruile fonetice îmi sunt puse în farfurie, o să dezvolt un tic cu: say again, please say again.

Aștept autobuzul în dimineața lui 17 decembrie, la 9 ore în viitorul României, iar lângă mine un bărbat cu ghete maro-ciocolată care îi îmbracă glezna, rostește clar, decis și precis prin gura tâlhărită de jumătate de dantură de un pumn sau poate de consumul excesiv de alcool: you look very fine this morning.

Așa zice și eu clipesc tâmp, apoi mă adun din mine, de unde căzusem ca atunci când îți cedează spătarul scaunului.

Mulțumesc, îi zic.

Iar el spune: Thank you. Good bye.

Acum mi-e clar știrbii vorbesc mai limpede și chiorii văd mai bine. Probabil că oamenii aici merg în mâini. Și scriu cu picioarele, ca frate-miu, când era mic.

“One tends to forget how often and how many different groups were waging murderous campaigns,” Michael Mewshaw told The Daily Beast. “Although I’m certain that no politician or terror expert would agree, I suspect that this kind of chronic low-level terrorism may be a permanent feature of metropolitan life, just as drone strikes and car bombings seem to be chronic aspects of life in the Arab world.”

If experience is a guide, this, too, shall pass, or at least be replaced by some other threat.  “Like 7/7 in London, the Charlie Hebdo massacre and its aftermath provokes wild speculation, cud-chewing punditry and predictions of more and worse to come,” says Mewshaw.  “Right now the great fear is of the Islamic radicals, ISIS, Al Qaeda.  Back in the 70s it was the Red Brigades, the Red Army Faction in Germany, the IRA, the Libyans and the Palestinians, all of whom were in contact with one another and offered support, encouragement, training, weapons to one another.”

Restul articolului îl găsiți aici. http://www.thedailybeast.com/articles/2015/01/25/how-europe-won-the-70s-war-on-terror.html

Este scris după atacul din ianuarie de la Charlie Hebdo. Autorul a vorbit cu Michael Mewshaw, jurnalist american prezent în `78, când trupului premierului Aldo Moro împușcat de 11 ori în piept, a fost găsit înghesuit într-un Renault ruginit.  Mewshaw se întreabă în articolul de mai sus: “The question in my mind is whether the extraordinary lengths governments are now going to—intrusive surveillance, overbearing police powers, anti-immigrant movements and rightwing political, even fascist parties—are really justified. I fully realize that comparisons are odious, but I would be willing to bet that during the same period of time that Paris suffered its recent spasm of violence, there were similar numbers of people killed in what we call random violence in any number of American cities.”
Mă-ntorc la înfiorătoarea numărătoare a atentatelor teroriste din 2015. 2366 de morți numai în luna ianuarie, cu Boko Haram masacrând la Baga, în Nigeria, peste 2000 de oameni.
Cine?

Boko Haram. Sună a mâncărică de bame. Sau a trupă finlandeză de hard rock participantă la Eurovision. Sau a localitate din județul Harghita unde sunt izvoare de apă minerală bogată în fier.
Din 2009 până acum au omorât peste 20.000 de oameni și au împrăștiat prin Africa alte 2,3 milioane. The war of the worlds. Cartierul general este două: Marte și pădurea Sambisa, ambele în Nigeria. Boko Haram sunt deci marțieni. Mici și verzi ei stau în pădure, din când în când ies, ca tripozii lui H. G. Wells și halesc oameni.
În România nu se vorbește de ei, cum nu se vorbea în anii `70  de guerilla marxistă Baader-Meinhof.

Ceea ce nu știm, ne lasă să dormim.
Uite, maică-mea are din nou probleme cu somnul din cauza atentatelor de la Paris. Cele de la Mali nu o deranjează prea tare. Iar de Boko Haram nu a auzit. La ce i-ar fi folosit? Nu o să meargă niciodată în Africa, la înapoiați. Lasă mamă că vine Boko Haram la noi. Racolează în Danemarca, Suedia, Norvegia, Olanda. Trimite tineri europeni în Africa să omoare necredincioși. 2000 dintr-o lovitură, un sat întreg din Nigeria.
Pe net există orice. Chiar și topul celor mai sângeroase atentate din lume. În 2001.09.11 au murit 3000 de oameni. Moartea lor a schimbat lumea. Chiar și maică-mea știe asta căci, atunci când a plecat acum doi ani la Roma, i-au luat din geantă briceagul cu care își curăța merele. Nici măcar pe al lui taică-miu nu l-au lăsat. Lumea e nebună de frică, și-a zis maică-mea și a părăsit cuțitașul care decupase 18.673 de mere până atunci, în no man`s landul aeroportului.
3000 de oameni au schimbat prin moarte lumea. De cei 2000 din Nigeria nu știe nici dracu. Africa mustește de morți. Doar în 2015 sunt 4109, retezați în Egipt, Somalia, Tunisia, Libia, Nigeria, Chad de mâinile secerătorilor Boko Haram și Statul Islamic și Al-Shabaab și…

Dar să ne întoarcem la articol. Zice Jacco Pekelder, profesor de Violență Politică și Terorism (Doamne Dumnezeule, uite ce predau ăștia în școli în timp ce noi avem atelier și lucru manual) că ar trebui să învățăm ceva din programul pentiti  aplicat în Italia anilor `70 prin care criminali și mafioți condamnați primeau o a doua șansă, scăpând astfel de controlul social care îi ținea prizonieri în mișcări teroriste de cult. Și din nou îmi aduc aminte de Bodea și poveștile ei fabuloase dintr-o Liberie roasă de război civil. “Haide mă în Liberia, că e nevoie de oameni la ong-ul la care sunt eu.” Ce ar trebui să fac? ,”Să dezarmăm rebeli”, cum, păcatele mele?, “Le dăm de mâncare. Trei feluri pe zi. Supă, felul doi și desert și ei ne dau puștile și macetele și pistoletele”.
Poate că Boko Haram din Africa pune botul la o tocăniță și un ecler, dar ce te faci cu băieții bine hrăniți din Copenhaga, ăștia care se suie în avion și se duc să trăiască pe Marte sau în pădurea Sambisa? Lor ce meniu le poți face să le potolești foamea de sânge?

Vasul ruginit șade într-o rână în portul murdar. Numele lui e imposibil: Kateri i Radës. Nu înseamnă nimic, nu îl vei ține minte vreodată. Vasul ruginit stă ghemuit ca un câine călcat de mașină în rada portului Otranto și, în loc de alge, pe el au crescut foi de sticlă care îmi aduc aminte de o statuie din Atena pe care am văzut-o cândva, într-o altă viață. Ah, dar chiar e mâna unui grec zice plăcuța memorială, este chiar Costas Varotsos, un sculptor care, mă gândesc eu, a căpătat niște jdemii de euro pentru îmbrăcarea în sticlă a coșciugului Kateri i Rades.
Căci eu nu mă uit la un vas scufundat care a băgat în mormântul tăcut al Adriaticii peste 80 de oameni, ci la o operă de artă care a costat 150.000 de coco. Opera de artă se cheamă: Debarcarea. Operă dedicată umanității migratoare.
Uau-spun francezii strânși în jurul panoului care explică în cuvinte puține tragedia albaneză.
Căci uau-este vorba de o tragedie care continuă să se repete de pe urma căreia artiști greci, unguri sau polonezi încasează cecuri grase pentru opere triste, încălecând lacrimile unor oameni și prelingându-se odată cu ele până-n bărbia unor târguri de artă unde cota crește și artistul se fălește.
Uau.

28 martie 1997, vasul italian Sibelia interceptează vasul albanez Kateri i Rades, ultimul se scufundă omorând peste 80 de oameni din cei 142 aflați la bord. Urmează 8 ani de investigații, comitete și comiții care decid, într-un final, că cei doi căpitani sunt în egală măsură responsabili pentru uciderea celor 80 de oameni, italianul e condamnat la 3 și albanezul la 4 ani de închisoare. Niciunul din superiori, din băieții cu puterea, din cârmaci, nu ajunge la mititica să-și scrie memoriile.
Nu o să aflăm astfel povestea blocadei navale efectuate de marina militară italiană, speriată de o invazie otomană tip secolul XV.
O să ne mulțumim cu puținele informații strecurate de chelneri sau comis-voiajori însetați care uite, își amintesc de exodul albanez din 1990. Cum nu? Au venit cu miile, cu zecile de mii. 20.000 în Brindisi, 17.000 în Bari doar în august `91, alți 15.000 la începutul lui martie `97.
Invaziile barbare, pericolul islamizării Italiei.
Hahahahaha, îmi amintesc de poveștile Edei din `99 despre muezinul din Tirana care a fost mituit să nu mai cânte la 5 dimineața că deranjează bietu credincios. Să o lase moale, să cânte în șoaptă sau mai bine să nu mai cânte deloc. Cam ăștia erau musulmanii de Albania.
Rătăciți între tezele din aprilie și perceptele Coranului, albanezii au poposit în `97 în pridvorul ofertant al jocurilor de tip Caritas-Buzunarul Bunicii, ălea piramidale care au făcut din Cluj orașul cu cel mai mare număr de mașini pe cap de locuitor.
Albania a tras bățul scurt. Jocurile s-au prăbușit, guvernul și-a rupt capul, țara a intrat în haos și, în martie, arăta ca Woodstockul după festival. În 2 martie a fost introdusă starea de urgență, poporul a ieșit în stradă dar strada era mică și nu putea să îi țină pe toți, așa că sute și mii au alunecat pe burlanul care i-a scuipat în Italia. Care a semnat un tratat bilateral cu noul guvern albanez, promițând că va întoarce în țară refugiații și va ajuta noul regim cu asistență financiară, umanitară și poliție.

Deja-vu.
Cu burta-n sus pe apele Adriaticii plutesc foști jucători care au pierdut și bani și viața și mustața la Buzunarul Bunicii. 18 ani mai târziu, în portul Otranto, turiștii francezi care nu au auzit de o țară numită Albania, nici de Buzunarul Bunicii, nici macar de Costas Varotsos, pierd 3 minute să citească niște inepții care vorbesc despre un val de refugiați albanezi fugiți de un război civil de la ei din țară, oriunde ar fi.
Sună a film de Hollywood cu Al Pacino. Hai mai bine să mergem să mâncăm niște gamberi și să bem un rose.
Kateri i Rades rămâne singură în port, între gunoaiele care se aleargă sub cerul albastru pugliez.
Vorba lui taică-miu: O tempora, o Moritz!

Picăturile de ploaie se lovesc de asfalt și continuă să sară, ca niște micro mingi, sunt la 10 centimetri de șosea, bang-bang-bang. Și peste ele cad alte bile minuscule de apă, le ciocnesc într-un carambol imens. Torentul a acoperit șoseaua. Mașina își suflecă fustița și trece pe vârfuri dar, degeaba, apa nămoloasă o ia prin lateral și o udă pe pălărie.
Pământul roșu bea, bea, bea, dar nu mai poate. E răsturnat pe spate, cu burta umflată și saliva curgându-i pe piept. Ploaia continuă să cadă, jucând cu piciorușe mici pe capotă, trimițând catralioane de litri de apă pe toboganul burlanelor.
This must be underwater love….
Scufundați, înaintăm în molecula noastră de aer printre măslinii bătrâni, jumuliți de vântoasa rea. Drumul ăsta e închis. Trebuie deci să ne întoarcem. Când mașina stă pe loc și motorul e la relanti, ploaia lovește cu pumnii în mașină, ca taică-miu pe vremuri în televizor, când ecranul se dădea peste cap, anti-gravitațional.
This must be underwater loveeee…
“Termină că m-ai demențit de cap” se răstea la fiică-sa mă-sa acum două zile, în avionul care ne-a adus aici. M-ai demențit de cap. DEMENȚIT.
Țigani veniți la muncă în Italia, îmbrăcați în roz sau bleu, ele gătite cu cercei de aur.
Altfel de țigani decât ăia de la televizor, din Roma, care au îngropat capul familiei mafiote Santa Monica, cu cortegiu funerar de 5000 de persoane, o imensă trăsură neagră pe care era catafalcul și elicopter care a survolat orașul aruncând petale de trandafiri. Mortul-zice reporterița blondă cu bărbie ascuțită și un neg maro pe obrazul drept-a fost îmbrăcat ca papa și pozele de la priveghi care au ajuns în presă puse în paralel cu cele de la serviciul funerar al papei Paul Ioan, arătau că ele au fost gândite să fie identice. Regele Romei-scria pe coroana de la căpătâul celui ce-a fost capul familiei Santa Monica construită cu bani din protecție, jocuri de noroc, d-ăstea. Pe străzile Romei urlau megafoane cu muzica din Nașu.

M-ai demențiat la cap.
Laura explică folosindu-și cele 6 mâini de Vishnu cum Puglia este regiunea din Italia care ar putea să se întrețină singură pentru că are de toate: industrie, agricultură, turism, mare, munte, tot. Dar sunt striviți de potrivnica dorință politică a guvernului central.
Daci. E clar că și ăștia din Puglia sunt daci.
Vorbesc ca dacii, cu mai mult ș, cu mai mult ț, cu mai mult â. Au și ei țigani așa cum dacii de la nord au și ei țigani.
Au industrie, agricultură, turism și politicieni de căcat.
Au și ploaie torențială. Care pică indiferentă, spălând plaja pe care dacii au construit castele de nisip.

Nebuta Aomori este unul din cele mai importante festivaluri din Japonia. Uriașe care alegorice fac piruete pe șoselele închise în paranteze de zecile de mii de oameni sosiți cu scăunele și folii de plastic, frigideruțe cu bere și sacoșe de mâncare, așezați în colonii gigantice în punctele strategice de unde au vedere mai bună la procesiune.
A plouat și parcă stă să plouă iar și nimeni nu are chef, după atâta muncă, să-și terfelească frumusețe de operă. Carele unde samurai mânioși fandează îndreptând katane tăioase spre capetele audienței, unde tigrii sunt spulberați dintr-o lovitură de săbiile vajnicilor luptători desculți ale căror degete de la picioare stau încordate ca la balet, carele ăstea fastuos-fabuloase sunt făcute din hârtie cerată pe care ploaia o topește ca pe vrăjitoarea cea rea din Oz. Așa că acum, samuraii sunt ascunși sub folii de plastic, ca smochinu lu unchiu-miu, feriți de apa care totuși nu vine, lăsând să băltească frustrarea că nu poți să vezi întreaga măiestrie a construcției și delicatețea detaliilor.

Înaintea fiecărui car trec copii, cu zecile, de la 3 la 8 ani, unii dorm în brațele mamelor, alții în cărucioare, în urletul infernal al procesiunii care cântă Rassera, Rassera!!!! iar tineri îmbrăcați în yukate țopăie bezmetic, sar când pe un picior, când pe altul, înfrățindu-se cu cetățenii de pe margini care aplaudă și lasă cea de-a șaptea bere ca să își demonstreze virtuozitatea în dansul ..
Ce-i cu dansul ăsta frate? Și ce înseamn Rassera?
Nimeni nu e în stare să spună. Nu înseamnă nimic, se precipită o tinerică, aprobată de un grup de moșulani care dau grav din cap.
Și atunci de ce strigați Rassera și bateți la tobe, tobe gigantice care stau pe propriile lor care, câte trei tobe gigantice, mari cât un lornion de uriaș? De ce nu strigați banzai, foaie verde, cicacica purcica? De ce Rassera?
Eeee, lasă întrebările și mai bine ia un yakitori cu sepie și o berică rece.
Dar nu mă las și, în timp ce prin față se perindă un car alegoric pe care este construită o cutie de Suntory urmată de ciuperca de la Docomo, mă uit pe internetul furnizat generos de primărie ca să descopăr fascinanta origine a festivalului, una din ele, că nici ei nu mai știu precis de unde se trage toată tărășenia.
Una din povești spune că Nebuta este un festival care sărbătorește victoria în luptă a împăratului Kammu împotriva lui Aterui, generalul care a unit clanul emishi și timp de 12 ani a reușit să dea cu tifla curții imperiale. Într-un final, Aterui a fost capturat, trimis la Osaka, decapitat iar familia și trupele lui rămase în Tohoku au fost silite să își sape gropi în care să se vâre și apoi emishii care s-au predat armatei japoneze și au devenit sclavi au fost puși să sară pe pământul care a fost turnat peste cei vii dar loiali, să-i turtească, să-i îngroape, să-i trimită în lumea morților unde le este locul, tropăind pe mormântul fârtaților care le-au fost până mai adineaori camarazi. Rasseraaaa, Rasseraaaa!!!!
”E un festival despre război și mie nu-mi place războiul”, spune vânzătoarea de ramen de la colțul străzii. Dar uite ce frumoase sunt carele și cum sunt luminate și Aterui a fost demult dat uitării, el și emishii, oamenii păroși din Hokkaido care se pare că împart aceleași gene cu populația ainu din Sakalin și Kamciatka.
Samuraii de hârtie fac piruete, dansatorii tropăie pe mormintele învinșilor, au pălării cu flori și tabi albi cu talpă subțire. Sar ca niște căprițe și copiii cântă din rărunchi Rasseraaaaa. Sponsorii își înșiră creațiile, Toshiba și Mitsubishi, Toyota și Nokia, Panasonic și Sony toți au care brandate, trase de cetățeni asudați ghidați de coregrafi cu evantaie. Luați-o la stânga, evantaiul se rotește și indică mișcarea, trăgătorii strâng din dinți și împing structura de lemn greoaie, cu un geamăt. În spate, căruțul cu apă trimite căni bărbaților uzi leoarcă de la efort. Rasseraaa!!!!
Dar ai auzit ultimul scandal?
Autoritățile nu au permis carului Războiul Stelelor să intre în procesiune pentru că nu avea legătură cu miturile și tradițiile japoneze. R2D2 și C3PO au rămas în muzeul Nebuta https://killerkitsch.wordpress.com/2015/08/05/star-wars-themed-floats-at-the-aomori-nebuta-festival-japan/
Cum nimeni nu știe care sunt rădăcinile acestui festival, ar fi putut la fel de bine să fie adus de extratereștrii.
Ultimul car alegoric trece precedat de o imensă sticlă de ceai verde, din hârtie cerată. Momentul sponsorilor, atât de important în cultura și tradiția japoneză. Nașul mare să trăiască și apoi să mai luăm o porție de samurai stâlciți sub picioarele trădătorilor ajunși sclavi.
Oare ce victorie sărbătoreau oamenii ăștia?

Cameramanul e strâns într-un colț din debaraua înghesuită unde bărbatul se schimbă din hainele soldatului din armata imperială japoneză în cele purtate de un sergent vietnamez apărând Ho Chi Min-ul. Are multe uniforme micul japonez, le colecționează dar nu doar așa, să se uite la ele. Din când în cînd, împreună cu tovarășii lui organizează reconstituiri ale bătăliilor. Fidele reconstituiri-spune micul japonez și spun că este mic pentru că se poate mișca lejer în cămara strâmtă unde este filmat probând uniformele.
Are 41 de ani, e ospătar și toată viața lui a vrut să fie erou. Să lupte, să apere țara, să se sacrifice și să intre în folclor, să cânte despre el copiii la școală și fetele de măritat să spere că vor avea un bărbat la fel de viteaz și neînfricat ca el.
Dar Japonia a capitulat necondiționat în august 1945 și nu are voie să aibă armata.
Așa că micul japonez nu a ajuns soldat, nu a luptat în niciun război și singurul front pe care l-a cunoscut a fost cel de la cârciumă și singurele bătălii au fost cu clienții rupți în gură de prea mult sake. Anii de frustrări au dus la creșterea apetitului pentru uniforme și la construirea unui univers paralel în care o dată pe lună, de vineri până luni, micul japonez se varsă cu prietenii intrând în eroice reconstituiri ale luptelor de la Khe Sanh sau Ap Bac.
Renunță la absolut orice confort modern, încearcă să respecte cu strictețe toate datele de acum 50 de ani, de la mâncare, la tipul de șosete sau țigări folosite de VietCong și iată că piața japoneză poate să ofere falsuri veridice sau poate chiar fosile conservate perfect pe-un raft de băcănie din Ho Chi-Min apoi vândute excentricilor niponi.
Nu știu cum fac și cât de real pare reconstituirea pentru ochiul unui terț.
Dar pentru ei e real. Stau trântiți în mlaștini cu zilele, fac strategii, înconjoară, lovesc necruțător dușmanul american.
De ce Vietnam? De ce nu o bătălie din războiul din Pacific?
Pentru că Japonia a pierdut războiul. Pentru că Japonia a fost arogantă și a pierdut războiul pe barba ei-așa spune micul japonez. Dar înfrângerea Japoniei nu a fost inutilă. Vietnamul a înțeles unde a greșit Japonia, a înțeles care sunt slăbiciunile americanilor pe care doar războiul din Pacific și Okinawa, doar ele puteau să i le arate. Și așa, prin sacrificiul Japoniei, Vietnamul a reușit să înfrângă America.
Îmbrăcat în uniforma kaki a unui soldat VietCong, micul japonez simte că își poate lua revanșa.
Uită că este un chelner servind sake concetățenilor dintr-o nație fără armată, bătută și ocupată de americani.
Își simte răzbunată viața lui măruntă, o vede recuperată din nămolul existenței, ca un ghemotoc de hârtie care este luat de o mână atentă și întins, curățat de pământ și cercetat cu respect.
Și poate astfel, cu mândria recuperată, să mai meargă o lună la serviciu și să servească roboți îmbibați cu alcool și să nu-și piardă mințile.
Micul japonez.
Îmi rupe inima filmul cu micul japonez care a fost făcut de Dinh Q Le, artist vietnamez a cărui familie a fugit în America. Are o expoziție fabuloasă la Mori Art Museum din Tokio. E despre război, amintiri din război și inevitabilitatea repetării greșelilor trecutului.
Nu învățăm nimic pentru că nu vrem să învățăm nimic. E rândul nostru, e șansa noastră să încercăm ceea ce ceilalți nu au știut sau nu au putut să facă. Proștii dreacu. Las că le arătăm noi cum trebuie să …
PS.
O barcă plutește pe un ocean de fotografii ale celor care au fugit din Vietnam și Cambogia, lăsându-și în spate …ce au lăsat în spate? Nimic nu mai era în spate. S-au suit în bărci și au plecat, unde au văzut cu ochii. Barca butaforică nu plutește, e înfiptă într-o banchiză de fotografii galbene. Dinh Q Le zice că este o metaforă a tragediei din Insula Crăciunului când disperații imigranți au fost lăsați să crape sub privirile poporului de pe insulă, la rândul lor emigrați cu zeci sau sute de ani înainte.

Cu toții suntem imigranți, spune Dinh Q Le.
Cine-i mă ăsta, să ne dea nouă lecții?