Micuța Mitsuko vomită într-o pungă albă la întoarcerea în Nagasaki. Mama o mângâie pe cap și aruncă priviri stânjenite celorlalți pasageri la fel de uluiți ca și mine: de ce vomită Mitsuko? Nu sunt valuri, nu-i tangaj, Black Diamond e de neclintit ca Ion Iliescu din fruntea PSD.
Poate vomită de la agorafobie căci am fost vreo 300 de cetățeni pe barcă. Poate a făcut insolație, căci a fost bătută de un soare mai zdravăn decât ciocanul lui Thor. Drumul până la Hashima nu e scurt, 45 de minute dus, 45 întors. Sigur e soarele. Sau poate o fi de la emoția de a fi călcat pe insula pe care a fost filmată scena din Skyfall când James Bond îl întâlnește pe Bardem oxigenat și protezat?
Toate tururile spre Hashima sunt pline până pe 31 august dar uite că unde încap 298 de oameni, mai intră și doi românași. Recepționera e oracolul din Matrix și trage niște sfori la arhitectul organigramei turismului și iată-ne la 1 fix primind legitimație și bilet cu care ne putem îmbarca la 1.40 pe Black Diamond.
La 1.37 în fața bărcii trag două autocare care scuipă pe trotuar zeci de mămăi cu tocuri și pălării imense, urmăriți internaționali înveliți în cearceafuri și tupilați sub șepci. Cu toții se așează ordonat în coadă căci dacă japonezii iubesc ceva, poate chiar mai tare decât pe împăratul, este coada. Să facem coadă, să stăm în coadă la gogoșele cu caracatiță sau la chifteluțe de pește sau la metrou sau la lift sau la duduia să ne machieze.
Coadă. La stânga mea se încearcă o depășire neregulamentară dar și-au găsit nănașul căci sunt campioană europeană la blocat depășirile neregulamentare în coadă și iată-ne instalați în transpirata colonie niponă, cu un pliant în brațe care explică scurt și concis ceea ce ghida povestește 32 de minute în aerul încins care o înebunește pe micuța Mitsuko. Sau poate nu de la asta i s-a făcut rău ci de la faptul că Hashima nu este locul în care s-a filmat James Bond ci doar inspirație pentru baza lui Raoul Silva căci..
Stați să vă zic: Hashima sau Gunkanjima (adică Insula Crucișător) este o insulă-mină, de cam 6 hectare, părăsită în 1974 și din iulie 2015 intrată pe lista site-urilor UNESCO. Exploatarea minieră a început pe la mijlocul secolului XIX și a fost oprită după ce petrolul a luat fața cărbunelui. În 1959 aici era cea mai mare densitate de popor pe metru pătrat din lume, Hashima fiind locuită de 5259 cetățeni, mineri, neveste de mineri, copii de mineri, soacre și mame de mineri, omul și metrul pătrat.
Ca să uite de înghesuială, minerii aveau sală de jocuri, cinema, piscină cu apă de mare, baie publică și frizerie, aveau școală și aici a fost construit în 1916 primul bloc de apartemente din beton (cu 9 etaje) din Japonia și pe blocuri au fost organizate primele grădini cu zarzavat ”la înălțime” din țară, cu pământ adus din Nagasaki.
Dar cel mai important, aveau salarii babane.
”Uite”-zice Yataro, vecinul de băncuță de pe barcă-”uite-te la fotografia asta făcută în `59 și spune-mi ce vezi.”
Văd pe tatami, îmbrăcați european, membrii unei familii: omu, femeia și cei doi copii. Mănâncă la o măsuță cu picioare retezate iar lângă ei este un televizor acoperit cu un mileu și lângă televizor un radiou imens pe care e o glastră cu flori și în spatele minerului dichisit la costum crește un dulap plin cu sticle de whisky așezate în vitrină ordonat, la distanțe de 2 centimetri una de alta, dând onorul.
”În 1959 doar minerii aveau banii ăștia. Minerii și bancherii. Noi, ăștilalți, nu ne permiteam așa ceva.” Yataro se șterge cu prosopul portocaliu și apoi adaugă un ”sososososososo”, echivalentul lui ”dadadadadadadadada” în japoneză.
Insula e o sprânceană de crocodil bine înămolit. E frunza pipernicită care țâșnește din craniul chel al ridichei uriașe. O vezi, minusculă, plutind ca o navă de război dar nu bănuiești că e pălăriuța oșenească de pe țeasta unei mine gigantice care are tuneluri săpate la sute de metri sub ocean.
Moria.

În `74 minerii au fost trimiși acasă și 40 de ani de părăsire au transformat insula într-un set de Doom. Nu poți să intri fără ghid, de fapt nu poți să intri decât câteva sute de metri pe insulă cu tot cu ghid. A noastră, ghida noastră vorbește și vorbește și explică și cei 300 de japonezi se perpelesc, mititei la grătar. Prind o altă membră a echipajului care are grijă ca nimeni să nu sară pârleazul potecii bine trasate. Rupe 3 cuvinte în engleză și, ajutați de google translate, reușesc să o întreb cum de a obținut Hollywoodul permise să filmeze pe Hashima.
”Nononononononono.”
Degetul zboară stânga-dreaptă, ”nononononononono. Nu au filmat aici. Aici au venit, făcut poze, s-au documentat. Au reconstruit totul în Gleit Blităn.”
Dar de ce? E periculos?
”Sososososososososososo. Deingelos, hai, sosososososo.”
În conversație intră tiptil un barcagiu care știe să spună că typhoonul arunca peste insulă valuri de 50 de metri. Mă întorc pe google translate, îl întreb pe marinar dacă este sigur.
Da domle, e sigur. 50 de metri erau valurile și, în timp ce minerii erau sub pământ și îi durea la bască de typhoon, nevestele se cățărau pe vârful delușorului, în cel mai înalt punct al insulei, adică la 57 de metri și de acolo priveau oceanul încercând să le tragă de picioare. Și ceilalți, ăia care nu vroiau să iasă în vântul de 200 de kilometri pe oră afară? Ăilalți stăteau chirciți în blocurile lor de beton, primele din Japonia.
50 de metri un val.
Acum sunt de 30 de centimetri. Chiar și așa, mămăile și tătăiții obișnuiți cu banda rulantă, reușesc să se urce pe Black Diamond în 23 de minute. Pe ceas. Genunchiul stâng al unui Obelix nipon se frânge sub greutatea mnealui și cei trei marinari de la primire îl însoțesc în căderea zgomotoasă de pe podeaua umedă a vasului.
Nimeni nu îi mai face poze Hashimei care rămâne să se coacă în soarele tropical, sub aripi de vulturi care și-au făcut cuib în fostele grădini de zarzavat de la 9.

Vaporul imens scoate fum negru, ca o tuse plină de viespi și se desprinde sprințar, în ciuda gabaritului, de chei. La noi, în parcul cu iarba tăiată la fix 2 centimetri, ajunge vaierul boxelor. Andrea Bocelli:
Con te partirò paesi che non ho mai
veduto e vissuto con te
adesso si li vivrò
Con te partirò su navi per mari
che io lo so no, no, non esistono più
con te io li vivrò
Vasul de croazieră se îndreaptă spre podul Megami, miracolul din Nagasaki, și te aștepți ca structura de oțel să îl prindă în brațe și să-l trimită elastic înapoi în port, cu tot cu bocetul lui Bocelli. Să stea aici, lângă parc vasul italienesc până când intră la apă și are loc să se strecoare afară din port fără să producă pagube orașului și așa încercat.
Tot poporul din parc își ține respirația în timp ce Bocelli se strânge în el, suge burta, bagă capul între umeri și intră sub podul alb continuând să arunce tornada de fum negru și apoi se prelinge, diminuat, ca un pumn de mărunțiș, afară din fiordul japonez.
Soarele coboară pe Dutch Slope și se sparge acum de vitraliile unei biserici. Sunt multe aici căci Nagasaki a fost în Edo Era oala fără capac lăsată de shogunatul Thokugawa, în care portughezii, olandezii sau chinezii puteau să arunce și ei o perișoară, contribuind la comerțul mondial.
Edo Era adică 265 de ani de izolare în care erai pedepsit cu moartea dacă încercai să ieși sau să intri din Japonia.
Sunt multe biserici și mulți martiri creștini aici, primii crucificați la sfârșitul secolului XVI de japonezii speriați de exemplul Filipinelor căzute sub spanioli. Tokugawa a decis să interzică religia catolică și să suie pe cruce 26 de cetățeni care nu au vrut să renunțe la credința lor. A urmat revolta din Shimabara, cu samurai creștini ridicați împotriva shogunului și o răzbunare pe cinste a acestuia, cu zeci de mii de cetățeni decapitați (37.000) și depopularea completă a satelor și a târgurilor pentru care a fost nevoie să aducă imigranți. Sute de ani mai târziu, în oglindă, avem masacrul din Hama, Siria al lui Hafez al-Assad care a trimis tancurile și, după 27 de zile de asediu, a nivelat ruinele orașului bază al lui Muslim Brotherhood.
Înapoi în Nagasaki. 250 de ani mai târziu, secolul XIX, misionarii creștini veniți după deschiderea Meinji au găsit o rețea de creștini ilegaliști gata să ducă numele lui Isus mai departe când…zdrang, peste frumoasa biserică Urakamia, abia construită, bibilită, țițirită a căzut la 9 august, 11.02, bomba cu plutoniu Fat Man.
Cu ce-am greșit Doamne?
Nu știu, că bomba trebuia să pice la Kokura, dar acolo era fum de la incendii și nori și cât pe ce să nu fie aruncată nici la Nagasaki dar ce să vezi, uite o gaură între cumulonimbușii ăștia. Prin ea s-a dus Fat Man și a ucis 40.000 de cetățeni. Doar 3 secunde i-au trebuit de la explozie să îi carbonizeze cu cele 6000 de grade pe credincioșii cu rozariile în mână, să turtească cu 42 de tone pe metru pătrat căsuța Domnului și pe cele ale domnilor făcuți după chipul și asemănarea primului.
În iulie Leo Szilard a trimis o petiție președintelui Truman cerând să nu folosească bomba atomică împotriva Japoniei.
http://www.dannen.com/decision/45-07-17.html
Eisenhower a recunoscut că era evident pentru toată lumea că Japonia va capitula până în decembrie 1945.
Ce contează când avem de speriat rusul, să-l ținem la el în bârlog?
Con te partirò su navi per mari
che io lo so no, no, non esistono più
con te io li vivrò
Ploaia se așează ca un ceolofan peste borcanul de murături numit Nagasaki. E taifunul din Taiwan poate. Trenurile nu merg, nu acum. Reveniți în 3 ore când vom avea mai multe detalii. Nici Japonia nu mai e ce-a fost. Dar imaginați-vă ce-ar fi putut fi dacă nu erau să fie zilele de 6 și 9 august.

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?
PS. Mâine vă povestesc mărturia unei hibakusha, supraviețuitoare a bombei atomice, 77 de ani, radiată și radiantă, doamna Keiko Ogura.
Până atunci vreau să știți că în cortegiul de drapele fluturate pe melodia cântecului-rugăciune pentru pace interpretat în fața scheletului dezarticulat al domului (ridicat de un arhitect ceh) am fluturat steagul Madagascarului. Pasărea Dodo.
Am fluturat, am transpirat, am semnat scrisorele pe care am tradus în românește ”să fie mereu pace”, am aplecat gâtul și de el mi-a fost atârnat un colier de cocori origami și am mai transpirat un pic. De data asta pe ochi. Pentru că omuleții ăștia cu pălării de paie care organizează evenimentul rugându-se pentru pacea lumii și trăind cu prana și pace nu sunt niște melteni participanți la miss World care se bat pentru un premiu de omenie. Sunt niște suflete care au în familie povești odioase și care acum, când calcă pe sub copacii crescuții în parcul memorial al păcii, știu că își târșâie pantofii prin bunica și mătușica pulverizați de ăla micu scăpat peste ei de Enola Gay.

Kanto în Akita, al cincilea festival la rând, poate cel mai spectaculos. Șoferi, frizeri, contabili, asistenți sociali sau medicali, agricultori, grataragii, barbugii, instalatori sau putori, bărbați cu cromozomii în regulă, se întrec să ridice bambuși de 12 metri cu 46 de lampioane pe ele, 60 de kilograme cu flăcări pâlpâind în laternele de hârtie creponată.
Am trecut prin artificiile din Asakusa, carele alegorice din Hachinohe, samurai din papier mache din Hirosaki și Aomori și acum țărușii sperietori de demoni din Akita.
Overdose de yakitori și mâncărică grasă care să facă un blat în burtă, să nu treacă să te găurească alcoolul zecilor de beri și sutelor de shoturi de sake. Am înghițit găluște cu caracatițe timpuriu ucise, castraveciori înmuiați în ierburi cu miros de picior și cârnați nefiresc de lungi.
Toate festivalurile ăstea au în comun copiii dormind în cărucioare în mijlocul procesiunilor drăcești, femeile cântând la flaut și tobele sălbatic bătute de fetițe de 5 ani. Acum înțeleg de ce în toate cafenelele jazz-ul se prelinge pe pereți. Pentru că, după 360 de zile pe ani de ordine despotică, ai 5 zile de festival când lași afară balcanicul din tine, să iasă lăutarul țigan, să tropăie nigerianul. Să urle haosul. Să crească entropia.
Jazz și sake.
Happy kanto, nebuta, neputa și tanabata.

Micuța lucrătoare feroviară asudă pe sub șapca gri scriind cu marcăr roșu liniuțe și puncte pe o tablă albă. Lumea bâzâie pe lângă cititoarele electronice de bilete, niște moșulani au adormit pe banchete, kioșcarii au vânzări record. S-a întâmplat neîntâmplabilul. Toate trenurile shinkansen au întârziere de 10 minute, deduc eu după 10, singurul lucru pe care îl înțeleg de pe tabla electronică. Dedesubt se aleargă furioase, de la dreapta la stânga, un șir de simboluri roșii care spun ceva, ceva grav, atentat, tsunami, teroriști, bursa din China?
Pe cine să întreb? Fata cu bască gri nu vorbește engleză, nu mai mult decât ”soli, veli soli”. Am citit că scriitorul Mishima este ultimul care a practicat sepukku, și asta acum 45 de ani. Mare noroc. Căci rușinea le pârjolește obrajii vajnicilor lucrători feroviari. Cine știe ce sunt în stare să facă?
Nu, nu sunt 10 minute. Sunt 108 minute. 108 minute de întârziere la fiecare shinkansen care trece prin Hachinohe. Nu știu câte sunt. Poate 10, poate 15. 1080 de minute înseamnă cât? 18 ore. 18 ore într-o singură zi. Asta în condițiile în care shinkansen se laudă că la nivel național, cu cele 800 de trenuri care aleargă pe zi, nu reușește să strângă mai mult de 36 de secunde întârziere.
Și iată-ne aici, în Hachinohe, pe băncuță, privind cu ochi goi șinele goale. 18 ore de întârziere-își spuse în barbă fiica ceferistului, e clar că nici shinkansen nu mai e ce era înainte.
Dar totuși, ce s-a întâmplat?
Reușesc să smulg un ”broke sistem”. Deci nu tsunami, erupție, Fukushima, godzilla, Abe.
Un pârlit de circuit, un pixel care a mers mai la dreapta. Cum să mai crezi în mitul celor 36 de secunde când moțăi pe băncuța de metal vreme de 90 de minute, că 18 le petreci pe drum înspre toaletă sau kioșc?
Shinkansen a împlinit 50 de ani, e și el tataie. Când îi văd botul de remoră adulmecând șinele mă umflă râsul gândindu-mă la Electroprecizia Craiova și nerușinarea noastră de a numi Săgeata Albastră garnituri care se târăsc cu 60 la oră. Și nici măcar nu sunt albastre. Din nou îmi amintesc de drumul de la Sibiu la Timișoara făcut în iunie și cele 8 ore jumate petrecute în trenul cu budele înfundate și perdele plastifiate în jeg. Îmi aduc aminte de munții de oameni stratificați pe culoare și în wc-urile trenurilor care veneau de la mare în timpul faimoaselor greve CFR din anii `90. De atmosfera de Blair Witch Project din garnitura de Tulcea în care eram doar eu și un pescar, învăluiți în aburul de la o țeavă spartă care înecase vagonul, cu părul ud, mâncând pește afumat servit dintr-un ziar local. De țiganul care a furat telefonul de pe măsuța deschisă în fața unui călător adormit și apoi, văzând că l-am observat, și-a plimbat degetul arătător pe grumaz și apoi l-a dus la buze.
CFR.
Shinkansen. O altă planetă care uite că azi s-a oprit pentru 108 minute pentru că un pixel a luat-o razna, i-a intrat în ochi Dumnezeului circulației feroviare și a dat peste cap universul.
Trenul vine. Îl cheamă Hayabusa 15. Șoimul călător numărul 15. Înăuntru poporul doarme. Nu are timp mult să doarmă. Hayabusa 15 merge atât de repede încât nu poți să ai vagoane de dormit în Japonia. Dormi 1 oră, dormi 2, dacă ai noroc dormi 3. Visezi cu 300 de kilometri la oră. Sau rămâi treaz și privești halucinantele oferte din revista de shopping a JR, Japanese Railways.
Spicuiesc: cozoroc cu păr care te poate ajuta să îți umpli de complexe adversarii la viitorul joc de golf.
”Vai, dar de când ai dumneata o asemenea pilozitate și mai ales de ce arăți a câine dingo?”, te vor întreba ei plini de invidie.
Iar atunci tu le vei spune: ”hei, dar lăsați cozorocul, vroiam să vă spun de ingenioasa proteză de unghie pe care mi-am luat-o din Hayabusa 15 cu care am venit azi de la Tokio. O pun pe unghia mare și îmi scoate colțurile acelea care îmi intrau în carne și mă lipseau de concentrarea cu care loveam mingea.”
”Ooooooooooooooooo”, vor spune ei, din ce în ce mai invidioși. ”Dar totuși, nu ai rezolvat nimic cu monturile ăstea îngrozitoare!”
”Așa e”, vei replica tu. ”Dar mi-am cumpărat un aparat de deformat pantofii ca să încapă monturile. Și mănuși pentru masaj anticelulitic
și o ploscă de făcut pipilică atunci când nu ești în shinkansen ci în mașină, prost e ăla cine merge cu mașina dar se poate întâmpla și atunci am plosca de 1 litru de pipilică. Și i-am luat lui Mushi-Mushi o rampă să se urce în pat, să nu mai fie nevoie să sară că își distruge tendoanele și când totuși nu folosește rampa și mă scoate din minți cu încăpățânarea lui și îmi vine să țip dar nu vreau să deranjez vecinii, mi-am luat o sticlă în care să urlu, care captează sunetul și îl anihilează, ca un primar pesedist orice încercare de dizidență.”
Am ajuns la destinație în orașul Aomori după 28 de minute. V-am spus că nu ai timp de nimic cu shinkansenu. Se mișcă prea repede. Noroc cu cele 108 minute de așteptare că altfel nu aș fi aflat nimic. De exemplu nici nu am apucat să văd ce zice aici, poate puteți voi să-mi spuneți și mie.
http://www.theatlantic.com/business/archive/2014/10/what-50-years-of-bullet-trains-have-done-for-japan/381143/

Semaforul e verde pentru pietoni.
Pietonii nu văd asta pentru că sunt rupți de la jumătate, în unghi de 90 de grade, cu privirea fixând pământul.
Sunt 4, cămăși albe, pantaloni de stofă cu dungă și pense, genți negre umflate de hârtii și poate laptopuri, pantofi negri cu vârful ascuțit. Privirea nu pleacă de pe vârful ascuțit al pantofilor, stă acolo până când e smulsă de pala de vânt stârnită de trecerea mașinii în care este șeful. Abia atunci salutul se încheie și cei 4 pietoni se întind la 180 de grade, într-o verticalitate greu regăsită.
Gara Tokio. Shinkansenul este tras la peron dar călătorii nu au voie să urce până când nu se face aprovizionarea cărucioarelor cu alimente și băuturi și femeile de serviciu nu termină curățenia în vagoane. Le vezi dereticând, cârpițe, măturici, periuțe, setul de ustensile de Cenușărese și apoi ies toate cinci, îmbrăcate în uniforme bleumarin cu roz, se înșiră lângă vagonul din care au ieșit, cu spatele la el și fața la călători, distanță de un braț între ele și la unu, doi, trei și…se apleacă din mijloc, unghiul de 90 de grade, mențin, mențin, mențin, 5 secunde, gata. Salutul se termină și cele 5 femei așteaptă următorul tren pe care, pline de respect pentru călători, îl vor ferchezui.
Sendai. Pot să îmi las bagajul la hotel pentru câteva ore după checkout?
Sigur. O să îl ia un angajat și o să-l pună într-o cameră speci..Angajatul apare. Este o ea și este o cincime din mine. Se năpustește, după ce salută respectuos, frângându-se pe jumate, să ia ditamai rucsacul. Lasă că îl duc eu-o privesc cu simpatie.
Nu, să știi că sunt foarte puternică, răspunde și reîncepe să tragă de bretelele bagajului.
Insist. Încalc o regulă și nu îi arăt respectul cuvenit meseriei ei. Dar nu pot să mă abțin.
Cum să pui un chiuaua să tragă o sanie?
Cedează și îmi mulțumește de 89 de ori, escortându-mă la poartă cu un cârd de alte 673 de mulțumescuri.
Akiu. Recepționerul vorbește engleză, a învățat în Australia unde a muncit 5 ani. Ce vremuri! Zâmbește nostalgic și spune că aici muncește zilnic 12 ore și e plătit doar pentru 8. Are 10 zile de concediu pe an și e prizonierul propriei vieți din care nu poate să evadeze acum, când are soție și copil de 1 an. De ce nu faci o plângere la sindicat să explici că ești muncit de ani de zile câte 4 ore în plus față de program?
Nu poate, dacă autoritățile află atunci hotelul ar putea să fie amendat sau chiar închis și ce se va întâmpla cu cei 200 de angajați, mulți dintre ei în vârstă? Unde vor mai găsi ei locuri de muncă?
Borgi.
Simț civic sau negarea eului?
Respect sau prostie?
Șoferul autobuzului mulțumește fiecărui călător. Mulțumește și mai mulțumește un pic și e distrus că nu poate să conducă și, în același timp, să se frângă la 90 de grade, ca o ascuțitoare chinezească, în salutul tradițional.
Privindu-l mă gândesc la ororile celui de-al doilea război mondial, la cruzimile din Manila și Singapore și nu reușesc să înțeleg de unde vine atât respect? Și de la ce? Și de când?
E contagios? E un side effect la o bombă atomică? Ar putea vreodată să ajungă și la noi?

7 seara, lumina se stinge în restaurant, chelnerii aleargă în șosețelele lor albe și închid ușile glisante din hârtie și prin boxe pogoară abrupt peste chițăielile domnițelor ușor abțiguite, mormăieli bărbătești: Oooooooooooohhh-oooooooooo-oooooooouuuuu!!!!
Vântul șuieră pe culoare și petrecăreții dârdâie ascunși pe sub paturi în ghetouri poloneze.
Ce se aude? Care e treaba?
”Is traditional”-rupe două vorbe în engleză mult prea alergata chelneriță. ”Monsters but good monsters.”
Aha.
E ora la care în România încep știrile. Bad monsters, ăia cu genunchi stâlciți la baschet care lipsesc cu lunile taman când DNA ar pune-o de-o citație, ăia care au nșpe dosare penale dar o ard nevinovați, cu moaștele în batistă sau premenindu-se de păcate la muntele Athos.

Monsters. Bad monsters. Nu si aici.

E 7 seara și în Sendai, 95 de kilometri de Fukushima unde uraniul și plutoniul se topesc mai iute ca prezumția de nevinovăție a violatorilor din Vaslui, monștrii buni ascunși după măști roșii și franjuri multicolore intră în cârciumi și urlă pe culoare.
Sunt Namahage.
Sunt căpcăuni desculți care, în tradiția Akita, intră în cășile oamenilor de Revelion căutând să pedepsească leneșii, copiii răsfățați, plângăcioși și neascultători dar pleacă dacă le dai sake și prăjiturele de orez iar copiii ți se vor opri din plâns după 6 ore de crize spasmodice.
Dar în cârciumă nu sunt copii.
Și nu e Revelion.
Sau e și nu am băut eu destul?
Reformulez. E Revelion și mâine e 1 ianuarie al anului 1985. Cu totii suntem copii.
WC-ul are în partea stângă butoane care, dacă le apeși, trimit jeturi în fund, lângă fund, reci sau fierbinți, încălzesc colacul și uite și butonul cu o notă muzicală care declanșează zgomotul susurului apei la robinet care să acopere oftatul anusului sau picuratul pipilicului personal care te pot face de rușine în fața celorlalți purtători de intestine și vezici mai puțin nărăvașe ca ale tale.
Anul e 1985 când experimentăm cu robotica, totul e automatizat, mecanizat. Lângă casieriță ai zice că este un simplu bidon cu dezinfectant de mâini, dar nu, dacă ridici palmele la 1 centimetru fix de țeava lui, aceasta coboară încet ca o sondă pe Pluto, se înconvoaie și scuipă un jet scurt, ca o sepie timidă. Fără descoperirea acestui sistem omenirea nu ar fi mers mai departe.
La capul patului în hotelurile de 4 stele sunt console cu butoane de radiouri Balada care afișează extravagante servicii pentru călătorul din anul 1985: avem funcția alarmă trezire și radiou, avem consolă care reglează debitul aerului condiționat și butoane pentru lumina de la cap sau de la picioare.
Autobuzele sunt din anul 1985, pătrate, cutii de biscuiți sau jucării chinezești pentru copii cuminți care nu primesc vizita lui Namahage.

“Ooooooooh-ooooooooooo” se aude din boxe în cârciumă și prin hârtia ușii se vede o umbră sinistră.
Vorbești de lup și lupul rupe ușa. Namahage e înăuntru. E înalt, desculț, are mască roșie și un iatagan din lemn. Nu înțeleg o iotă ce zice dar îi ofer sake. Îmi arată masca de lemn și îmi explică prin semne că nu poate să bea. Că nu are buton pentru asta.
În separeul de lângă noi sunt doi șprițari, el și ea și o cantitate uriașă de mâncare comandată bulimic, ”pentru că trebuiau să vină niște prieteni la masă. Nu vreți?” El a băgat capul pe sub jaluzeaua care ne desparte mesele și ne trântește în față ”gift for you”, o farfurie cu sashimi.
Namahage nu vrea. Eu nu mai pot. Bărbatul se ridică și începe să colinde pe la celelalte separeuri. Găsește 4 cheflii care au fost cuminți, au mâncat tot, au băut tot, nu au plâns și acum ar mai vrea să înghită ceva să crească mari cât se poate de repede.
Pe lângă noi trece o gheisă cu păr roșcat ridicat pe ceafă ca un mausoleu al visurilor moarte.
1985 e anul. Și eu nu sunt în România uitându-mă pe geam cum trece mitropa și copiii cerșesc gumă, ci în Sendai, apăsând pe butonul care cheamă chelnerița să îmi mai aducă un sake. Călătoria în timp este permisă celor cuminți.

Sumida River Fireworks Festival. 25 iulie 2015. Cel mai vechi festival de hanaibi aka flori de foc în traducere din japoneză, datând de pe la 1700, din perioada Edo. Cel mai vechi festival de artificii din lume.
1 milion de oameni au pus yukata și sabotul de lemn și au venit târâș-grăpiș, cu vârfurile picioarelor întoarse spre interior în încercarea de a nu-și pierde papucii, cu genunchiul blocat de strâmtețea halatului tradițional, cu evantaiul înfipt la spate, în funda făcută de cordonul care le ține pânza lipită de corp. Sunt 40 de grade. Apa îmi curge pe sub rochie, printre sâni, pe burtă, pe picioare. Oare japonezii mai au și altceva pe sub yukată sau sunt goi? De ce nu transpiră?
Sudoarea îmi fuge pe tâmple, am părul ud la ceafă. Beau o bere și o elimin prin neștiute spărturi ale corpului. Sunt înțepată, găurită, tăiată și apa aleargă, mă părăsește ca un iubit care nu mai are chef să mă asculte apostrofându-l că a lăsat iar păr pe săpun.
Cetățeni împart evantaie cu mesaje publicitare. Dacă protestatarii de acu 3 zile ar fi avut resurse, aici era locul să o pună de un miting de răsturnare al lui Abe.
Dar japonezii nu au chef de politică. Mulți dintre ei au venit de la ora 3 și și-au așternut prelata de picnic, au ridicat mici gospodării cu frigidere, măsuțe, fotoliii, au mai făcut doi copii de când s-au așezat aici, pe malul râului Sumida. În fața fiecărui 7eleven sau Lawson sau Family Mart au apărut cazane unde se răcoresc băuturici și grătare unde se pârjolesc mâncărici. Cu pași mici, fete machiate bogat, cu părul prins în arhitecturi extravagante, se apropie de tarabele unde se vând sepii trase-n țeapă, găluște umplute cu alunecoase caracatițe, frigărui cu castraveți subțiri, verzi și lucioși ca damele date cu ulei înainte de o luptă într-un lighean. Se fac poze. Fără selfie stick, căci au fost interzise prin lege. De ce? Își scoteau ochii cu dânsele, ochii ăia care ar trebui să se bucure de artificiile celui mai vechi festival de artificii din lume.
Sunt 10.000 de polițiști. Sau poate 50.000. Toți au portavoci și fiecare are ceva de spus. În aerul fierbinte se înoadă ordine, se dilată comenzi, se ridică baloane cu porunci pe care nimeni nu le ascultă. Polițiștii au bastoane roșii, un soi de săbii de jedai de jucărie. Le agită în aer, inutil.
Pe podul care traversează Sumida, șmecherii, înțelepții și, în general, întârziații care nu mai au acces la cele mai bune locuri, se plimbă agale, trăgând de timp, sperând că vor fi lăsați acolo, la tribuna zero, să vadă focurile de artificii și din dreapta și din stânga dar nu, podul e împărțit în două de polițiști care atârnă pe o sfoară, uniforme greoaie puse la uscat.
Suntem împinși să luăm o decizie în ciuda lipsei opțiunii, ca la vot în România. Noi ăștia de pe pod trebuie să alegem o parte, să ne ducem pe un mal, în față sau în spate. Oare Băsescu sau Antonescu? Aleg, desigur, Băsescu și ajung sub un pod, într-o uriașă colonie de pinguini imperiali. Mulți și abțiguiți, trosniți, relaxați, crăcănați.
O fată sughite. E praf. O alta nu poate să meargă.
Nici nu trebuie. E 19.05 și festivalul începe. Artificii albe urcă, batalion de Elviși zburători și se sparg deasupra orașului în catralioane de steluțe căzătoare. Oooooooooooooooooooo-scapă aerul din milionul de piepturi și nu mai apucă să reintre la loc pentru o oră jumate. Cerul e alb și roșu și roz, acum verde și albastru și artificiile formează o față pixelată de pisică, acum un smiley, acum o inimioară, acum se împrăștie ca un grup de prieteni care se ascund după mobile la o petrecere surpriză când aud în ușă cheia sărbătoritului.
Aaaaaaaaa, oooooooooo, eeeeeeeeeee. Se urlă, se strigă, polițiștii încearcă să scape de cheagurile care se formează pe arterele parcurilor de pe malul Sumidei. Circulați, circulați, înaintați, mergeți mai în față!!!!
Zona e îngropată sub oameni și zemuri de oameni și strigăte de oameni și râsete de oameni. Căci japonezii sunt și ei acum oameni, au renunțat la armura pudorii și uite doi pupându-se de zor, iar altul care face pipilică la zid, la doi metri de o polițistă.
Gata.
S-a terminat cum a început, cu chiote și ochi sclipitori. Yukatele se ridică de pe prelate și o iau agale către casă.
Agale pe dracu.
Poliția face cordoane, ne împarte în felii și ne mână ca pe turmele de mioare într-o transhumanță precisă către stațiile de metrou. În 45 de minute după ce festivalul s-a terminat, zona e liberă și intră gunoierii și băieții cu mopul și periuțele. Tarabele sunt strânse și doar în templul din Asakusa mai poți să îți cumperi cârnați pitonieni și pești cu ochi albi, orbiți de foc, înfipți în bețișoare.
Urmele serii sunt șterse rapid ca la o grăbită instalare a unui nemilos Alzheimer.

Și, ce spuneam?