Tobele bubuie, trompetele țipă.

Tronul se apropie purtat de 70 de oameni. Franjurii baldachinului flutură ordonat, mișcându-se ca trupele nord-coreene la o paradă militară. Aud a doua oară gluma cu Antonio Banderas care sigur e ascuns sub un con de penitent. Îl poți recunoaște după picioare. Bărbatul care spune asta râde și băietul care îl însoțește rânjește. Poporul din jur se străduiește să-l ghicească pe Banderas. Ar trebui să fie simplu, sunt doar 2 desculți din sutele de nazarenos care trec, asudați pe sub catifele, pe străzile Malagăi.

Oana zice că e pe bune, se știe că Banderas întrerupe orice proiect, are stipulat în contract că trebuie să fie an de an la procesiunea din Săptămâna Mare.

Două femei superbe, înalte, svelte, 58 de ani, vopsite într-un blond cenușiu, perle în urechi, diamante pe degete, toc și crac, probabil yoga, probabil ashram, probabil hammam, bocesc lângă mine când trece tronul pe care e Isus la cina cea de taină, el în picioare, pletele în vânt, cei 12 la masă, care cu paharul, care cu boțu de pâine în mâini.

Lacrimile curg, machiajul rezistă și ele spun într-una: maravilloso, maravilloso. Și apoi se uită și ele pe jos, poate, poate, o să apară degetul cel mic al lui Banderas, ăla de îl știe tot credinciosul catolic din Andaluzia.

Pe marginea străzilor pe care trec procesiunile, zac câte 5  generații ale aceleiași familii. Străbunicul care a luptat alături de republicani, cuscrul franchist, bunicul regalist, fiul corporatist de stânga, nevasta cu partidul popular, copilași cu șosete ridicate pân la genunchi și budigăi bufanți cu elastic strâns pe pulpă, închizând fundul într-o acoladă.

E 2 dimineața, trece Fecioara cu trenă mov, a fost înainte cea cu trenă purpurie. În fața mea e un batalion de mame cu cărucioarele dispuse în falangă macedoneană. Nimeni nu dă semn că ar vrea să plece acasă, mănâncă semințe de dovleac, beau sangria cu gheață, tropăie spre cluburi trăgându-și fustele care au luat-o razna, s-au ridicat până-n dinți.

Ce fiestă mexicană frățioare, ce an nou chinezesc, ce festival japonez, nu am văzut în viața mea nimic asemănător, nici măcar la revelionu ăla din Africa, unde bucătaru șchiop s-a prins în conga la finalul programului artistic, alături de suedezul rupt în gură și chelnerul ieșit din tură.

Nu am cum să nu mă gândesc la Joia Neagră ortodoxă, de fapt la întreaga săptămână mare de acasă, mare că pare mai lungă pentru că ai mai multă treabă, trebuie să faci curățenie, să bați covoare, să speli ferestrele, să aranjezi dulapurile, futu-i Paștele mă-sii de treabă că nu pare că se mai termină. Cumpără miel, frământă cozonac, vopsește ouă, fă drob, fă borș, fă pască. Calvar. Femei urcând nădușite Golgota bucătăriei, cărându-și singure crucea că deh, bărbatul mai mult le încurcă. Cum m-am măritat eu cu un nătâng, cu un coate goale, nu am avut noroc ca altele să …

Toate amintirile mele din săptămâna mare sunt cu crize de isterie, jeturi groase de înjurături trimise din geizerul nefericirii urbane comuniste. Nu am găsit Gallus, bătătorul e ocupat de nenorocitul de Păcală, du-te și vezi cât mai stă, ouăle s-au spart, nu a prins culoarea, nu am drojdie și cozonacul nu a crescut, lua-m-ar dracu cu cine m-a făcut, cine m-a blestemat să nu îmi crească nenorocitu de cozonac. Și mielului ăsta îi pute carnea și nu am lapte pentru spanac. Vezi la uscătorie dacă e loc să-ntindem perdelele sau e Năstase iar.
Raaaaluuucaaaaa, spală domle cum trebuie bibelourile și aranjează serviciul de cafea cum trebuie, nu da rasol. A terminat Păcală, fir-ar neamu lui al dracului că uite cum mă face să vorbesc în sfânta săptămână a Paștelui.
După `89, an de an, Isus din Nazaret, acest Singur Acasă al TVR, anunța că ai intrat în Săptămâna Mare, asta dacă nu cumva ai uitat, amețit de mirosul de libertate, democrație și demnitate care ieșea pe geamurile bucătăriilor unde, de data asta, cozonacii creșteau și ouăle se înroșeau fără probleme, căci aveam de toate.
Numai credință nu aveam.

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!

Ai spus și ai bifat sărbătoarea, ai ciocnit un ou, l-ai spart pe al lui frac-tu, scrijelește-l. Fă-i un semn să știi că ăla e oul tău, campion.
Au trecut 2 zile, gata, mergi la serviciu.
Câte kile de drob ai mâncat, te întreabă colegul mai plinuț, fericit că el a mâncat 2 kile de drob și 3 kile de friptură și 1 kil jumate de cozonac și a băut 14 litri de vin și 2 de țuică. Nici nu a mai avut loc de bere.
Sunt în congelator. Îl țin pân la 1 mai.
Ne vedem la mare.

Sunt 6 procesiuni care trec pe pod. E 4 jumate dimineața. Copiii scutură din clopote, anunță parcă pauza mare. Trece detașamentul de militari care învârt mitraliere, par adevărate, le aruncă, le prind, le rotesc, le ridică și coboară. Fetele de lângă mine aplaudă încântate, deși de mâinile stângi sunt înfășurate baretele sandalelor. Sandalele aplaudă și ele.
Bătrâna cochetă din stânga îmi zâmbește într-una, tocmai și-a refăcut machiajul în ecranul smartphonului. Îmi spune, complice, că toate confreriile plătesc orchestre, militari, cântăreți, chiar și pe cei care cară tronurile imense. Le dau cam 10-20 de euro pe zi, așa zice șoptit bătrâna. Cele mai bogate confrerii aduc cele mai spectaculoase reprezentații. E un concurs. Îți place?
Da.
Sărbătoarea este palpabilă, ca trupul fetei ăsteia care se lipește de mine, ca să facă loc miriapodului uman care trece pe lângă noi, cărând tronul cu Isus pe cruce. Mă uit după picioarele goale ale lui Banderas, mă gândesc că ar trebui să le recunosc. În definitiv este născut în aceeași zi cu mine.

Barmanul pare retezat de tren de la jumate, un bust cățărat pe o bicicletă, alunecând perfect egal cu el însuși, niciodată pierzându-și firea, mereu zâmbitor, în spatele barului. Pare un Shiva de treabă călare pe șobolanul lui mecanic, împărțind cu 6 mâini beri, vinuri, farfurioare cu tapas și restul, până la ultimul sfanț. Nicio centimă nu i se agață de degete. Pe pereți sunt fotografii cu toreadori, făcute cândva în 48 și 67 și cea mai recentă e din 87. Sunt morți probabil toți sau poate sunt moșii ăștia în plovăre pastelate, cu sprâncene enorme ieșind de după ochelari de soare cât farfurioarele serviciului de cafea.
E duminica Floriilor și toată lumea a scos costumul călcat cu dungă, femeile pășesc troncănind mărunt, ca niște reni, pe piatra cubică, flecurile tocurilor scânteind.
Îl întreb pe barmanul care îi salută pe toți, le citește gândurile, le cunoaște setea, de când muncește la barul ăsta plin de amintiri din ringuri unde animale rănesc oameni și oameni rănesc animale.
Și el zice de 9 luni. De ce?
Pentru că ești ca o pereche de ochi albaștri pe o față de suedeză, integrat perfect, niciodată nu ești prins pe picior greșit, niciodată nu îți pierzi cumpătul.
Râde, mai dă un rest, face o piruetă, apucă două pahare pe care le presează peste țâșnitoare, spălându-le și apoi toarnă cervecita și zice:
Nu am avut serviciu 3 ani și 7 luni. Nu a fost ușor.
Zâmbește disperării trecute, o dă cu mâna la o parte.
Procesiunile trec în bătăi de tobe, tromboane și trompete umplând aerul cu un vaier grav. Femeile au danteluri negre cocoțate peste piepteni înfiți în creștetul capului. Cu priviri grele însoțesc carele pe care Fecioara înconjurată de lumânări tremură atunci când procesiunea se smucește și continuăm drumul. Nazarenoșii, alaiul de credincioși înveșmântați în robe albe, cu măști țuguiate negre, verzi sau roșii, lasă picături de ceară din lumânările colorate, lungi cât minutele de turbulențe din avion, să curgă peste mingile de staniol în care copiii au învelit ciocolată.
Conurile de pe capetele membrilor confreriei se clatină în apus, arată ca un cortegiu de stele de mare care însoțesc cu mersul lor nătâng sicriul unei sirene. Stop. Cântecul sfâșietor al unei femei dantelate trimite cu șșșșșșșșș-uri tăcerea printre spectatori și scoate bătrâne în balcoane gătite cu steaguri roșii.
Nu știu cine sunt primarul Seviliei și cel al Cordobei. Cred însă că ei nu locuiesc în vile cu hublouri de vapor instalate pe pereți înecați în tapet țipător, sunt sigură că nu au șeminee cu funerare flori de bronz pe care odihnește plasma dată pe Antena3.
Cetățenii Andaluziei nu au de ce să se teamă, primarii lor nu o să scoată pe stradă iepuri birjari mânând trăsurici trase de găini monumentale.
Ouăle gigant le lasă pentru satul lui Borat, pentru o gubernie sovietică sau un orășel de 12 milioane de oameni de care nu a auzit nimeni, de undeva din China.
Paștele nu e un prilej de tocat bani pe monstruozități kitchoase ci este un eveniment în care comunitățile contribuie la perpetuarea tradițiilor. Sunt milioane de turiști în Spania veniți special pentru aceste procesiuni. Prețul unei camere de hostel ajunge la 240 de euro. Hostel nu hotel. Restaurantele duduie. Florăriile sunt pline. Taxiurile nu mai prididesc să plimbe oameni, trenurile sunt rezervate cu săptămâni înainte.
Și apoi confreriile consumă. Veșmintele speciale pentru procesiune, sceptre, cruci, coșulețe, conuri pentru măștile țuguiate, pantofi, lumânări, tămâie, frunze de măslin, frunze de palmier. Toate acestea contribuie la economia locului.
Și la zâmbetul barmanului care privește cu ochi buni omenirea care se bulgărește, aruncându-și cuvinte albe și moi de la unii la alții, apoi se trântește pe spate și face îngerași în fericirea asta care îi înconjoară.
Isus de lemn trece pe străzi și ei știu că sacrificiul lui nu a fost degeaba, a murit ca să îi mântuiască și le-a dat cheia împărăției cerului. Și ei au zis: mulțumim Isus, venim, nu-ți fă griji, dar lasă-ne puțin să ne terminăm țigara și berica și povestea pe care o spunem.
Pentru că viața e frumoasă, chiar și mai frumoasă atunci când ai stat 3 ani și 7 luni pe bară.

Txetx Etcheverry a înmânat documentul în care ETA se obligă să predea autorităților franceze 118 pistoale, puști și mitraliere, 25700 de gloanțe și 2875 kilograme de material exploziv. Pe prima pagină a unui ziar din Sevilia este fotografia unui grup ETA făcută în 2011. Sunt 3 indivizi cu fețele acoperite de batiste albe, călcate cu dungă pe mijloc, găuri la ochi și băști negre. Arată ca o versiune turtită a măștilor țuguiate, de Ku Klux-Klan, pe care le poartă membrii confreriilor participante la măreața procesiune din săptămâna mare din Andaluzia.
Txetx-oare cum se citește numele dumnealui?- și povestea ETA nu sunt atât de importanți ca isteria procesiunilor monumentale care încep de azi în sudul Spaniei. Sute de oameni desculți, în robe albe, negre, roșii sau violet, vor asuda sub soarele torid, cărând câteva tone de lemn și metal reprezentându-l pe Isus sfârtecat, însângerat, crucificat. Poți să cumperi figurine de clei, în robe albe, cu măști țuguiate din care se cască găurile negre pentru ochi sau poți să îți iei lumânări cu fitilul țâșnind din silueta conică a nazarenosului. Un magazin de ochelari de soare a fixat o pereche cu rame aurii pe un con acoperit în atlas bleu. Arată straniu, ca o burka purtată de o domnișoară într-un islamic Pointed Village.
Bodegile, barurile, cafenelele se revarsă în stradă, nestăpânite ca volanele unei rochii de dansatoare de flamenco. Într-o piațetă, 12 tineri, ei în negru cu eșarfe roșii, ele cu bluze roșii și pantaloni sau fuste negre, repetă un dans, aruncându-și volanele mânecilor în aer, unduindu-și șerpește încheieturile mâinilor, tropăind mărunt unul pe lângă altul cu privirile înnodate. Și stop, coregraful îi readuce în poziția unu. Încă o dată, picioarele repornesc tropotitul și mâinile se reped pe lângă urechi, ca niște tulpini de flori carnivore care au simțit un colibri cu sânge cald venit să se înfrupte din floarea volanului mânecii.
La terasa unde sunt e august si cele 30 de grade sunt stinse cu beri, perechea de lângă mine a terminat deja 8. Paharele au păstrat spuma dantelată care acum s-a oxidat și e ușor maronie.
Un băiat tânăr, recepționer sau viitor recepționer de hotel îi spune într-o engleză ușor băloasă doamnei blonde care îl însoțește că e fericit că ea e șeful lui și îi explică doct cum restul populației din Sevila nu are ambiții comparabile cu ale lui.
Îi zice: oamenilor aici le place viața, sunt mulțumiți cu ce au și nu îi interesează să avanseze. Vor să aibă un serviciu, nimic mai mult, aveam colegi de 40-50 de ani pe care nu îi deranjau să facă treaba pe care o făcuseră și cu 20 de ani în urmă, când se angajaseră.
Din copacul de deasupra cad niște muguri grași. Bate o briză dulce și suspectezi că ești într-un vis mieros. Privind perechea care a ajuns la 10 beri și a trecut la giugiuleală, mă gândesc la mecanismul autodistructiv al ambiției care nu te lasă să te bucuri de după-amieze cu flamenco, caracatiță tăvălită în ulei de măsline și churros îmbăiat în ciocolată.
Nu te așteaptă să îți tragi sufletul la un colț de parc, privind câinele bătrân care a ațipit la picioarele mămăiței parfumate care l-a scos la plimbare.
Nu te lasă să inhalezi cerul albastru, să îl absorbi în plămâni până te umfli și plutești deasupra orașului alb care acum își împodobește balcoanele cu draperii roșii.
Țigănci grase pun pe masă rozmarin jumulit dintr-un parc. Zic că e un cadou apoi când tu îl accepți cu inocență, te înștiințează că nu au ce să mănânce. Te lasă suspendat în uimirea pe care ți-o provoacă gabaritul lor așezat lângă afirmația că nu au ce să mănânce, te bat pe spate încurajator, o să îți găsești tu niște moneduțe prin buzunare până fac ele turul de cârciumă, apoi pleacă la alte mese. Se întorc și îți iau rozmarinul obosit și pleacă, ambițioase, către altă terasă.
Un camion intră pe stradă și mă trezesc din reverie gândindu-mă la Nisa, Berlin și Stockholm și la fata care a murit la Londra, aruncată în apele Tamisei.
Degeaba ETA a fost dezarmată. Peste tot sunt camioane și nebuni ambițioși, care vor să aducă pe pământ Împărăția din ceruri a Domnului. Și nu ne rămâne decât să ne străduim să terminăm de băut cervecita asta și să ne uităm la câinele bătrân, sperând că vom ajunge și noi să ne plimbăm reumatismul cochet, cu cercei cu clipsuri și eșarfe bleu, pe un trotuar sub portocali care miros a tinerețe veșnică sub soare andaluz. Camionul trece pufãind negru. De data asta am avut noroc. 

Un tractor verde întoarce pământ într-un pătrat maro.
Lângă, într-un pătrat la fel de mare, iarba de culoarea tractorului a răzbit maroul de culoarea pătratului vecin.
Ieri, leagănul pe care eram m-a urcat în cerul senin al unei stupefiante veri, azi m-a-ntors în primăvara știută și inerția coborârii îmi lipește fusta de glezne, o simt cum încearcă să se agațe de cele 21 de improbabile grade de ieri care au buimăcit magnoliile.
La Predeal sunt petece de zăpadă de sub care ies ierburi veștejite.
Și pădurea tace, lașă, cu indecizia unui parlamentar care trage de timp, nu știe care dintre grupuri va câștiga, să joace dreapta sau stânga, mai bine își ține respirația 6 minute până totul va deveni clar. Dar sunt copaci care nu pot să-și țină respirația ca un parlamentar, au izbucnit în muguri albicioși, argintii, verzulii, sunt rebegiți în aerul rece. Tremură în rochiile lor fără spate și în cămășile cu mâneci suflecate, ca niște fumători ieșiți de la un revelion încins pe balcon, la o țigare.
Recunosc nerăbdarea aia, a inevitabilului. Ce rost are să pierdem timpul când odată și odată tot trebuie să dăm drumu la primăvara asta?
Îmi amintesc când mi-a luat maică-mea primele patine. Era prin 82 sau 83. Decembrie, să zicem 4 decembrie. Patinele erau negre, 3 numere mai mari. Nu găsise albe, de fete. Le-am legat și am ieșit cu ele pe betoanele dintre blocuri, bocănind între cele 6-7 băltoace acoperite de o crustă de gheață. Le-am distrus smalțul, au ruginit în câteva luni.
Nu mai știu când le-am primit pe următoarele.
Inevitabila distrugere.
În gara de la Bușteni, în gara de la Azuga, în gara de la Predeal, betoane mor, niciuna nu a apucat să fie o casă împlinită, un bloc din care copii încălțați cu patine au coborât să facă opturi pe gheață. Au tristețea lipsei de scop, sunt lucruri pe care nimeni nu le-a iubit, nimeni nu s-a învrednicit să le termine. Zac avortate la marginea șinelor ferate, ca niște gânduri părăsite, despre care știi că nu te vor duce nicăieri, că nu au nicio valoare.
E plin aerul de gânduri alungate ca niște câini cărora nu ai ce să le dai de mâncare. Și trenul taie aerul ăsta intoxicat de ruine și știu că dacă am putea să le vedem, gândurile ar fi lipite de parbrizul trenurilor ca un stol de grauri sinucigași, care au hotărât că e prea frig și prea mult gri ca să mai facă sens să trăiască.
Nașul are vreo 65 de ani, șapca i-a alunecat pe-o parte și el are un zâmbet pișicher atunci când pozează cu grupul de fete plecate spre Brașov să își sărbătorească prietena care se va căsători. Ea are un voal în cap, prins cu o cunună cu 3 flori roz, tricou alb și blugi, arată ca un copac d-ăsta ieșit prea repede din hibernare. Un pic mireasă, un pic nu, un soi de Hong Kong înainte să fie predat chinezilor, “să facem o poză cu dumneavoastră, să ne aducem aminte de excursia asta”, zice cea mai curajoasă din ele și nașul spune da, emoționat.
Apoi îi cere unei asiatice Ai-di-ul, aidi, aidi și asiatica îi arată ceva și nașul spune senc iu și pleacă spre vagonul restaurant unde s-a dus și cârdul de fete, să înceapă petrecerea, să ne amintim de ziua asta, să construim amintiri nepieritoare, să facem selfieuri și videouri, să ne tagguim și să ne punem pe facebook.
Intrăm în tunel și aici nu există decât un singur anotimp, nu ai cum să greșești cu garderoba. Lumina din vagon nu merge, în întunericul rupt egal de becurile de supraveghere, îmi imaginez cum afară izbucnește războiul atomic și noi suntem aici, decuplați pentru 5 minute de prezent, de rotația pământului, de primăvară și când ieșim în cataclismicul peisaj pârjolit de radiații, ruinele de lângă gări o să aibă tot sensul din lume. Și noi vom fi cei fără sens.
Neiubiți. Lăsați în urmă ca un gând care nu te duce nicăieri.
Dar trenul IR 1642 iese la lumină și regăsesc planeta gri, umedă și bosumflată ca o mireasă părăsită la altar.

Îți notezi în minte: să iau pâine și niște fructe, să mă opresc să-mi plătesc telefonul, să nu uit să o sun pe maică-mea, să iau mâncare de pisică și s…zdrang.
Gândul rămâne în urmă, trupul tău a fost proiectat înainte, lipit de balustradă. Nu te dumirești ce se întâmplă, ți-ai pierdut șirul gândurilor care piuie disperate ca niște pui de găină rătăciți pe podul umed. Ești ruptă în două, nu e o figură de stil, vezi asta. Picioarele nu sunt unde ar trebui să fie, sunt în spatele tău, ar fi trebuit să îți iei alte șosete, ăstea nu se potrivesc defel cu pantofii.

Mașina care te-a lovit, i-a lovit și pe alții. E înfiptă acum în stâlpii de beton ai podului. Auzi gemete și te întrebi de ce nu te doare nimic, încerci să îți aduni în față picioarele dar nu poți să-ți miști nici mâinile. Oare o să mori ca Lady Di și oamenii o să aducă jerbe și coroane de flori și o să aprindă lumânărele aici, lângă trotuar? O femeie cu părul roșu se apleacă peste tine și urlă după ajutor.
Nu mai urla cucoană, nu pot să te ajut. Nu pot să îmi mișc mâinile și uite unde îmi sunt picioarele. Cum să te ajut?
Femeia dispare și reapare cu un medic. E eficient, palpează, măsoară, dă ordine. Unul d-ăsta dacă ai avea acasă, dar nu ai avut noroc și d-aia ești singură. Mă rog, îl ai pe Casper, dar lui nu-i pasă dacă ai șosetele nepotrivite și, de când l-ai castrat, îl interesează doar să bage în el.

-Este un atac terorist, spune femeia roșcată.
-Nu dragă, e un accident de circulație, vrei să îi spui dar nu te aude.
-Cu toate camerele de luat vederi, cu tot sistemul nostru de supraveghere, uite că tot au reușit să ne lovească, spune femeia roșcată și medicul dă din cap, aprobator.
-Acum fix un an au dat cu bombe la Bruxelles, acum aici, se urcă pe trotuare. O bombă mai ai cum să o detectezi, dar cum știi care dintre șoferi o ia razna și intră cu 80 la oră în tine?
Femeia roșcată te strânge de mână. Nu simți nimic dar îi vezi monturile albite de efort. Doctorul a dispărut, acum sunt alte două femei cu tine, una încălțată cu o pereche de cizme albastre, exact cum ai vrut și tu să-ți iei de Crăciun. Ce coincidență.
-Sunt comode?, o întrebi și ea se uită la tine înspăimântată și apoi o întreabă pe roșcată dacă delirezi. Roșcata îi șoptește ceva, paralizie, atac terorist, nu auzi prea bine și femeia cu cizmele se întoarce cu un zâmbet trist și îți spune că nu prea sunt comode cizmele, că au talpa rigidă și că o și bat un pic la degetul mare la piciorul stâng.

Sirenele salvărilor se așează ca o pătură peste orașul îngrozit de atacul terorist înfăptuit cu o mașină Hyundai. Are vreo semnificație că au ales o mașină sud-coreană, economică, să ucidă niște oameni care mergeau pe un pod înspre magazinul cu mâncare de pisici? Ar fi fost mai bine dacă intrau cu un BMW sau Audi în tine? Îl întrebi pe brancardier ce crede despre alegerea mărcii de mașină și pufnește în râs: cum să-ți distrugi bunătate de BMW într-un atac terorist? Mi se pare irațional.

Așa e, te-ai lovit la cap, normal că spui tâmpenii.
-Plus, dacă era un Audi sau BMW, praf vă făcea doamnă; așa tabla aia de proastă calitate, caroserie moale, v-au rupt picioarele, mâna dreaptă și câteva coaste dar doctoru a zis că scăpați. Noroc că era Hyundai, pe onoarea mea, mare noroc ați avut.

Ce baftă pe tine că ai dat de o celulă islamică sărmană care nu și-a permis mai mult. Cu toate astea, afli la spital, 5 oameni au murit. Cu tot cu un nene cu cuțit de bucătărie care a înjunghiat un polițist. Cu tot cu polițist.
Posturile de știri sunt înfășurate în roșul alert al breaking news-ului. Trump, Theresa May, Merkel, Hollande scriu în 140 de caractere că suferă alături de tine. E greu să conduci o țară și, cu toate astea, să te oprești și să suferi câte 5 secunde alături de familiile victimelor și ale răniților. Trump suferă alături de Casper care nu are ce să mănânce pentru că Hyundaiul te-a băgat în spital.
Or fi suferit Merkel și Theresa May alături de familiile celor 38 de morți din atacul din Homs sau de familiile celor 61 de morți, pulverizați de o mașină capcană în Sosyan? Sau poate au fost alături de famiiile celor 40 morți în Mogadishu sau alături de familiile celor 89 din Sehwan?
Stai, că ăstea sunt din februarie. Mai sunt 75 de morți în Damasc în 11 martie, tot în Damasc pe 15 martie avem alți 42, 100 de morți în Kabul și lista e lungă și suntem abia pe 22. Nu tu Hyundai, ci doar bombe, sinucigași împachetați în exploziv, mitraliere.
Intri în sala de operații și anestezicul îți așează pe pernă capul blond al lui Trump. Are buzele umede și genele rimelate. Miroase a mentă, sigur a luat niște tictac să își împrospăteze respirația. Îți spune așa, în timp ce te mângâie pe păr cu mâinile lui mici și roz:

Teroristul care te-a călcat cu mașina era singur pe lume. I-am bombardat țara, i-am omorât familia, i-am asasinat copiii. În ultimii 2 ani, de când s-a refugiat aici, a trăit, ca tine, cu o pisică. O cheamă Omar pe pisică și i-a băgat multe lucruri oribile în cap. Dar cum nu putem să ucidem pisici, War on Cats sună mult mai rău decât War on Terror, a trebuit să îl ucidem pe el. Când te trezești, du-te pe strada Mullington, nr. 16, lângă Barnes și înșfacă-l pe Omar și torturează-l până îți spune numele întregii celule teroriste. Și nu uita, în 140 de caractere, voi fi mereu alături de tine.

Unde sunt eu e cald și cântă Frank Sinatra. Nu am crăpat, deși câteodată mă gândesc că nu ar fi rău. Sunt într-un purgatoriu dragnian, am tot ce vreau dar aș vrea mai mult. Aș vrea să fiu acolo, să ies în Piața Universității, să îmi înghețe urletele împotriva gunoiului pesedist, să se transforme în gratii care să îi închidă pe infractori în pârnăi aerisite din care nu mai pot ieșii 42.000 de ani, până la următoarea încălzire a planetei.
Pe facebook, deputați ai opoziției plăpânde ne cer să apărăm justiția, cum prieteni, că d-aia v-am ales să ne arătați calea. Ne spun deputații că încă suntem în faza în care nu am pierdut tot, că împreună învingem. Mi se pare mie sau sună a reclamă proastă la rachiu de pufoaică?
În Polonia, Bulgaria, Spania sau Italia ies sute de mii de oameni la un protest, milioane în Coreea de Sud. În Mexic, profesorii își pun bandane, ocupă străzi, se bat parte în parte cu poliția. Unii sunt asasinați de statul criminal, dar nimeni nu stă la teorii de ceainărie: suntem în faza de apărare sau de rezistență, am pierdut tot sau mai avem metru ăla pătrat în care să ne înghesuim și să așteptăm miracolele. Să nu uităm, soborul de preoți nu e cu noi ci cu ei.
În librăria Amate din Oaxaca sunt 22 de rafturi cu literatură politică, de protest, Chomsky și Klein, Zapate vive, la lucha sigue! Pe un scăunel de plastic, înconjurat de cărți tăcute despre proteste vocale, americanul patron, să-i spunem Steven, îmi povestește cum a făcut în 1971 facultatea la Berlin și, for one reason or other, all my friends were romanians.
Cum e România acum?
Captivă ca o muscă în bucățica ei de istorie din care nu poate să scape.
E Balcani și practic nu poate biata Românie să își ridice fustița și să sară Alpii, să se așeze pe malul lacului Como și să aștepte înserarea.
Steven oftează și îmi arată cărți despre o altă lume pe care zapatiștii o fac, încet dar sigur, în sierra și îmi spune să le cumpăr căci vin vremuri în care cu toții o să avem nevoie să știm sub ce bolovan să ne ascundem, cum se trage cu un arc cu săgeți și ce plante puse pe rană opresc sângerarea.
Mâine e inaugurarea lui Trump. E cald și cântă Sinatra și îmi amintesc de Suzanne care spunea că speră să îl împuște cineva pe Trump, la inaugurare chiar, ca să nu mai lungim gluma. Iar soțul ei, Dan, dădea din capul împodobit cu barbă albă, ochii albaștri blânzi aprobând ce spunea Suzanne. Da, și el spera același lucru. Ca și cum uciderea unui clovn oxigenat ar readuce lumea în, să zicem, 18 august 2007, înainte ca rahatul să lovească ventilatorul.
Dar jocul ăsta de Piticot pe care îl jucăm noi ne aruncă pionii, atunci când viața lovește nervoasă cu pumnul în masă, în cutele ălea de timp unde nu ai vrea să ajungi.
Uite, noi, cu grațierea și amnistia, am ajunge în anii 90. Ce, o fi rău să ne întoarcem în anii 90? Eram toți tineri, nu aveam celulită și ficatul mărit. Dar atunci erau toți gușații la putere și nu visai să te atingi de ei, Triță Făniță și Culiță Tărâță, Hrebenciuc, generalu Militaru, FSN-ul prinsese țărișoara sub borcan, ca pe o lăcustă, și începuse cu răbdare să îi smulgă picior și aripioară, încet, încet. Dinescu era slab și Petre Roman era la prima nevastă, minerii erau de neatins, conturile lui Ceaușescu golite, nimeni nu vorbea despre Securitate. De ce ai vorbi? Doar învinsesem. Ne spuseseră asta Sorin Roșca Stănescu și Cristoiu, Sârbu și Vântu.
Năstase era o lumină pe lângă ei și uite, anul ăsta se fac 20 de ani de când Niculae de la Prescon a cumpărat ziarul ca să mă dea afară pentru că scrisesem despre cum a pus mâna pe Brașov. Așa erau anii 90.
Să tot te întorci în timp, nu-i așa?
Unde sunt eu acum e cald afară dar e frig înăuntru. Fac cistită la suflet și aia nu se tratează.
Ieșiți în stradă și pentru mine. Ieșiți futu-le muma-n cur de ticăloși.

Ahorita vine barca. Ahorita vindecăm cancerul. Ahorita ajunge masagista. Ahorita obținem singularitatea. Ahorita se eliberează o masă. Ahorita vom coloniza Marte.
Ahorita adică acușica. Acuși ar fi prea pătrat, prea riguros în forma lui deplină.
Ahorita e ca un ou spart în tigaie, gălbenușul reținut rotund dar albușul oferind forme surprinzătoare.
Mexicanii nu aleargă pe timp ca pe o pistă, nu. Ei sar de pe un sloi de timp pe altul, fac parkour între bucăți de timp și ahorita poate fi peste 2 secunde sau peste 1 lună. Sau 2 ani, cum povestea Julia că i-au zis că îi aduc ahorita mobila și nici acum, 2 ani mai târziu, nu i-au adus-o. Bine măcar că a zis că plata se face la recepție.
Adan vine fix la 7.30 și ne ia cu barca.
Ce nume e ăsta Adan? Arăbesc?
Nu. E primul bărbat din lume, din Biblie.
Aaaa, Adam, cu e-me nu cu e-ne.
Si, si.
Mergem să vedem balene. Nu am nici cea mai mică așteptare dar oceanul e molcom-indigo, o broască țestoasă decide să iasă la suprafață și respiră adânc în soarele dimineții, pământul se îndepărtează și aici timpul dispare ca țestoasa care s-a atomizat, a înghițit atâta aer încât a devenit invizibilă.
Motorul zbiară și țărmul e din ce în ce mai mic, ne ducem către răsărit, ca niște fluturiști spre bec când deodată Adam vorbește, primul om care a vorbit atât de departe de mal și zice așa: ahorita o să vedem delfini cu burta albă. Și, miracolul primordial, la 20 de metri țâșnesc din apă, rupându-i țesătura, 7-8 delfini și apoi încă 5 și apoi încă 12. Sunt peste tot în jurul nostru, cu sutele zice Adam că sunt, migrează spre nord, spre California. Adam îi fluieră și ei dispar sub barcă după care apar în față și pe lângă, sar curbat la 2-3 metri și se pierd în indigoul apei și din nou ies, mai mulți, mai rapizi, tăcuți și agili ca niște ninjuți atacând palatul shogunului. Soarele a întins o dâră de frână pe apă, a băgat viteză și și-a dat seama prea târziu că o să se ridice așa că a frânat luuuuuuuuuung dar inutil, acum e la 2 metri de orizont. Delfinii sunt siluete care zburdă pe carpeta kitchioasă, portocalie și noi am început deja să ne plictisim de trucul ăsta al lor, sar-dispar-apar-aleargă așa că Adam întoarce și o luăm la fel de tăcuți spre țărm și apoi din senin, la 50 de metri de malul stâncos în care sunt strivite oase de trilobiți și coaste de dinozauri oprește barca și zice așa: ahorita o să vedem balene, trei, doi, unu.
Și oceanul se despică și la 7 metri de noi crește spinarea unei balene cu cocoașă, încă aruncând apă prin nara ei gigant. Și lângă prima spinare, una mai mică, a puiului care are o cicatrice albă, de la plasele de pescuit-explică Adam. Balenele sunt negre și au pielea lucioasă și mama are pe bărbie niște bube, coșuri, ce mai, ca un adolescent cu hormonii razna.
Stăm așa 15 minute, cu balenele scufundîndu-se, coada ieșind perfectă, ca o mustață întoarsă și apoi reapărînd, 3, 2, 1, brusc, ca o insulă născută sub ochii tăi din copulația a două falii.
Și apoi dispar și noi ce facem acum cu primul bărbat din lume și soarele care e sus?
Ahorita bem o cafea.
Adam ne duce la țărm și așteptăm, așteptăm, așteptăm să vină cafeaua care ahorita va fi gata. Timpul se lățește și pe mare plutește o minge albastră ca ochiul lui Dobrin, ochiul stâng al lui Dobrin iar mingii nu-i pasă de timp, e clar din nonșalanța în care plutește.
Să învăț și eu să fiu minge îmi zic.
Ahorita mă apuc de lecții.

Lumini roșii și albastre se gudură ca niște câini fericiți că ai venit acasă pe ecranul aparatului de păcănele. Un bătrân cu pielea cu două numere mai mari trage de manetă plonjând încântat în infinita clipă când sorții decid dacă va fi un om bogat sau nu. Se droghează cu timpul ăsta al speranței, luminile tremură pe ecran și bătrânul își ține respirația, scufundat în apele așteptării, clare și benevolente. Cireșe, căpșună, banană, nu a fost să fie dar nu de asta joacă. O monedă coboară pe tobogan și bătrânul își mai cumpără timp de la ghereta cu speranță.
E 2 ianuarie, e soare, în piața Santiago familiile strânse în jurul unor mese de plastic mestecă tacoși și beau Coca Cola la 355 mililitrii. Știai că Mexicul este cel mai mare consumator de Coca Cola din lume?
Nu știam.
Știai că aici Cola este făcută cu zahăr, nu cu sirop de porumb și că este de 78 de ori mai vicioasă, creând dependență, o națiune drogată cu cola, știai?
Uită de mariachi, sombreros, chihuahua.
Noile simboluri ale Mexicoului sunt obezitatea și diabetul infantil căci da, mămicile le pun copilașilor în biberoane apă niagră, cum ziceau moldovenii de peste Prut prin `90. Apa niagră îngrașă mariachiul , îi lasă o urmă roșie pe fruntea strânsă de un sombrero care a uitat să crească, căci pe el nimeni nu l-a udat cu Coca Cola.
E 2 ianuarie și parcul e verde și catedrala albă, păsări negre trimit piuituri care se întrec cu scheunatul păcănelelor și în amorțeala după-amiezii simți că anul care a trecut și-a lăsat geamantanele în dormitor, rugându-l pe anul care a venit să-l mai lase să dea o tură prin oraș, să-și facă un selfie în piața mare. Are tren doar diseară, la 9.20. De fapt nu are tren, are autobus. Știai că nu mai sunt trenuri de persoane în Mexico?
Trenurile de pasageri au fost feliate și duse în muzee. Doar trenurile de marfă se târăsc între Guatemala și State, cărând pe acoperiș un mușchi uman care indică nordul speranței. La Bestia, cu mii de oameni încercând să fugă din Venezuela sau Guatemala, din Honduras, Salvador sau Mexic, sperând să treacă granița cu America, călare pe containere cu burțile pline de minereu și cărbune, de lemn, porumb și cereale, rugându-se că vor fi la fel de bine primiți ca încărcăturile de sub pielea metalică a trenurilor care merg tu-tuuuuut, tarm-baram-taram-baram pe potecile lor de oțel, strecurându-se prin tuneluri, ignorând cerul plin de stele și luna plină de pete de la asteroizii care i-au dat bobârnace la fel ca cel căzut acote, în Yucatan, care a stins lumina dinozaurilor acum 60 de milioane de ani și 8 luni.
Trenurile morții se cheamă garniturile care cară marfă în State și refugiați pe acoperiș. Oamenii mor căzând, de frig, oamenii sunt răpiți, hăcuiți, vânduți. Oamenii mor. Unii dintre ei trăiesc. Cireașă, cireașă, cireașă. Rar se aranjează norocul la păcănele, rar haosul naște înșiruiri în care viața găsește bucurie.

Mexicans blame Americans for ‘Death Train’

Iau autobuzul spre Campeche. Lângă mine, la cealaltă casă, o femeie cu un cap plin, perfect rotund ca bila neagră 8, cumpără un bilet spre Playa del Carmen. Vânzătoarea îi cere numele ca să îl scrie pe bilet. O cheamă Leidy.
Îmi vine să râd și râd căci în viață atunci când îți vine ceva trebuie să faci, altfel o să te lovească ghinionul, 10 ani de ghinion în care o să primești numai banane cu cireșe și căpșuni, salată de fructe fără gust și înțeles.

Vânzătoarea mă întreabă cum mă cheamă. Îi spun fără să clipesc Sebastian Ghiță, nu știe să scrie așa că îmi dă mie tastatura.
Dacă bucurie nu e, nimic nu e. E 2 ianuarie, e cald și în autobusul ADO, pe ecrane rabatabile e proiectat filmul Tinker, tailor, soldier, spy.

Pe unul din bulevardele cele mai importante ale capitalei mexicane, prinse cu agrafe de sfori sau lipite de copaci sunt fotografiile a 43 de bărbați. Au dispărut acum 2 ani și rudele  și prietenii încă îi caută și cer un răspuns de la oficialități. Cei 43 erau studenți în drum spre un marș comemorativ în Mexico City. Au fost săltați de poliție și dați pe mâna Guerrero Unidos, un cartel de narcoși care i-a ucis, le-a ars cadavrele, hainele și au aruncat rãmãsitele într-o groapă de gunoi. Familiile cer o anchetă temeinică, nu se lasă cu una cu două.
Până acum au fost arestați câteva zeci de polițiști, primarul din Iguala (locul unde s-a întâmplat masacrul) și soția acestuia, un soi de Elena Ceaușescu, cerând să fie judecată de marea adunare națională nu de niște măscărici de la justiție.
De ce i-ar fi predat poliția unor traficanți de droguri?
Pentru că studenții plecați la protest au deturnat un autobuz burdușit cu droguri, spune lumea. Pentru că poliția știa că autobuzul era folosit pentru traficul de droguri și a anunțat proprietarii drogurilor că le-a plecat marfa la Mexico City, să comemoreze un marș din 1968.
Pentru că statul e pe tamjă cu narcoșii și zeci de polițiști trăiesc din solda cartelurilor.
Știai că președintele Pena Nieto și-a omorât soția? întreabă Alonso. Da, devenise o problemă pentru el și a ucis-o. Când reporterii l-au întrebat cum i-a murit soția a zis că nu-și mai amintește.
Pe vremea când era guvernator al provinciei Mexico, Pena Nieto se grăbea să folosească forța în orice împrejurare. Poliția rupea spinările demonstranților și e faimos cazul unui profesor care a fost concediat pentru că era homosexual. Profesorul a cerut ajutorul guvernatorului insistând că discriminarea pe criteriul orientării sexuale e interzisă în Mexico. Pena Nieto s-a asigurat că profesorul ajunge la pușcărie și este violat în mod repetat cu coada de la mătură.
Alonso spune că tot Mexicul știe asta și că alegerile au fost măsluite căci nu știe pe nimeni, dar absolut nimeni care să fi votat cu președintele actual al Mexicului.
Am vorbit cu zeci de persoane în luna de când sunt aici. Într-un cor antic, toți au ridicat vocile și ochii plânși spre cerul care i-a pedepsit cu o asemenea năpastă. E dracul Pena Nieto, e cel mai nepopular președinte, mai nepopular decât generalul Antonio Lopez de Santa Anna, cel care a pierdut Texasul. Mai urât decât Trump.
Cineva totuși l-a votat, îi spun lui Alonso care povestește că a existat, imediat după vot, o petiție prin care cei care au votat cu Pena Nieto erau chemați să fie văzuți la față, căci mai misterioși decât dugongii sau balenele albastre, decât calamarul gigant și Yeti, nu sunt decât suporterii actualului președinte mexican.
Nimeni nu a ieșit vreodată să îl susțină. Nu se știe cum a ajuns cel mai important om din stat. De fapt, se știe. Cu banii corporațiilor și cartelurilor. Cu un aparat de stat uriaș finanțat de crima organizată.
Modelul rusesc.
Nu e scăpare. Decât în amorala dar faimoasa descurcăroșenie. Cea de tip românesc, de by passare a legilor, de mers cu valul, presărând șpăguțe ca să scapi cu față curată.

Sau… alegând calea indienilor Chamula. Autoguvernare. Prinzi asasinul, tâlharul, violatorul, torni benzină pe el și îi dai foc cu vâlvătaie. Numai în 2016 au pierit în flăcările dreptății chamuleze 9 criminali. Nimeni nu se pune cu indienii din Chamula, poate de aia ei sunt capii rețelei de trafic de droguri din San Cristobal de las Casas și nimeni nu încearcă să le ia teritoriul.
Dar acum s-a scumpit benzina. Execuțiile devin un lux.
Doar dacă nu știi un băiat care știe un băiat care știe un altul care face rost de petrol ieftin.
Și ne-am întors la șobolăneala românească.
Tot mai bine e acasă. Trăiască PSD și guvernarea luminată a domnului Dragnea. Amin.

https://en.wikipedia.org/wiki/2014_Iguala_mass_kidnapping

Autobuzul pute a rânced dar șoferul e bărbierit, stă drept în cămașa apretată și e parfumat. Cerul e negru și plin de stele albe. Stelele dispar când trecem prin dreptul stâlpilor care iluminează stații de benzină sau intrări în resorturi fastuoase.
Prea multă lumină orbește.
Te pierzi în filamentul arzând, detaliile dispar, contururile pier, relieful e șters.
Știința face asta. Anihilează orice există în afara spectacolului plan oferit de microscop.
Presa face asta. Taie adâncimile, elimină subtilitățile.
De prea multă lumină, stelele pier.
Pe străzile orașului colonial San Cristobal de las Casas sunt restaurante thailandeze, italienești, japoneze, argentiniene, spaniole și franțuzești. Sunt magazine cu bijuterii delicate și hăinuțe fermecate, cu ponchouri pentru prințese, din lână de pe burta broaștei și conduri fini, țesuți de femei cu fața tăbăcită și degete boante, ca niște trabuce jumate arse. Femeile ăstea nu sunt îmbrăcate în haine ca cele pe care le vând. Nu au cercei de chihlimbar și nici brâuri din mărgele de culoarea jarului. Au fuste de lână nescărmănată, negre, arată ca și cum au jupuit un urs și s-au îmbrăcat cu blana lui. Și au șaluri negre de sub care ies sprâncene groase cât mustața de gaucho.
Sunt femeile zapatiste, venite din comunitățile din jur să își vândă marfa dar, vezi bine, nu știu marketing. Așa că ele vând cu 50 de pesoși ceva ce în magazinele simandicoase din orașul colonial se vinde cu 200. Sau poate 400. Căci toată lumea vrea să ajute zapatiști, dar p-ăia de la strada principală, nu toți golanii ambulanți.
Toată lumea vrea să cumpere un portofel pe care scrie că aici suntem în teritoriile zapatiste unde poporul decide și guvernul ascultă. Sau poate o batistă cu melcul cu cagulă, simbolul ironic, autoironic, al luptătorilor care nu se tem să recunoască: înaităm încet, dar sigur.
Toată lumea și-ar pune în sufragerie o Fecioară din Guadalupe cu batic la gură sau portretul unor mame cu sugari, și mamele și sugarii cu batice la gură. Toată lumea își dorește păpuși ninja-companeros îmbrăcați de luptă, călare sau în camioane, strângând macete sau mitraliere la piept. Totul e să fie cumpărate din magazinele revoluționarilor, ălea de pe străzile principale, unde chiria nu e de ici de colo. Semn că revoluția o duce bine, niște ani buni ne mai bucurăm de ea. Totul e să dai tu 45 de peso pe batista cu melcul cu cagulă, 95 pe portofelul cu “poporul decide, guvernul ascultă” și 150 de pesoși pe Fecioară.
Prea multă lumină orbește.
Neo zapatismul este o frivolitate pe care ne-o permitem în vacanță. Să-mi cumpăr o cagulă ca a lui subcomandante Marcos sau zici că e mai fashionable să-mi iau o bandulieră peste ia țesută de o companeră dintr-un sat pierdut în norii din fruntea muntelui?
Disneyland cu revoluționari.
În micuța sală de cinematograf, cu un pahar de vin chilian în mâna stângă și cu mâna dreaptă la tâmplă, într-o postură reflexivă, privesc povestea de dragoste a doi tineri, el luptător în EZLN, ea potențială învățătoare, promisă unui tânăr din sat implicat în comisia care se ocupă de electricitate, care poartă tot filmul un tricou cu Che Guevara. Luceafărul în variantă revoluționară, soldatul se strecoară în liniștea nopților fetei, bine rânduite de familie și, după 45 de minute, i-o suflă băiatului cu electricitatea. Ea decide să își părăsească garderoba de cămăși roz, cu mânecă scurtă, fuste cu crăpătură și pantofii cu talpă ortopedică și să lupte în munți alături de omul pe care îl iubește. În sală se râde, se pufnește, este ridicolă întreaga tevatură, drama părinților, bârfa satului, gelozia electricianului, declarațiile soldatului, feminismul fetei cu pantofi cu talpă ortopedică, de asistentă, care aprovizionează EZLN-ul cu tortillas, tăind jungla și trecând râuri. Pe pantofi cu talpă ortopedică.
Toată istoria are un aer naiv-vetust, de jurnal din 1947, o poveste sovietică, plină de morală, despre comunitate, sacrificiu, iubire, alegeri, luptă continuă pentru un viitor mai bun, rezistență, bine, rău. Și eu nu pot să fac decât să mă gândesc, cu mâna la tâmplă, că bunica Scufiței Roșii sigur era zapatistă, cum stătea ea așa, în pădure, așteptând Scufița să aducă tortillas în coșulețul ei și cum a înghițit-o lupul cel rău care nu era vreo metaforă pentru armată sau poliție sau statul represiv-agresiv.
Lupul era mainstreamul, lumina crudă și rea cu care te arde celebritatea.
Bunica a fost înghițită de lumină, Scufița a fost înghițită de lumină și astfel au pierit halite de propria lor faimă. Cum se va întâmpla cu neo-zapatismul, cu bandanele, cagulele, melcii, Fecioarele și portofelele lor care trâmbiță naiv revoluția continuă.

Prea multă lumină omoară.
Stay out of the light.