Cel mai vandut accesoriu in magazinele de electronice din Singapore este batul de selfie. N-ai bat de selfie, esti primitiv, esti hobbitul de Flores, esti pitecantropul de Baicoi. Se cumpara cu bratul vreascuri d-astea de facut selfiuri, sunt telescopice, atarni telefonul la capat, il intinzi si clic, ti-ai facut poza in fata cascadei, pe malul marii, cu Marina Sands in spate, fara sa mai fie nevoie sa rogi pe cineva sa iti faca o poza, fara sa mai trebuiasca sa mai te faci de caca pentru ca nu poti sa zici: pliz, foto, pliz. Cuvinte complicate, nu oricine poate sa rosteasca astfel de vorbe, trebuie vreo 3 scoli sa poti sa le inveti.
Alienare.
Sub forma independentei totale.
Plec singura in Indonezia, sunt mereu conectata la facebook, la tripadvisor, la booking, la mail, la twitter, la messenger, la dracu sa ma ia. Mananc cu telefonul pe masa, bag pixeli in ochi si calorii in gat, bag instagramuri cu mancare, sa vaza si prietenii ce mananc eu, pun checkinuri, dau likeuri, sharuri, comentez, uploadez si downloadez. Traiesc intr-un nor electronic, vine mereu cu mine, deasupra capului, soarele intra filtrat prin vaporii de informatie digitala.
Dar sufeream pentru ca trebuia totusi sa imi scot o manuta afara, sa o expun radiatiilor necrutatoare ale contactului interuman. Cind? Atunci cind trebuia sa cer cuiva sa imi faca si mie o fotografie, acolo, in fata templului sau mangaind crocodilul. Trebuia sa fac efortul urias sa ma rup de internet, sa ma extrag din teritoriul controlabil al relatiilor digitalizate si sa rog un cetatean sa ia aparatul meu, sa se indeparteze de mine la 5 metri, poate 6 si sa imi faca poza. Riscurile sunt enorme: daca imi miroase gura si il speri, daca lui ii miroase gura si ma sperie, daca imi obosesc corzile vocale in procesul rostirii cuvintelor “pliz, foto, pliz”, daca fuge cu aparatul, daca imi strica aparatul?
Dar iuf, am scapat, drobul de sare nu va mai cadea pentru ca acum a aparut batul de selfie. Cu el trag cerculetul in nisip, inchizandu-ma in centrul lui, protejata de blestemul interactiunii cu ceilaltii. Alienare perfecta. Multumesc chinezului care l-a inventat. Pe bat si pe cerc, pe nor si pe bing-bang. Caci cine altcineva sa inventeze batul de selfie decat un chinez. Cind sunt cateva miliarde de conationali, chiar nu ai pe cine sa rogi sa-ti faca o poza.
Barbati mici cu pumni mari din toate tarile, uniti-va!
Taica-miu nu a batut-o pe maica-mea. Fratele lui taica-miu, unchiul Victor, nu a batut-o pe nevasta-sa, alt mototol. Femeia trebuie batuta din cind in cind, ca sa stie cine e seful-zice un unchi, nu dau nume, ca se supara vericul plamadit din pantecele doamnei facaluite de sot, intru rearanjarea cuvincioasa a hormonilor care o luau razna periodic. Trebuie atinsa femeia, ca altfel si-o ia in cap. “Saaariti, ma omoaaaaraaa!” se auzea in piata Iancului intr-o seara de noiembrie 2003. Femeia striga din mijlocul sufrageriei, eu mi-am luat avant si am sarit, pe loc, am mai sarit de cateva ori, cat de sus am putut eu, dar nu am oprit urletele.
Monique are un hotel in Labuan Bajo, Flores, Indonezia. Monique e canadianca, are 50 de ani, 4 copii, fata a mai mare a lucrat la Google de la 17 ani si la 20 baga deja traininguri in new media prin Singapore, Dubai sau Tokio. Deasemenea, Monique are un ochi umflat. Ai fost boxata de o caracatita cind faceai diving? Esti in echipa de hockey a Indoneziei si ti-ai furat un puc in ochi? Esti un panda vrajit de Muma Padurii si transformat intr-o canadianca hoteliera in Flores? Nu, nu si nu.
Monique a fost batuta de sponsorul ei. I-a prins un pumn in gavan, zdravan, cu sete, de a trimis-o cu ceafa in perete. Ce sponsor fratioare, despre ce este vorba?
In Indonezia strainul nu are voie sa detina proprietati. Nu ne vindem tara, o lasam urmasilor, urmasilor. Dar totusi nu ne-ar prinde rau niste banuti, asa ca noi astia rupti in cur, alde Mogli, crescuti pe podeaua de lemn asternuta pe 4 pari, intr-o camera 12 persoane, ne transformam in paravane. Ne punem sarongu de duminica, luni, marti, miercuri, joi, vineri si sambata si mergem la notar sa cumparam terenul ala pe care scobesc gainile printre slapi chinezesti rupti, pungi si sticle de plastic. Cu ce bani? Cu cei ai lui Monique sau Patrick, care nu sunt trecuti in acte si care, ca sa pastreze bunavointa paravanului, il platesc cu sute de dolari pe luna si alte servicii. Hilar cum un parazit, o persoana care nu are nicio calitate decat acea de a fi cetatean indonezian, primeste titlul de sponsor si o renta pe viata, daca nu vrei sa-ti traga terenul de sub picioare, eventual dupa ce matale ai bagat suta de mii de dolari.
Monique plateste 300 de dolari pe luna plus cheltuielile cu studiile, sponsorului care urmeaza facultatea. Acolo, viitorul alumni a aflat ca ar putea sa primeasca mai mult, ca uite colegutul cutare capata 400 de dolari si chiar si blugi. Pai ce io-s mai prost, vreau si eu tot atat! Monique a scos contractul: uite ce zic hartiile, imi pare ra..La “u”, lobul temporar a fost smucit de pumnul universitar.
Ai chemat politia? Nu, ca aici sa bati femeia este un hobby, practicat cu masura, in intimitate. De obicei bati femeia ta, o framanti acasa, fara spectatori. Ea nu urla, nu-i vreo extroverta ca doamna din Iancului care ne punea sa sarim. Sa bati insa o canadianca, o investitoare, o femeie care ar putea sa fie mamicuta ta, dublandu-ti lejer varsta, e un gest usor necugetat. Chiar si asa, nu risti sa mergi la politie care prefera, merkelian, sa inchida ochii, sa nu bage paratul la zdup, pentru ca, vezi bine ca e tanar si pentru ca nu e normal sa vina veneticii la noi in tara sa ne suga sangele, ca sigur femeia era vinovata, nenorocita si chiar asa, de ce nu-i dadea 400 de para, ca avea de unde.
E o cultura a frustrarii, unde intreg sistemul educational se bazeaza pe pilirea reliefului caracterului individual, pe uniformizare. Luam la rindea bucatica asta care te face pe tine sa fii tu si iaca, lipsit de umor, nervozitate si ironie, vei ajunge sa semeni perfect cu duduia din banca a patra careia, la randul ei, i-au fost taiate excrescentele feminismului si voluntariatului si este o apa si-un pamant cu balbaitul din banca trei care..Pus la fiert in uriasa supa miso a sistemului de invatamant indonezian, cartoful se descompune devenit una cu bucata de carne de vita, cu pestele si cu ciuperca, atomi de materie chinuita care, recompusi si tiplati in formele noi, izbucnesc violenti cind adulmeca normalitatea.
Pe maica-mea nu a batut-o sotul si nici pe mine iubitul. Dar mi-am luat bataie, un sut in dos, de la unul dintre patronii televiziunii unde am lucrat in 1994. Fusese sculer-matriter sau sudor-forjeor si brusc, eliberat din salopeta soioasa a schimbului III la Steagu, a fost pus paravan, patron-paravan la o televiziune umila din cartierul brasovean unde acum coboara ursii la cosul de gunoi. Mic si ridat, ca un testicol murat, mereu imbracat in camasi cu maneci scurte si dunga de la calcat, omul asta mic cu nume trist, nu a suportat gandul ca doi angajati ii pleaca la alta televiziune. Asa ca, in urma anuntului, ne-a insfacat de brat, cameramanul in fata, eu dupa el, ne-a impins injurandu-ne pe hol si, in poarta mi-a infipt un picior in sale, nu prea tare, ca a luftat un pic, m-a sters cu talpa si a vrut sa-mi care si-un pumn dar cind l-a ridicat, a ramas atarnat cu el in aer, ca si cum pumnul era de fier si un magnet il sugea, nelasandu-l sa cada.
Bataia e rupta din rai-zice romanul si-si bate nevasta si angajata, copiii si mama beteaga, ca acum poate sa-i intoarca caftelile de cand era mic. Dar oare s-a facut vreodata mare?
Nevoia de Ceaușescu, Putin sau Suharto
”Casa mea e-o casă cu acorduri ampleee”-zicea Angela Similea. Sau așa îmi amintesc eu. Asta și an-tan-tiri-mogodan-caracara-si-principala-moringo-tango. Și Mobutusesesecocucunzbengduvazabanga. Ăsta nu e un cântecel de copilaș ci chiar numele președintelui Zairului, un hoț care l-ar umili pe Andrian Năstase, dar, la rândul lui, ar fi umilit de generalul Suharto, fostul președinte al Indoneziei, tatăl vitreg al națiunii moderne indoneziene. Îmi amintesc de Suharto din discuțiile de când eram mică. Generalul dictator Suharto, un soi de Ceaușescu mutant, mai mult Leana decât Nicolae, degrabă vărsătoriu de sânge. Călărețul care și-a vârât, preț de 31 de ani, pintenii în burta bietei Indonezii, un căluț prea mic pentru gabaritul mărețului conducător. Când a văzut că-i moare gloaba sub el, a făcut un flic-flac și a aterizat glorios într-un număr demn de Cirque du Soleil. Ta-daaaaaam, a zis Suharto și s-a retras cu, atenție aicișa, aproximativ 15 miliarde de dolari, 15.000.000.000 dolari. Brava șeficule, te descurcași.
”Cum era pe vremea lui Suharto?” Întrebarea asta am pus-o cam de 659 de ori, plus-minus 3, iar răspunsul a fost de 659 de ori următorul: ”era bine, că nu era terorism.” Dar acum e? ”Ce?”, terorism, ”Eeee, a fost bomba din Kuta, din 2002, când au murit vreo 200 de oameni și au mai fost bombe, pe la hoteluri mari în Jakarta și ..”, deci vă simțiți amenințați?, ”nuuuu. E corupție, poliția fură. Pe vremea lui Suharto era liniște.”
Mă uluiește nevoia de liniște a popoarelor subdezvoltate. Ieșiți din comunism, românii au avut nevoie de liniște, d-aia de care a oferit tătucul Iliescu, d-asta visată acum, când Băsescu, lua-l-ar dracu de damblagiu bețiv, rostogolește butoaie cu rom prin cameră și nu ne lasă să dormim. Similitudinea e perfectă. Suharto a furat de a stins, 15 miliarde de dolari, poate mai puțin, nu se știe clar. Dar lumea era mulțumită, că era liniște sub el și se fura în liniște, fără stres. Sub Iliescu, România a fost desfăcută, ca un pian, luată coardă cu coardă, clapă cu clapă, pedală cu pedală și băgată în buzunar de tâlhari mici și mari, dar n-are a face, era liniște și nu se certau ăștia ca chiorii, era liniște și lumea avea serviciu și se făcea carte nu ca acum, futu-ți Băsecu mă-tii de nenorocit care ai distrus o țară întreagă.
Dar totuși este ceva în neregulă la Suharto și nu, nu-i vorba despre faptul că este mort, nefuncțional, oale și ulcele, moroi. Nu. Este vorba de fiul său. Tommy. Poporul are o problemă cu el pentru că babardește cântărețe și actrițe, bagaboande care umblă cu el pentru bani și că, de câte ori a intrat la pârnaie, a ieșit rapid pentru că unge judecătorii. Curat Nicu Ceaușescu, urât de popor pentru că s-a iubit cu Nadia și cu Daniela, de neiertat că era fustangiu și șprițar. ”R-ar al dracului, nu putea să-și țină sula-n pantaloni, doamne iartă-mă că uite ce mă face să zic.”
Hmmm. Mă tot gândesc la ușurința cu care iertăm crimele lui Nicolae Ceaușescu sau Suharto (invadarea și ocuparea Timorului de Est i-au pus în plasa Billa cu care s-a prezentat la control în iad peste 100.000 de morți). Tragem persanul tocit peste morții din pușcăriile comuniste, morții de la canal, morții din orfelinate-copii părăsiți pentru că nu au putut fi avortați sau mamele moarte, septicemie, încercând să scape de copiii nedoriți, morții de foame, morții de inimă atunci când le-au luat pământul, când le-a venit miliția la ușă amenințându-i că-i bagă la pușcărie pentru că un coleg de serviciu i-a dat în gât că …. Morții ăia, câți or fi. Dar mai dăi și dracului de morți, Ceaușescu era bun, pe vremea lui aveam joburi, Suharto era om bun, pe vremea lui nu era terorism.
Tommy, Nicușor, Băsescu, ăștia sunt niște nasoli. Ăștia sunt talpa iadului, le place băutura, femeile. Depravarea e mai nasoală decât crima. Și știți de ce? Pentru că depravarea este mică, o găinărie, un căcâț căzut pe reverul hainei unui criminal adevărat. P-ăla îl respecți, că nu oricine poate să creeze ambuteiaj la poarta raiului, trimițând sute de mii de oameni la moarte. Dar să arză o blondă, o gimnastă și să topească câteva milioane de dolari, asta poate oricine. Huuuuo băi dictatori nevolnici cu suflete de șefi de bloc. Ne-am săturat de voi. Nu avem norocul să se mai coacă un Stalin, să avem și noi un tiran cu care putem să ne mândrim. Mă duc să aprind o lumânare la biserică, poate o da domnu.
Ziua mondială a gânditului
Musin fumează 2 pachete jumătate de țigări pe zi și, cu toate astea, e ghid de traseu de biciclete printre dealurile și orezăriile Ubudului. E pătrat, ca scrinul bunicii din cărțile lui Ionel Teodoreanu că eu nu am avut bunică d-aia cu scrin d-ăla, așa că îmi imaginez că scrinul trebuia să arate ca Musin, balinezul de 38 de ani, biciclist-ghid de la Banyan Tree. Înainte să vină aici , când fuma mai mult, a fost taximetrist. Așa a învățat engleză și să spună, atunci când îl întrebi despre copii, că statul balinez zice că „2 children is enough” dar el a făcut 3, așa că are ”more than enough”. Se oprește să vadă dacă ai prins gluma. Da. Atunci mai ia una. El a făcut MBA. Serios? Da. În Bali, MBA este married by accident, adică mamzel a rămas grea și atunci el a luat-o de soață. Rodul dragostei lor, primul rod al dragostei, este studentă la gastronomie iar Musin își rupe turul nădragilor pe șa ca să producă 16 milioane de rupee să îi plătească școala pentru 3 ani. ”Dar după o să aibă o meserie adevărată și-o să-și deschidă școală de cooking și o să facă bani, nu ca fraierii care merg la universitate, o termină și canci job”.
Pedalăm printre orezării, ălea de au dispărut din Ubud, tăvălite sub pumnul construcțiilor de bungalowuri. Drapele imense ale Germaniei flutură pe lângă porțile caselor, la colțul templelor, Niebelungii de Bali. Băi frate, ce se întâmplă aici? Casele au fost decorate cu drapelele învingătorilor în campionatul mondial de fotbal. Dar, pentru că doar 1% din popor ține cu pantzerele, bara-bara cu steagurile nemțești sunt cele argentiniene. ”Cu cine ai ținut?”, răspunsul multiplicat de 729.643 de ori este Argentina. Messi. Când zic Messi, fețele indonezienilor, musulmani, creștini, animiști, budiști, hinudiști, se luminează. Zeul Messi este nașul a treisferturi dintre copiii cu vârste între 1 și 5 ani. Mulțimea de microMessi driblează în țărâna satului. Și atunci cum se face că sunteți praf la fotbal?
”Nu o să mai fim. Am naturalizat 3 olandezi sub 19 ani și acum deja se simte la echipa de tineret. O să rupem la următorul mondial din 2018.” Musin are siguranța datelor. Taie în postavul istoriei cu precizia unui croitor bătrân și acru, de pe Moșilor, d-ăla cu metru de gât și creion după ureche. Fix în 1982, pe la sfârșitul lui mai, au început să vină turiștii australieni și fix în 1995, într-o zi de iulie, la 6 seara, turismul a devenit principala sursă de venit a Indoneziei, având 60% din economie. Acum e plin de australieni și americani care au a doua casă aici, vin să se relaxeze că-i much cheaper. ”Hai să vedeți cum trăiește o familie obișnuită.” Într-o cădița de plastic este spălat strănepotul doamnei care face diving în amintiri, carcasa pe prispă, la soare, sufletul rătăcit undeva prin 1956. Musin salută femeile care muncesc la bucătărie și apoi explică decis cum e cu fiecare parte de casă: bătrânii stau în corpul central, un soi de colibă, fără pereți, cu un pat din piese de lego din lemn. Tinerii locuiesc în camerele dispuse radial, în spate este templul dedicat strămoșilor, fiecare casă are templul dedicat strămoșilor, un mini Angkor luxuriant în care depun, de 3 ori pe zi, ofrande. În casa asta trăiesc 20 de oameni, 7 copii. Cum știi? pentru că sunt 7 pietre înșirate în grădină, una din ele protejată cu alte pietre, semn că acesta este un copil mic care trebuie protejat de spiritele rele. Sub fiecare piatră sunt îngropate placentele care sunt considerate frații nenăscuți ai copiilor. Musin spune, sigur pe el, că, atunci când copilul este bolnav sau plânge, tot ce trebuie să faci este să oferi ofrande placentelor îngropate sub piatră și ciac-pac, copilul se face bine.
Femei în bluze de dantelă strânse cu brâuri colorate peste sarong, părul ridicat în coc, balerine, se apleacă-n poartă, se cațără pe garduri, așezând delicate ofrande: tăvițe cu orez, flori și iaca și o țigară înfiptă-n muntele de pilaf, ca să fumeze și zeitățile care trăiesc pe vulcan o țigaretă la cafea. Cocoșii și pisicile rad bomboanele, culeg boabe lipicioase de orez în barbă, le doare la bască de spiritele bune sau de ălea rele, scarpină tăvițele, aruncând florile și bancnotele pe care le pun femeile care nu au avut timp să pregătească ceva mai de soi. ”Ați auzit de Nyepi?”
Nu. Musin își aprinde a 8-a țigară în 36 de minute. Fumul nu se ridică, strivit de căldura căzută ca o palmă grea peste ceafa pământului. Nyepi este ziua în care Baliul tace. O zi de post în care nu se bea, nu se mănâncă, nu se muncește și nu se vorbește. Dacă îți cere copilul apă, îi dai, dar nu îi spui: bea încet să nu te îneci sau vezi că e rece și tu ești transpirat. Îl lași pe el să se gândească la asta.
Toate orașele sunt închise, aeroportul e închis, străzile pustii. Și care e ideea lui Nyepi? ”Introspecția” Musin trage din țigară și apoi coboară în fântâna răcoroasă a introspecției. Se gândește la Messi, la economia balineză, la australienii cu două case sau se gândește să se lase de fumat. Dar se gândește. Într-o lume în care blablaul și țipetele țin loc de idei, o zi mondială a gânditului ar trebui să fie impusă prin lege. Iar pedeapsa pentru încălcarea legii? 364 de zile de reflexie. La izolator.
Cum să faci din rahat bici. De fapt cafea.
În curtea hotelului sunt doi papagali ara și 2 civeți încarcerați. Primii pentru distrugerea liniștii publice, cei de-ai doilea pentru tragere prin cur a economiei naționale. La propriu. Civetul aka luwakul este animalul care produce cea mai scumpă cafea din lume. Ca să fiu precisă, o cacă. Da. Civetul alias luwakul alias Paradoxurus Hermaphroditus, în sălbăticie, mănâncă fructele arborelui de cafea, alegându-le pe cele mai bune și apoi elimină boabele de cafea, care, de la digestie, s-au procopsit cu aminoacizi. Shhiiiiiiit!
Kopi luwak este cea mai scumpă cafea din lume ajungând la 700 de para. Aha, e loc de făcut bani și-au zis țăranii indonezieni care au purces să prindă toți civeții și să-i bage la cușcă: de acum vă căcați pentru noi. Aur. Găsesc pe net protecția animalelor și sun instant să spun că la mine la hotel sunt doi civeți în cușcă. Agitați și nevrotici, unul a hăpăit în gol, încercând să-mi prindă degetul și apoi să-l scoată pe anus, cu aminoacizi cu tot, să-mi fac un nes cu el. Cetățeanul australian de la protecția animalelor zice: ”Nu am ce să fac, nu e ilegal să ai civet în țara asta. Cum e cușca?”, ”P+3, spațioasă, loc de joacă, garaj..”, ”Nu am ce să fac atunci. Dacă nu sunt semne de cruzime.” Păi nu-i o cruzime, în sine, să ții bietul animal captiv, lângă un hotel plin de copii care urlă, bagă bețe prin ochiurile de sârmă și te fut la cap pe tine, bietul animal nocturn, care ziua ai vrea să dormi? Cu cât stai mai mult împreună cu populații primitive, cu atât te așezi mai comod în hamacul relaxării morale și în capul scăriței evoluției. Doar Iron Man și Batman ar fi peste tine, dar ei sunt ocupați la Hollywood, deci nimeni nu o să te caute la ouă, să vază dacă tratezi cu cruzime un animal sau nu.
La plantația de cafea sunt descărcate două autocare de turiști. Ghida ne ia de la mașină și, după ce trage un gât de aer în piept, se aruncă într-o voinicească traversare a proprietății. ”Aici sunt ghimbiru, vanilia și plantacunumecaremiscapă, toate sunt amestecate cu boabele de cafea căcate de luwak și puse la prăjit..” Când zice ”prăjit” se întoarce către o mamaie cu lumina stinsă în ea, care brusc, ca un Chucky asiatic, se pornește să învârtă cu lingura într-o tigaie pusă pe foc. Păpușă japoneză. Jur.
Imediat lângă chuckyul cu tigaia este perechea care pisează boabele prăjite într-o strachină. Mâinile se mișcă, mecanic, intervale egale. Când se termină de făcut poze, când simt că obiectivul a fost mutat de pe ele, amândouă păpușile se opresc și intră în starea de catalepsie din care sunt scoase de următorul cuvânt ”prăjit” rostit de următoarea ghidă.
A noastră are 21 de ani și o fetiță de 22 de luni care deja îi cere bani. Precoce. În timp ce toarnă ceaiul de ghimbir și cafeaua de luwak pentru degustare, așează un platouaș cu tradiții balineze care să te mai lumineze un pic: mireasa se mută la mire iar dacă familia miresei are numai fete, nu-și poate permite să rămână cu gospodăria goală. Așa că fata, una din ele, de obicei cea mare, trebuie să fie îndeajuns de fermecătoare încât alesul să accepte să se mute la casa ei. Familia băiatului se opune, iese urât, de cele mai multe ori băiatul nu scapă gravitației familiei și rămâne acasă, în timp ce fata, aia care a fost fermecătoare și a încercat toate schemele să îl urnească, a aplicat și desfăcutul picioarelor, largul desfăcut al picioarelor. Și uite așa, fata rămâne cu familia ei, cu copilul de crescut, nemăritată, cine să o ia cu un copil? ”Eu o să fac un băiat ca să nu se întâmple fiică-mi ce i s-a întâmplat prietenei mele. Ai ei au făcut 8 copii, sperând să facă și un băiat. Și tot nu a mers.” Primiți bani de la stat, alocație pentru copii?
Ce?Ce e aia? Alocație, statul dă bani pentru copil. Fugi mă de aici! Nu există concediu de maternitate plătit. Să muncească bărbatul, să te țină familia, unde te crezi? Suedia? În cușca din spate, încolăcit, doarme un luwak blond. Suedez. S-a bătut cu luwakul brunet, care doarme în cușca de lângă și negruțu i-a scos ochiul bălaiului. S-au bătut ca chiorii. Boabele de cafea, cele trase prin cur, zac în grămăjoare sub plasa de sârma pe care dorm civeții. Cum au ajuns oamenii să mănânce rahat de animal? Din lene. Le era lene să urce în copaci, bașca nu prea mai aveau de ce, că civeții haliseră tot ce era mai bun, așa că mai bine așteptau jos să vină sămânța. ”Vă place?” Nu simt nimic special, poate o ușoară amăreală igrasioasă. ”Puteți să spuneți acasă că ați băut cat-pooh-ccino. V-ați prins? Cat-pooh-cci-nno” Turiștii nemți de lângă noi râd nevoie mare, atât de tare încât luwakul suedez se trezește, aruncând un ochi, singurul, spre adunare. El măcar are unul, Protecția Animalelor e oarbă. Și surdă și ciungă.
La drum cu Maradona. Nyoman Maradona.
”Hallooo, tlanspolteishiooon? veli gud plais”
Depinde pentru cine e veli gud. Omul cere 250.000 de rupii până la Ubud, aș zice că e un preț modest spre prost. Mângâindu-mă duios pe antrebraț, omul lasă la 220.000. Zic că mă mai gândesc și dau să plec. Fac stânga-n prejur, eu mă mișc, dar antebrațul rămâne la domnul taximetrist care continuă să îl mângâie ca pe o pisică leneșă. 200.000. Adjudecat. Este primul om care reușește să treacă de propozițiile ”what country are you” si ”cheap hotel”.
Aflu pe repede înainte povestea insulei, a Sanurului și a lui personală. E de undeva din nord, de lângă Lovina, dar s-a mutat acum 12 ani în Sanur, pentru că în nord nu existau turiști. Când a ajuns el aici, poporul continua să fie împărțit pe profesii în pietrari sau bijutieri, dulgheri și sculptori, dar în ultimii 10 ani, de când s-a băgat turbo la turism, toată lumea și-a tras bungalow, spălătorie și mic dejun cu clătite cu banane și nimeni nu mai sfarmă piatra sau strâmbă lemnul. Nici luptele de cocoși nu mai sunt ce au fost. Sunt legale în Bali, că aici domnește Krishna-Vishnu-Shiva, sandvișul straniu cu zeități hinduse care închid ochii la jocurile de noroc, nu ca în Java sau Sumatra, unde Islamul zice nu hotărât. Dar ca să prinzi o luptă de cocoși trebuie să fii invitat la o ceremonie, să fii primit de comunitate și asta e greu pentru că ..
Stai așa, șoferul zice acum că luptele sunt ilegale. ”Cum domle, nu ziceai adineauri că sunt legale?” Ba da, dar numai la ceremonii. Nu poți să o pui așa, tam-nesam de o luptă de cocoși ci doar atunci când e o înmormântare sau un dans sacru sau o nuntă sau..o sfințire de bungalow sau stropire de cârciumă. Dar chiar și așa, ilegal-legal, poliția primește șpagă, așa că nu-s probleme cu organizarea. Gala Bute, gen. Lumea vine de peste tot ca să parieze. Chinezii, demenți cu jocurile de noroc, își aduc cocoșii lor care însă, nu sunt Made in China ci filipinezi. Ăștia se pare că-s dați dracu, foarte agresivi. Fiecare cocoș e încălțat cu o pereche de cuțitașe. Cei ai chinezilor au cuțite curbate în timp ce păsările autohtone le au drepte.
Șoferul gesticulează, jumate întors, în timp ce tăiem decis jugulara intersecției. ”Din cauza cuțitelor curbate, cocoșul chinezesc îi spintecă mai rău și îi omoară pe cei locali. Chinezii câștigă mereu.” De aceea, balinezii au un proiect de redresare a speciei cocoșului luptător, îi încrucișează pe-ai lor cu cei filipinezi, încercând să îi facă mai aprigi. Mii de dolari se învârt într-o seară de lupte de cocoși. Uneori, câștigătorii pleacă acasă cu zeci de mii. Iar luptele legal-ilegale sunt zilnice.
Cât e salariul pe la voi? Cel minim e de 200 de dolari. Dacă ești bugetar primești 700 și subvenții de hrană, asigurare medicală, pensie. Armata și poliția plătesc cel mai bine, ca atare e omor, l-ai prins pe Vishnu de-un picior dacă reușești să intri. E greu însă pentru că în Bali, exact ca în India, sunt 4 caste. Avem brahmanii, intelectualii, avem războinicii, avem negustorii și servitorii. Fiecare se joacă la scara lui și rar spre niciodată o să vezi amestecându-se vinu cu berea, arakul cu șampania. Tac-tu e servitor? Sunt 99,7% șanse ca și dumneata să împingi la pedale, târând în căldura amiezii, curul imens al unei doamne din Texas venită aici în căutarea dragostei. Asta dacă nu te apuci să crești cocoși de luptă filipinezi saaau dacă nu eși îndeajuns de good looking încât să fii luat de soțior de doamna din Texas menționată anterior.
Cum te cheamă? ”Nyoman. Adică al treilea copil.” Pardon?
În Bali există doar 4 nume: Wayan, Made, Nyoman și Ketut. Pentru băieți și pentru fete, la grămadă. Wayan e primul născut, Made al doilea, Nyoman al treilea..Și dacă ai cinci copii sau șase, ce faci? O iei de la capăt, adică al cincilea se va cheam din nou Wayan, al șaselea Made. Nu cred. De ce?
”Cum de ce? Asta e tradiția.” Și cum faci diferența între copiii tăi, atunci când ei sunt într-o altă cameră, tu ești în curte și vrei să-l chemi pe al cincilea să-ți aducă un șurub? Cum faci să îl chemi pe cel corect și să nu te trezești și cu primul născut, cu un alt șurub în mână?
Simplu, îi strigi după poreclă. De pildă Nyoman al meu, ăsta de conduce mașina, este Maradona. Pentru că lu tac`su îi plăcea tenisul de câmp, hehehe. După o oră cu Maradona Nyoman, a început să se ridice pâcla de pe creierul meu. Încet-încet, încep să înțeleg ce înseamnă Indonezia. Pentru driblingul superb printre lupte de cocoși și istorii onomastice stranii, îi las șpagă 50.000 de rupii. Și iată-ne ajunși la prețul inițial, veli gud plais.
Culcă-te, sforăie, trezește-te
Ubud e locul unde băbăciunile care mănâncă sănătos și fac yoga merg să își descopere dragostea. Dacă se poate să fie Bardem, fără Penelope, cu atât mai bine. De obicei nu este. Bardem. El este la filmări. Băbăciunile, franțuzoaice majoritatea, se mulțumesc cu ”uuuuuu” și ”aaaaaa”, exclamații smulse de orezăriile, puține, mai puține decât fetele mari la ASE, rămase între pensiunile construite grămadă peste sat. Rezerv cameră în Ubud. Zice descrierea de pe booking că este la 16 minute de orășelul unde se întâmplă iubirea dintre brazilianul x-ulescu și autoarea lui Eat, Pray, Love, Mange, Prie, Aime, Mănâncă, Roagă-te, Iubește.
16 minute cu supersonicul. Taxiul se muncește, trage la deal, decupează curbe, se oprește-contrariat, la un cot de pod, depășește tărăboanțe care tușesc tebecist pe drum. Șoferul se căznește să își păstreze optimismul dar mușcătura subțire a buzei de jos, pe care o văd reflectată în retrovizoare, îl trădează. Zice: mai bine vă întorc în Ubud și sigur găsiți acolo ceva. Și ce fac cu banii? Am plătit în avans pentru bungalou și pentru grădinile care..Am ajuns la adresa de pe booking. Suntem fix la mama dracului, iar vilele sunt înconjurate cu un perete de cărămidă încoronat, ca Isus, cu spini. Hotărăsc să nu-mi duc crucea. O luăm înapoi. Vale, deal, căruță, șantier, biciclist-biciclist-biciclist, câine, câine fugind după biciclist, pod și apoi orașul cu magazin de bijuterii lângă magazin de bijuterii lângă magazin de hăinuțe cu bijuterii și uite și alte câteva butice cu bijuterii. Un scuterist localnic îl blochează pe un scuterist venetic și iese cu înjurături. Înjură, bate-te și uită. Și cumpără bijuterii.
Taximetristul ne lasă la colțul unei străduțe care anunță, în capăt, că e plin de locuri de dormit. În curți sunt templele familiilor, piatră roșie înălțată între țipetele copiilor de suedezi și francezi veniți să se spiritualizeze. Chiloți puși la uscat și mic dejun cu clătite de banane. Airbnb-ul ne scoate din rahat și de data asta. Ia privește ce cameră superbă, piscină, baie și chiar televizor. Duamne dumnezeule, poate chiar o să o văd pe Julia Roberts găsindu-și amorul în Bali.
Vila este în spatele altor vile care sunt în spatele altor vile, pe străduțe găurite, pe care aleargă scutere, găini, rațe și pisici și alte vile, garduri înalte, de Pipera. Înăuntru, leopardul balinez, o felină de 156 centimetri, zâmbitoare, care ne arată camera. Remarcăm talentul incredibil al fotografului care a reușit să transforme cotețul vamaiot într-o fascinantă reședință ubuduiană unde chiar și Julia s-ar fi simțit bine căci..
..Ce-i pe geam? Nu o muscă preistorică de 56 de centimetri, nu un spălător de geamuri surinamez, în cucul gol. Nu. Este chiar televizorul, prins în piroane de o ramă lipită de geam, cu spatele la curte și fața la cameră. Geamul e mare, de sus până jos, dacă dorești să nu te vadă toată curtea fluturându-ți celulita și burtica de bere, trebuie: a) să umbli îmbrăcată, mereu îmbrăcată sau b) să tragi draperia. Dacă a), o să puți ca un hoit, pentru că e umezeală la Ubud, d-aia love is in the air aici, că e umed și love se știe că iubește H2O-ul. Dar dacă b), draperia nu poate fi trasă decât peste televizor deci te uiți la film printr-un strat de bumbac 100%, de 3 milimetri grosime și nu cred că o să înțelegi prea bine cui te rogi să ți-o mănânce în numele iubirii.
Sunt 3 prize în cameră, în una e băgat aerul condiționat fără de care se crapă. În una e veioza, fără de care, cu draperia trasă, nu-ți nimerești pleoapa ca să ți-o tragi peste ochi, în una e chargerul de aparat foto. Vreau să încarc telefonul dar cea de-a patra priză este în baie și nu se poate folosi pentru că este parțial obturată de oglindă și ștecheru nu încape. E mare, vârlav, european, nu ștecher ofilit, asiatic.
Ubud. Încarcă, spală-te..Haț, nu poci. Stau pe vârfuri, pentru că chiuveta este pusă pe un stâlpișor de 165 centimetri. Gulliver. Mă lovesc la bărbie în margine, atunci când dau să mă clătesc de pastă de dinți. Îmi amintesc de o poezie a lui Păunescu pe care mi-a citit-o bibliotecara liceului când eram în a x-a. Spunea așa: era atât de mic încât trebuia să se suie pe scăunel ca să spele pe jos. Lirism. Am știut eu că vine. Culcă-te, sforăie, trezește-te.
Anul fara vara, toamna si cu-o iarna de 24 de luni
În orășelul Stykkisholmur din Islanda sunt 1100 de oameni și 3 muzee. În unul din ele sunt strânse stampe japoneze din secolul XIX, un Warhol, picturi italiene de pe la 1800, câteva piese ale lui Dr. Atl din Mexic, în total, la o estimare făcută pe genunchi, pleci de acolo cu câteva sute de mii de euro, poate chiar faci milionul. N-ai zice când vezi de afară prăvălia vulcanologistului Haraldur Sigurdsson, o coșcomeață neagră fără vreun sistem de pază și protecție, nici măcar o cotarlă legată la ușă, să adulmece răufăcătorul din tine. Cine să fure? Ca să știi că e ceva de furat ar trebui să intri și ca să intri trebuie să-ți pese o leacă de vulcani și, mai dă-i în gâtu mă-sii de vulcani că am eu altă treabă mai importantă, ca de pildă unghia asta care îmi crește în carne și mă doare de înebunesc.
Haraldur e născut în 1939 într-o insulă plasată taman pe falia care taie Atlanticu. Nu i-au ajuns vulcanii din Islanda și a plecat în Grecia, Italia și Indonezia să afle mai multe. E supermegagigaprofesor, geolog, vulcanolog, lavolog, d-astea și toată colecția e strânsă din bănuții lui personali. A adus ceramică din Grecia, de unde a venit convins că Santorini e Atlantida. De ce? Păi pentru că acolo civilizația minoică a fost trimisă la culcare de către giga-erupția care a creat craterul unde atârnă românașii privind apusul la Oia.
Mai are picturi caraibiene și sud-americane și ne spune povestea fabuloasă a erupției din Martinica din 1902 când vulcanul Pelee a ucis toți cei 20.000 de oameni de pe insulă, lăsând un singur supraviețuitor, pânăiașul băgat la răcorică, adânc în burta pământului.
Pe peretele din dreapta sunt niște picturi cu erupțiile Vezuviului și apoi o scurtă istorie a unei insule vulcanice ieșită tam-nesam, în mijlocul Mediteranei. Italienii au zis primii: e a noastră. I-au spus Ferdinandea. Apoi a fost claimuită de francezi. Și la final au venit englezii care, nemulțumiți de numele dat de ceilalți, i-au trântit scurt un Graham. Dacă o găseau românii probabil că-i spuneau Băicoi sau Zborbucelu Nou, așa că eu zic că totuși e mai bine că nu suntem neam de marinari (fără interpretări politice). Când scandalul era în toi, a cui e insula și cine are drepturi asupra ei, zbang, insula a dispărut. Mai multe despre efemera viață a Ferdinandeei aflați aici http://basementgeographer.com/ferdinandea-an-island-that-lasted-for-less-than-a-year/
Acum două săptămâni am trecut pe lângă Tambora. Era vârât în nori, retras ca un ministru cu migrene după o seară petrecută cu Mazăre la Mamaia. Tambora era cel mai important vulcan din colecția lui Haraldur. L-a studiat ani de zile când a fost în Indonezia pentru că Tambora, cu numele lui de rocăr bătrân, chiar este un rocăr bătrân. Și mânios. În 1815, Tambora a erupt atât de grozav, aruncând la 42 de kilometri de pământ o coloană de cenușă și sulfuri care au împiedicat pătrunderea soarelui și au șters vara din calendare. 1815 este anul fără vară când recoltele au fost distruse peste tot pe glob, s-a murit de frig și foame. Ani de zile după Tambora, a fost perturbată clima global, de la curenți oceanici, la vânt, cantitate de precipitații, secete sau inundații.
Ce-mi veni cu asta? Văzui aseară la BBC avertizarea trimisă de Islanda că iar e pus pe pocinoage unul din sutele lor de vulcani cu nume imposibile. Și-mi amintesc ce spunea profesorul Haraldur: cel mai nasol lucru care se poate întâmpla este să înceapă să plesnească tot corsetul care leagă insula. Hai că v-am amețit de cap. Pe scurt, Islanda este ruptă în două, o bucată din ea este pe falia tectonică europeană și cealaltă pe falia tectonică nord atlantică. În 1730, câteva zeci de vulcani dintre aceste falii au început să erupă concomitent. 25 de kilometri de vulcani nervoși care scuipă lavă. Morți, mulți morți, chiar dacă populația e de 300.000 de oameni.
Și de ce ne-ar interesa pe noi așa ceva? Păi pentru că asta ar putea însemna un an fără vară, fără primăvară, fără toamnă, cu o lungă iarnă în care o să mâncăm varză și o să ascultăm bășinile lui Ponta. Așa că, dacă tot am ajuns la campionul ortodoxismului, vorbiți cu soboru de popi să se roage să nu se dea drumu la circ în Islanda. Sau în Indonezia. Măcar până vin acasă.
1 minut de shopping+1 minut de reculegere
În Malaezia, ieri a fost zi de doliu. După mai mult de o lună, au ajuns în țară rămășițele victimelor din zborul MH17. Înainte de film, în sala de cinematograf, un carton cu o lumânare pixelată-o imagine prea mică întinsă ca o bucățică umilă de unt peste felia prea mare a ecranului, însoțită de un text cu italice, le cere spectatorilor să țină un minut de reculegere. Se tace dar se foiesc pungi de pufuleți și, lângă mine, o rădașcă pitică are gura plină de floricele scârțâietoare. Le mestecă încet, sperând să-și mufeze zgomotul. Nu reușește.
Mall-urile sunt pline de ecrane prinse de stâlpi pe care rulează, un ochi pe față și unul pe dos, reclame la bijuterii, apoi anunțul de condoleanțe adresat familiilor victimelor accidentului aviatic, apoi o ofertă de carduri bancare cu puncte, perioadă de grație, dobândă șmecheră și din nou avionul fantomatic, cu marginile blurate, pe fond negru și textul dramatic. Consum și doliu, doliu și consum.
”Care e planul? Faceți ceva în privința rușilor?” Chelnerul crede că suntem italieni, doar am luat ultima sticlă de pinot grigio a cârciumii. Șeful lui e italian, plătește bine, așa că se deschide ca picioarele unei prostituate în prezența lui Irinel. ”Așteptăm să vedem cutiile negre și după facem ceva. Eu cred că sunt rușii dar s-a auzit și teoria că lângă MH17 zbura avionul lui Putin și ucrainienii au tras încercând să-l dea jos. E foarte confuz totul dar am încredere în primul ministru că o scoate la capăt. A fost un mandat greu, două avioane au căzut în câteva luni. Pare blestemat.”
Pe lângă voodoo-ul cu Malaysian Airlines, primul ministru trebuie să mai rezolve problema curvelor chinezoaice care au invadat Kuala Lumpurul, problema nigerienilor care fac trafic de droguri și sunt violenți și problema homeleșilor care zac, umflați de drogurile vândute de nigerieni, în grămezi duhnitoare pe băncuțe, pe tarabe, pe trotuarele pe care le fac prostituatele chinezoaice. Mulți homleși, multe curve.
Chelnerul deplânge soarta tristă a primului ministru care a fost pus să rezolve un braț de gazete de matematică în 24 de minute. Mai sunt și alte probleme: cu dezvoltarea urbană, cu armele băgate-n țară din Thailanda, cu uleiul de palmier și cu Palestina. ”Și eu m-aș duce să lupt în Gaza. Nu oficial. Ci cum o fac toți ceilalți. Sunt musulman și trebuie să fac ceva când văd cum evreii omoară copii.” Nu mai bine rămâi aici, la cârciuma italianului și lași guvernul să impună sancțiuni Israelului? ”Nu, că dacă taie relațiile cu Israel, haț, nu ne mal lasă să băgăm ajutoarele în Palestina. Ei controlează granițele, trebuie să rămânem prieteni cu ei.”
E clar că-s femeie proastă și nu înțeleg strategia. Mai bine las asta în seama bărbaților și eu fac ceea ce știu femeile să facă mai bine. Copii? Mileuri? Ciorbă de limbă? Nu dragă, shopping. Shopping malaezian. După fiecare minut de cumpărături, trebuie să mă opresc pentru un minut, să mă reculeg în memoria celor pieriți. Și tot așa, până mâine dimineață.
Moartea și Sex on the beach
Vama Veche este Saint Tropez, realizezi atunci când dai cu ochii de satul de pe insula Gili Trawagan. Pe ulița din spatele portului se aleargă în căruțe trase de cai famelici, biciuiți năprasnic de omuleți cu mustață și tichie albă, de musulman. Cu o mână harsht, îi trag una animalului, cu o mână mamelesc claxonul de desene animate, tiiiiiii-tiiiiiiiit. Se aruncă în marea de backpackeri și o taie ca Moise. Însă nu-i numai un Moise d-ăsta, pe căruță, sunt 12-18-25, toți foarfecă mulțimea, tiiiiii-tiiiiiiit. Mai sunt turiști pe biciclete, turiști pe jos, turiste în costume de baie pe biciclete, sânii părând că încearcă o evadare la fiecare flexare a genunchiului. Sunt capre, fără biciclete, măcar ele sunt pe jos. Și staluri cu mâncare locală, warunguri, unde femei îmbrobodite vând orez prăjit și paste de orez prăjit, uneori amestecate cu carne, desigur prăjită și ea, pui prăjit și ou fiert și apoi prăjit. Mâncarea e trântită în cornete de hârtie cerată, straturi geologice de potol peste care adaugi, dacă ai chef să simți ceva, sambal-sosul cel iute și țâfnos pe care îl găsești în Indonezia.
În spatele peretelui de bănci, cârciumi, baruri, saloane de masaj și centre de diving, începe satul. Praf, betoane, gunoaie. Imens de multe gunoaie. Șantiere, se mai face o magherniță pentru turiști. Desigur, cu piscină. Desigur cu libărci cât căluții care trag căruțele despre care vă povesteam mai sus. Nu am văzut în viața mea gândaci atât de mari. Cred că dacă îmi găseau tenișii, le veneau bine la numărul lor de la picior. Gunoi, cocoși, capre. Băieți la poartă, șmecherași, tricou cu Bob Marley care zic: Bro, Brother, Boss, Guys. Suntem cu toții rastamani aici, normal că suntem frați. Frate-frate, dar brânza-i pe bani. O cameră costă 700.000 de rupee, adică 56 de para. Pentru ce atâția bani dacă nu pentru o cămăruță fără geam la ferestre, cu obloane de paie, dușuri în curte unde plătești 5000 de rupee gândacului să te lase să intri, că altfel nu se dă din ușă.
Nimeni nu negociază, că e vârf de sezon și coada de australieni aleargă până în Perth. Știai că din Pert la Denpasar sunt numai 3 ore? Nu. Mă gândesc că, după plecarea a 10 milioane de australieni spre Indonezia, s-a ridicat Australia cu 1 metru și 20 de centimetri din apă. Iar Gili Trawagan s-a înfundat cu 1 metru. Măcar de ar aveni apa asta azurie și ar acoperi tot. O doamnă fină face plajă între gunoaie. Are de-a dreapta, de-a stânga și la cap. Nu le observă.
Cel mai jegos loc de după India. Clar. Gunoiul e împrăștiat pe tot drumul care dă roată insulei. În două ore ai terminat circuitul jegului și te gândești că nu mai există nicio șansă pentru micuțul nostru pământ. Niciuna. Sticle de plastic, pungi, cârpe, țevi, sârme, șlapi, dopuri, cutii de bere și o luăm de la capăt. Din marea de gunoi uriaș se întrupează hoteluțuri mai țițirite și uite și resortul special pentru ruși, cu terasă, muzică și căruțe diferite de ălea din sat. Nu sunt troici, nu s-au gândit la asta dar s-au gândit să pună un podium și să împletească o coroniță din frunze de palmier, de tablă totul, aaaa, uite mai e și o inimioară de tablă. Tu și cu iubita vă cățărați pe podium, vă așezați în dreptul inimioarei sau palmierului și clac, faceți poză cu apusul. Căci întreg complexul este-fericit amplasat- pe plaja de vest a insulei unde toate barurile au în nume ”sunset”, așa cum i-au învățat băieții de la SEO.
Cotesc la nord și apoi la est și iaca, m-am întors pe tărâmul backpackerilor. Trăiesc în piscinuțe minuscule, cât un lighean, stau cu berile în mână și ascultă zduț-zduț, de la radio. Australia. Trăiască. ”Full”, ”no-rooms”, găurile pentru turistu de buget mic se cască la fiecare pas și-s toate pline. Tarabe cu saroange ieftine și brățări de festival aliniază plaja. Alte gunoaie. Alimentarele sunt primitive, pline cu șpriț ieftin și, în revista Lombok, pe care o găsesc la pizzeria Il Pirata (unde o macaroană cu mustață ca a lui Daniel Day Lewis în Gangs of New York prepară artistic pizze fabuloase și vorbește singur cu el, în italiană, certându-se sau lăudându-se, după caz), dau de articolul care spune: mare grijă la happy hours. Căci în Gili Trawagan, băiețașii ăia de-ți zic boss, bro, brother, guy pun alcool metilic în arak-așa zisa țuică locală-și ai de ales. Ori crăpi, ori orbești. Ambele variante scutindu-te să vezi îngroparea universului sub munți de căcat și jeg.
La 7 seara, pentru o oră jumate, imamul bagă la portavoce o bolboroseală nervoasă. Chestie pe care o reia la 3 dimineața, taman când termină colegii australieni de făcut pogo pe Bob Marley sau Hotel California, such a lovely place, such a lovely place. Vama Veche e Saint Tropez. Ascultați-mă pe mine, că-s femeie bătrână și umblată. Bucurați-vă de ce aveți căci sfârșitul e aproape, tare aproape. Poate chiar la următorul happy hour, în păhărelul de cocktail sex on the beach.

















