Insulele Gili. Cică sunt foarte frumoase. Cică apa este azurie. Cică broasca țestoasă iese în pridvor și împletește un sveteraș sub privirile bulbucate ale ălora de fac snorkel sau diving. Dar snorkel sau diving pot să facă toți băeții de Obor. Eu, însă, vreau să fiu șefa lor, așa că hotărăsc să bag free diving. Ce e aia? Libertate surioarelor și frățiorilor, nu tu tub de oxigen, nu tu regulator, nu tu mască. Reclama spune că dintr-o gură de aer bagi 20 de metri, pân la căsuța peștelui clovn și înapoi. Ceva asemănător cu senzația aia din decembrie 1989 când, dintr-o singură gură de aer, am crezut că o să ajungem în America, via margarină, mezeluri fără soia și videourile Hitachi.

Mă trezesc la 6 juma dimineața și în două ore suntem în portul slinos, unde Bob Marley o zice pe aia cu get up, stand up. Acest ceas cu cuc al emancipării. La 8 soarele arde, nu degeaba ești 70% apă. Te evapori lent. Unde dracu mi-e piciorul stâng? Acolo, e condensul de pe sticla de bere a doamnei din Olanda. 

”Unde?” Gili Trawagan. ”Aveți bilet de întors?” Nu. ”Mai bine..”, Nu. ”Mai bine v-ați lua..”, Nu, multțumesc. ”E bine să ..”, Nu vreau nimic din ce vrei să îmi vinzi.

Mi se lipește un sticker pe piept pe care scrie Gili Trawagan, numele insulei ăleia mai mari. Ăștia cu Gili Trawagan pe piept așteptăm într-un țarc, terasa unui bar unde se servește nes. Nesul crează nervozitate. La 9.25, deși barca trebuia să plece spre Gili Trawagan la 9.15, olandezii, nemții, englezii și alte naționalități cu fixisme temporare, coboară, se aliniază, își pun în cârcă rucscacii, par deciși și simulează o bună informare, așa că noi ăștia: români, spanioli, italieni, îi urmăm. Cocoșii cântă de ora 10.23, o oră iubită în Bali, ora când deschizi a doua bere a zilei și taman atunci, când erai cu mâna pe cheița care, vorba reclamei, era la tine, tricourile albastre ale celor de la compania cu nume ..na, că nu mai știu, se agită. Ne mână spre debarcader, ne grăbim prin culoarul făcut de vânzătorii de șervețele, cremă de protecție solară, bere, bere, bere, suc, nuci de cocos, capul lui Buddha, apă, mâncărică de orez, bere, bere. Urcăm pe o barcă dar nu avem voie să intrăm în ea căci trebuie să trecem în a doua. Prima e doar un pod. ”Ia mâna mea, ține-te bine, sari 78 de centimetri, hai doamnă, sari că te țin și nu ai ce să pățești, pici în apă, e moale.”

E plin de oameni care au transpirat. E doar 11, avem aproape două ore întârziere și transpirația curge, igrasioasă, pe cefe. Pe burtă, printre omoplați se strecoară. Defileu. Trăznește a benzină, copiii mici urlă, bărbații put, femeile se șterg cu șervețele parfumate. Pornim. Barca dă cu spatele, apoi taie apa. Ne-elegant, cam cu ai tăia o căpățână de varză cu un cuțit bont. Barca se mișcă și, printre rânduri, își face loc burta vicioasă a omului-steward din care crește următorul răget: ”smoooooooool Bintang, smoooool Bintang!”

Nu zice nimic de vestele de salvare, dacă sunt, unde sunt, sunt? Nu. Plimbă o bere mică Bintang, parcă să o facă de rușine că uite ce mică e și nevolnică. Copiii zbiară, femeilă țipă, barca sare pe valuri, rămâne suspendată pentru 1-2 secunde în aer și apoi arde o burtă, de-ți zăngăne dinții. Memoria stewardul se resetează de la lovitură și pleacă din nou, ca un cuc dintr-un ceas cu cuc virusat. Repornește pe culoar: ”smooooool Bintang, anioann? smooool Bintang!” Și tot așa de 6 ori. 

După 2 ore apare Gili Trawagan. Plajă albă, oameni negri. Hamali, turiști, domnițe care fac plajă, roșii pe plaja albă, între hamali și turiști. Neamțul în adidași nu vrea să se descalțe, să nu-i vedem pielicica dintre degetele de la picioare și laba de rață. Sper că ăsta e motivul pentru care-și lasă iubita, o nemțoaică stoică, schatzi, să care două rucsace iar el se suie pe punte și, înainte să sară 56 de centimetri, fix în apă, să facă trei poze de pe scară, blocând tot poporul în barca strâmtă și puturoasă. Muie.

Gili Trawagan. Paradisul. Ce nu-ți spune popa, ăla de construiește biserica mântuirii, e că ar fi bine să existe cât mai mulți păcătoși. Aglomerația, chiar dacă e formată din armate de oameni virtuoși, e lucru dracului. E cald ca-n iad, penurie ca-n iad, coate-n burtă ca-n iad. În apa azurie a paradisului, se face pipi din sute de vezici pline de bere Bintang. Noroc că mâine învăț să mă scufund la 20 de metri dintr-o respirație. Unde nici urină și nici întristare nu este. Doar broasca țestoasă și andrelele ei.

Bali. La Bali a fost și Botezatu, știu, mi-a zis maică-mea. De când vroia ea să ajung și eu pe urmele lui Botezatu, acest Marco Polo al chiloților cu elastic lat, care-ți pun pelvisul în valoare. Na că am ajuns. Adulmec urmele espadrilelor lui pastelate care au călcat, sunt sigură, exact pe unde îmi târșâi eu acuși șlapii decolorați. Pe un tabel e afișat mercurialul tarifelor de taxi. Până în Sanur zice că e 125.000 de rupee. N-are a face, taximetristul plasat la circa 27 de centimetri de tabelaș se aruncă la 200.000. Păi cum vericule? Nu-ți dau! ”Eee, doar nu te-ai supărat, am încercat și eu.”

Pun vesta anti-țeapă și mă arunc în marea de cămăși albastre, înflorate. Șoferul nu are școală, de unde dracu să știe să citească? Pentru el 125.000 e egal cu 150.000. Cine sunt eu să-l contrazic? Măcar de eram Botezatu și aveam și eu la activ o colecție de budigăi prinși cu țichi mov.

Pun botul la 150.000. 2 parai nu mă fac pe mine. Taximetristul știe ceva engleză, strânge la un loc cam tot atâta vocabular cât cele 20 de milioane de cetățeni cât numără Jakarta și Yogyakarta, luate la un loc. Desenează rapid situația: a lucrat în Kuta, până când teroriștii musulmani au dat cu bombă și au pulverizat euforia turistică. Atunci s-a mutat la Denpassar, la aeroport, unde a început ca spălător de parbrize dar, prin abnegație și ambiție, a ajuns taximetrist.

Nu se mai construiește ca pe vremuri, tradițional, pentru că acum sfânta treime a gresiei-faianței-termopanului a cucerit inimile balinezilor. Bașca, localnicii au fost contropiți de javanezi cu bani și chiar de către chinezi care lucrează prin intermediari (pe față proprietarii sunt localnici, afară-i vospit gardul, înăuntru leopardul. adică chinezu).

Sanur e un loc bun, liniștit. Kuta nu e bine. E plin de aussies, australieni care nu știu decât să benchetuiască, party-party-party și drink-drink și apoi fight-fight. Cu cine? Între ei. ”Cleizi, bleah”. Șoferul își flutură mâinile, două degete de la dreapta se-nfig în gât, e întors către bancheta din spate și rămân singura persoană care se uită la drum. Măi băiatule, ce ne faci măi băiatule, ne ucizi! 

Sanur e liniștit și frumos că e plin de francezi care doar ”luchi-luchi-luchi”, degetele ălea două care mai devreme căutau în gât omulețul, acum se transformă în furci, se așează în dreptul ochilor și mimează lasărele care aleargă din ochii francezilor veniți să se uite, să absoarbă, să se culturalize-regale-fraternite, cu accent pe ultimul e. Și japonezii e la fel ca francezii, tot d-ăștia cu ”luchi-luchi”, nu ar sta nici d-ai dracului pe plajă, la ultraviolete, așa cum fac rușii care par de treabă. Mai ales pentru că au foarte mulți bani, ”veli lici”. Bogați, da, așa sunt ei. Bogați și blonzi și bețivi. 3B sau B3. 

Bine că nu se droghează, că aici, în Bali, drogații prinși sunt uciși. Așa zice legea, pedeapsa capitală. Dar nu pentru orice drog. Poți să te tripezi, ca Bruno și Pascale, cu ceai de ciuperci halucinogene și să dormi în vârful unghiilor, visând că ești ars cu țigara de patru mafioți portoricani în timp ce dai examen la rezistența materialelor. Poți să iei pastile cu pumnul, să nu dormi 5 zile și să belești ochii crăpați la răsăritul care ți se pare că iese din conserva de porumb mexican pe care ți-ai cumpărat-o de la alimentară. Dar nu poți să fumezi marijuana. Nu. Dacă ești prins cu marijuana, domnii ăștia din Bali promit să te execute. Șoferul zice că depinde cine ești, că uite acum o duduie australiancă a fost extrădată și a scăpat de buba prin moarte. Și că gangsterii balinezi sunt foarte puternici și poliția nu prea poate să îi pună la skanderbeg. 

Mașina continuă să se târască pe șoseaua care taie o uriașă Piperă, o nesfârșită Piperă. Scheletele hotelurilor viitoare răsar dintre cofraje de beton, gunoaiele se-nșurubează-n briză în micro-tornade de plastic. În Bali, populația e hindu, am ieșit din jurisdicția lui Allah și aici burcile, imamii, moscheile dispar și în locul lor răsar temple păzite de maimuțe și tigrii, pechinezi și broaște țestoase, toate animalele de piatră afișând, stomatologic, colți rânjit-ascuțiți. Luchi-luchi-luchi, am ajuns la hotelul de pe strada tăvălită ca o pisică grasă, la umbra unor palmieri.

La recepție, un domn cu un acvariu în loc de cap, privirile fugindu-i, peștișori negrii vânați de o murenă, de la mine la ușă, înapoi, la Iulian, iar la mine iar, la geam, mă anunță că îmi oferă doar un prosop pentru două persoane. Pardon? Dar suntem doi. Și ce dacă, este un prosop mare. Decid că toată populația e pe droguri și merg să fac o baie. Cool, la fel de cool ca Botezatu. Să nu-mi fac țara de rușine.

Ieri, un vaporaș cu 25 de turiști și habar nu am cât echipaj, s-a răsturnat în drum spre Komodo: 10 au fost pescuiți imediat din apă, 13 cetățeni au băgat voiniceasca prin valuri până au fost scuipați pe plajă, la 5 kilometri de naufragiu, 2 dintre ei încă lipsesc. Nu știu cu ce companie au plecat în tur, dar ce contează? După ce am văzut cum arată vasele Perama, a mai țițirită dintre companiile care bagă Lombok-Komodo-Rinca-Labuan Bajo, îmi dau seama că au fost trimiși pe ocean ca și mine, tot în bena unei Dacii Papuc amputate, un vas neiubit, neîngrijit și neputincios, un soi de cal bătrân care a crăpat în drum, rupându-și picioarele într-un recif. Canieț filma, cum zice rusu.

Drumul până în Komodo a fost de 2 zile și 2 nopți. Vasul nu avea cabine, claie peste grămadă, 45 de oameni împărțiți pe două punți, strângându-ne fricile la piept și lăsând răul de mare să ne caute prin stomace, să răzuiască tot puiul prăjit sau borșul de pește și să-l trimită la sirene. Barca se clătina dreapta, stânga. Valurile veneau din lateral, mai ales în prima noapte, când stele reci se grăbeau spre stânga și apoi, iute-iute, se întorceau la dreapta și apoi din nou la stânga, ca și cum doi copii încercau să trăgă când spre unul, când spre celălalt, o față de masă. Stelele băgau fast forward și rewind și fast forward și rewind și maimuțelele ălea mici din echipaj, cu țigara în colțul gurii, mereu fumând, mereu pufăind, s-au cățărat pe marginea punții, s-au ținut de stâlpii de lemn și au coborât o prelată și astfel stelele au rămas afară dar vasul a continuat să fie plesnit peste falca dreaptă și apoi peste falca stângă, să-și miște capul ca un bulgar care zice Da deși tu crezi că zice Nu.

În prima noapte nu am putut să dorm. De frig și de frică. M-am gândit că o să ne răsturnăm, că o să pierd aparatul foto și computerul și toate pozele și toate textele și eu care m-am apucat de volumul doi al Americii dezgolite și el o să zacă pe fundul mării, sub sticle de Bintang, sub lemne și trollere pline cu hăinițe de excursionist olandez. Și eu o să mor înecată și o să mă găsească umflată, cu buze groase și față vânătă. La asta m-am gândit toată noaptea și la 5 dimineața ghidul, un nene știrb, cu un ochi stricat, ne-a trezit cu ”cofiiii, cofi-cofi-molning-cofi”. Ajunsesem la insula Moyo, valurile se duseseră la culcare. 

A doua seară, de fapt de după-masă, de pe la 3 juma, valurile au repornit sesiunea de palme, jap pe stânga, jap pe dreapta. Gloria, jurnalista spaniolă, era verzulie și tăcea atipic. Dionisia, sper că se scrie așa, coregrafa grecoaică, ducea o bătălie discretă cu fierea. Apa se urca pe punte, se aduna de sub barcă și venea ca o mână de bagabond, plesnind bucile bărcii. Șlap, fleașcă partea dreaptă, șlap iar, fleașcă partea stângă. 16 ore de open sea, calm open sea, dar nimeni nu a dormit nici în a doua noapte când crucea sudului era ba în stânga, ba în dreapta, indecisă. Futu-i morții mă-sii și cine m-a pus să mă duc să-l văd pe dragonul din Komodoul pizdii mă-sii. Un căcat de reptilă, probabil nici nu o să-l văd și trebuie să îndur lumina neoanelor în ochi pentru că cei 4 austrieci vor să citească și pentru că irlandezul care doarme cu ochelarii de soare pe creștet și are tricou verde, din plastic, cu Irlanda, crede că este rastaman și îl convoacă pe Bob Marley din ceruri să ne zică să stand up for your right, don`t give up the fight la porcăria lui de sculă cu boxe și ..prietena irlandezului vomită. Nici olandeza nu e bine și franțuzoaica machiată, cu gene false și floare în păr, are o față de pisică mizeră, pe care cineva a aruncat o oală cu ciorbă de fasole. 

Cofi-cofi-molning cofiiii!

Nu m-am scufundat cu bărcuța firmei Lombok Wisata. Însă m-am constipat grozav, de frică. În loc să mă cac pe mine, cum zice poetul, eu m-am retras în sine-mi, frică și rahat, ascunse adânc, atât de adânc că nici acum nu reușesc să dau de ele. Poate mi-ar trebui niște fracking sau minerit cu cianuri.

Oricum, vorba lui Șerban, e tare când reușești în vremurile ăstea de căcat să te constipi. Dacă mă pricep la ceva, la asta mă pricep cu adevărat.

Tata sultanului care interzice șprițul în tot orașul Yogyakarta a fost unul dintre stâlpii declarării independenței Indoneziei în 17 august 1945. Adică fix acum 69 de ani. Povestea curge așa: în al doilea război mondial, în timp ce olandezii își căutau molarii în praf, japonezii au invadat Indonezia. Localnicii s-au bucurat mai întâi. Apoi s-au întristat pentru că nu au avut mână bună la invadatori. Șoferul Sepdes, unul dintre cei 6 localnici care vorbesc o ceva care trece drept engleză în Indonezia, mi-a spus că totuși japonezii au făcut și lucruri bune și că nu sunt supărați pe ei. Pardon? Da, e drept că au fost tabere de muncă în care au crăpat o grămadă de oameni, dar uite ce drumuri faine au făcut, că și acum ne folosim de ele. Sună cunoscut? Sindromul Stockholm, victima îmbrățisând gamba spână a invadatorului, memoria selectivă, Ceaușescu o fi fost el nebun dar era patriot și a construit fabrici și metrou.

După bobârnacul atomic luat de japonezi în 9 august, la Hiroshima, domnul Soekarno s-a precipitat să creadă că poate să declare independența Indoneziei. A citit o declarație în bahasa, nimeni nu a înțeles nimic. Olandezii, proaspăt eliberați și cu 10 milioane de dolari credit de la americani, au venit iute-iute să-și recapete colonia. Timp de 5 ani, până în `49, s-au ciocnit elastic-plastic forțele olandeze, engleze, australiene cu localnicii înarmați cu țepușe de bambus și, uneori, cu puști străvechi, japoneze. După căderea Jakartei în mâinile olandezilor, capitala s-a mutat la Yogyakarta. Aici, în Kraton, cum îi zice palatului său, sultanul Hamengkubuwono IX nu a stat cu mâinile în sân și a pus niște fertilizator la izbânda revoluției. Sau așa zic ghizii, de fapt ghidele, căci sunt mai degrabă femei, îmbrăcate în taioare albastre, cu fețe aspre de învățătoare, care așteaptă să fie pețite de către turiști.

Stau în curtea palatului sultanului, ca niște păsări mari cu frizuri impozante, ciugulind din praf, rozând unghiile și așteptând turiștii vorbitori de bahasa. În același timp, pe cele 4 ghide de limba engleză este bătaie. Câte 8-10 olandezi, 6 nemți, 12 englezi, cu fețe încruntate de încordare, se târăsc prin curtea prăfoasă, ca un miriapod strâmb, strânși, ca o falangă umană în jurul ghidei care presară cuvinte englezești, stâlcite de accentul asiatic, cu r-uri dispărute sau transformate în l-uri. ”Nu înțeleg” gem copiii. ”Ce-a zis?” izbucnesc tații.

Ce să zică dragă, aici sunt ciorapii sultanului Hamengkubuwono IX și acolo sunt cizmele. Mai avem o colecție de insigne, inclusiv cele de la clubul de fotbal și de la cel de box. Vedem vesela sultanului, aragazul sultanului, costumul de cercetaș și aparatele foto, un Contax și un Polaroid, mare fotograf sultanul. Și uite și cântarul sultanului. Om cu greutate.

La umbră, niște stafide umane, de sex masculin, îmbrăcate în sarong și dotate cu săbii de lemn, se lasă zâmbitor, pozate. Sunt cei care au făcut parte din garda de corp a sultanului. Cu totul sunt 2000 de gardieni ai sultanului, o meserie pe care o primești de la tac-tu și din care nu ieși la pensie. Însă activi mai sunt doar 1000. Tătăiții fosilizați pe care îi văd pe trepte sunt lăsați să mucezească la palat, doar nu o să-i dai afară. De unde știu toate astea? Nu de la un ghid, nu. Ci de la un australian cu care beau o bere, în ciuda interdicției lui Hamengkubuwono X, fiul eroului revoluției, Hamengkubuwono IX. Mare atenție la numere, că nașul sultanilor nu s-a chinuit prea tare cu alegerea numelui.

Diplome, arbori genealogici, poze cu trăsuri și calești, poze de la ceremoniile ținute la palat, fără nicio descriere, nicio informație, nimic. Și printre toate acestea, presărate, chiuvete. Murdare, cu țevi smulse. Nu poți nici măcar să spui că s-au spălat pe mâini și te-au lăsat pe tine, turistul, să-ți imaginezi ce vrei din exponatele prăfuite, înșirate în vitrine.

Să mergem la puppet show. O domniță încearcă să ne momească să vedem păpușile dar parcă nu am încredere în fața ei de pisică grasă, așa că întreb o ghidă care-i treaba cu puppet showul. Femeia aproape își ia zborul, dând din mâini isteric, zbătându-se: no ingliș, no ingliș. Apoi îmi indică un moș de 109 ani, cu un ochi al cărui albuș pare să curgă, ca la un ou nefiert destul, din orbită. Moșul e ghidul unor olandezi dar se face că nu ințelege întrebările și răspunde în franceză cu ”merci beaucoup”, ”comontalevu?”

Vrea bani. E un tonomat uman care nu funcționează decât atunci când bagi fisa. Totul în Indonezia e așa. De ce să ai descriere la muzeu, asta ar însemna că nu ți-ai plăti ghid, de ce să ai spectacol de păpuși la palat (așa cum zice biletul de intrare), asta ar însemna că nu mergi la vericul, la spectacolul lui de păpuși, pe care îl face la mnealui în sufragerie. Statul e îngropat sub un foliaj masiv de afaceri căpușă ale rubedeniilor, angajaților, coleguților, șeficilor. Indonezia își sărbătorește azi independența. Dar este mai mult ca niciodată o colonie. De căpușe.

Berea se cheamă Bintang adică Stea în bahasa. Sticla de 660 de mililitri o iei de la cârciumile de plajă din Gili cu 35.000 de rupee, de la cele cu ștaif din Jakarta cu 55.000 și din Kumai, herpesul Kalimantanului, dintr-un chioșc mizer, scufundat până la țâțișoare în gunoi, cu 65.000 de rupee. Asta inseamna cam 6 parai. De fapt nu cumperi tu berea. Vorbești la recepție, arborând o mină conspirativă, tupilându-ți setea păcătoasă după un zâmbet viclean. Eventual faci cu ochiul, bagi basul la înaintare: ”nu e pentru mine, e pentru copilașii mei, tripleți. Dacă beau bere pot să îi alăptez mai ușor.” Hm. Recepționerul se lasă convins, cheamă un băiat și băiatul ăsta știe pe cineva care să meargă undeva de unde poate să cumpere bere, tu-i mama ei de bere, că greu se mai găsește în bătătura lui Mohamed. Și costă toată povestea dublu pentru că deh, acu trebuie să cumpărăm câțiva brăduți de mașină, să purificăm aerul, să nu simtă Allah duhoarea de hamei. Deci 65.000 de rupee, ca la Londra, dacă ești vicios.

În Yogyakarta, în timpul zilei, în timpul Ramadanului, nu se găsește bere. Nici măcar la supermarket. Dragă recepționerule, vrem să bem o bere, sunt 237 de grade, arde buza, mai ceva ca Ana Lesko, se zbate-n flăcări. Recepționerul asudă mocnit, pârâiașe îi șerpuiesc pe față: ”Nu se poate. Sultanul a vorbit cu primarul și au interzis vânzarea de alcool în Yogyakarta.” Bine, dar la ce oră se ridică interdicția?, ”Niciodată. Ține până se termină Ramadanul.” Păi cum maestre, de ce minți în sfânta lună a curățeniei spirituale și așa și pe dincolo? Aseară am fost la cârciuma cutare și am băut chiar două beri Bintang și sultanul, poliția sau primarul nu au intervenit să ne oprească. ”Atunci mergeți acolo și beți. Noi aici respectăm legea.”

Recepționerului i se bate ciudat ochiul. De la căldură? Nu. Chiar îmi face cu ochiul, cu ambii ochi, cu sprâncenele care aleargă spre rădăcina păduricii de conifere carbonizate care îi crește de la jumatea frunții in sus. Încearcă să-mi transmită ceva telepatic, dar mi s-a stricat receptorul, prind mesajul cu pureci, omul explodează iritat: ”Încercați totuși la roomservice.”

Stânga-împrejur, la 4 metri distanță de recepție sunt Statele Unite ale Roomserviceului, această zonă liberă de islamism unde mâna sultanului cel rău nu poate să ajungă. Vrem să luăm bere. Două beri. ”Nuuu, nu așa.” Lipsa noastră de delicatețe, atitudinea toporistă îl scârbește pe președintele Republicii Roomservice. ”Vă duceți în cameră și sunați. Și berea nu o luați aiurea cu voi, pe terasă. O beți în cameră.” Ciocănit la ușă, de trei ori, urmat de ”rumselvis”. O domniță cu o singură bere, un San Miguel fermentat pe pământ păgân, sticla ascunsă, ca o mierlă adormită, sub un prosopel alb. 330 de mililitrii, 72.000 de rupii. 6 dolari juma. Card? Nici pomeneală. Totul e cash, doar e marfă de contrabandă. Dacă scotocește sultanul prin gunoi și dă de facturica San Miguel? Ne ia mama dracului pe toți. 

Beau berea și-mi amintesc de povestea lui Oreste, altu, nu fostu coleg al celui mai mare șpagatier român. Oreste avea un vecin care muncea, ca tot românul, schimbul 1 și apoi, tot ca românul, înghițea un butoiaș de matrafox și venea pe după tufe, cu genunchiul moale, către căsuță. Lungul drum îl ostoia de puteri și pleoapa, coborâtă de la șpriț, îi dădea impresia unui amurg timpuriu. Așa că, odată intrat pe ușă, alinia familionul și comanda: toată lumea-n pijama. Familia, știind că nebunul e cu șprițu-n nas și rațiunea-n cur, se executa, culcându-se cuminte, fiecare cetățean în pătuț, deși era 5 jumate după-masa. Când dihania încremenea pe cearșaf, lansând doar sforăieli tunătoare, sceneta ”Somnul” se încheia, familia dezbrăca pijamaua, mama revenea în bucătărie, băiatul ieșea să se joace cu Oreste. ”Iar v-a băgat tac-tu-n pijamale?”, ”Iar”.

În pijamale e și Yogyakarta, de frica sultanului, făcându-se că doarme, trăgând cu ochiul să vadă când poate s-o taie din așternut, să radă o bere cu turiștii. 

M-am lăsat de fumat în 2001, noiembrie 2. Fumam din 1991. Prima țigară: Carpați căreia, abilă, Cristina Gheorghiță, colega mea de clasă, i-a pus un filtru de Kent. Ea ciordise un pachet de Kent de la maică-sa. Mergeam la TIB, excursia cea mai așteptată în tot liceul, te înghesuiai cu alți 17 imbecili în compartimentele slinoase ale CFR-ului și timp de 3 ore, aproape 3 ore, reușeai să aduni o sumă considerabilă de vicii care să te facă popular sau respectat. PR. 

M-am lăsat de fumat după ce mi-a fost rău vreo două zile: am topit 1 pachet de țigări într-o oră, la o bere. Mi-am zis apoi că, dacă pot să beau o bere și am tăria să nu întind mâna după țigări, mă las. Am avut. Nimic nu a funcționat mai bine decât strașnica dorință de a fi mai tare decât viciul. Tare ca piatra, iute ca săgeata. Și au trecut 13 ani.

Fotografiile de pe pachetele de țigări din Indonezia sunt sinistre. Nu degețele de picior de mort și trimiterea subtilă către morgă pe care o întâlnești în Europa. Nu fetuși afumați. Nu.

Indonezia e țara în care subtilitatea nu e apreciată. Tumori, excrescențe, răni, bube ciorchine, incizii, sânge, tot coșulețul cu orori răsturnat pe pachetul de țigări. Geaba. 80% dintre bărbați fumează. Doar 27% din femei. Nimic light. Țigări locale în ale căror reclame cu producție și post producție de sute de mii de para, cetățeni cascadori fac ski nautic trași de un avion care se ridică, ei continuă să skieze, de data asta printre vrăbii, la 2000 de metri altitudine. Libertate sau ceva de genul ăsta zice voice overul.

În cursa Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar, în buzunarul scaunului din față din micuțul ATR e Color, revista pe luna august a companiei aeriene naționale indoneziene. La pagina 148 găsim titlul Invocation. În 2 limbi, bahasa și engleză, avem rugăciuni catolice, protestante, buddiste, hindu, khonghucu și, bineînțeles musulmane (asta e și în arabă), pe care pasagerii sunt îndemnați să le rostească la plecare și, de ce nu, la sosire.

Mă gândesc că micul Ponta nu este reprezentat și ce s-ar face el, ce ar alege dacă ar zbura cu Garuda de la Labuan Bajo la Denpasar? Ar merge pe protestanți? Uite ce zice rugăciunea: Lord In Heaven (…) we believe You will guard and protect our plane from any disturbance and danger. For all the air crew we pray that You give them guidance so that they may perform their duties and enable us to arrive at our destination on time and safely.”

Sau poate preferă Coranul. ”We seek the help of Allah, the Most Gracious, the Most Gracious, the Most Merciful…Who has bestowed upon us the will and ability to use this aircraft and without Whom we are helpless”. 

Sau poate catolicii îi surâd mai tare cu: ”(…)Now we beg You: bless us with a safe trip, with good weather. Bless us with the guidance from Your angels, so that the crew of this aircraft lead us to our destination safely”

Buddistii nu zic nimic de călătorie. Însă la budă, înainte de zbor, în vizuina de tablă a aeroportului din Labuan Bajo, pe interiorul ușii e lipit un afiș. El arată așa.

Da, știu, și eu am fost șocată. Dar scopul este nobil. Trebuie să înveți cumva cetățenii să nu se mai cațere pe toaletă. Trebuie să îi oprești să mai fumeze atât de mult, trebuie să îi ajuți să se relaxeze în avion, să delege responsabilitatea zborului unei entități superioare, deși neortodoxe, care va asigura echipaj civilizat și va schimba traiectoria rachetei BUK trimisă de rebelii pro-ruși. 

Obișnuiți cu ororile, cu hălcile de carne tăiată, cu tumorile de pe gât, arsurile și plăgile supurânde de pe ambalaje, indonezienii și-au pierdut abilitatea să se sperie. Petrică și lupul, de prea multe ori, le-a tocit sinapsele și i-a transformat în junkie, încântați să jongleze cu cancere, supurări, decese violente și amputări, atentate și accidente. La suprafață o țară de oi mânate de Allah, Buddha, Vishnu-Brahma-Shiva sau Cristos prin pășunile raiului, dedesubt un popor de psihopați.