Trenul regal se zgâlțâie pe șine. Camerele de filmare se uită pe geam la mulțimea strânsă pe lângă liniile ferate, cu telefoanele aprinse și lumânări în mâini. Luminile sunt mici, ascunse în palme. Trenul trece printr-o pădure de mâini luminate, restul e beznă. Din beznă, se mai desprinde câte o gară prăbușită, câte un canton dărăpănat. Țara e mai moartă decât regele ei mort.
Mă gândesc la tot ce nu știu despre regele Mihai, la toate filmulețele care au apărut despre vizita din 1990, de ce au stat ele închise până acum, de ce Pleșu nu a zis până acum că Roman e ăla care s-a opus, de ce regele Mihai nu a reușit să ne spună nouă, milionului ăla care am mers să îl vedem atunci, în 1992, că regimul de la București l-a împiedicat să intre în țară, ce s-a întâmplat la abdicare, povestea celor 1000 de studenți?
De unde era să știm noi atunci, ieșiți din coma comunistă, ce s-a întâmplat cu el și în ce fel am fost noi violați de asistenții care, în teorie, trebuiau să ne supravegheze în spital semnele vitale?
Maică-mea plânge, toată viața ei a fost regalistă. Așa declară. Eu îmi amintesc clar că a fost cu Iliescu, scandalurile monstruoase din 1990, miștourile de trabucul lui Rațiu acuzat că nu a mâncat salam cu soia, groaza că vine regele să își ia moșiile înapoi.
Dacă viața a fost murdară, ne inventăm amintiri bidinea care spoiesc cu alb pereții jegoși ai istoriei. Iliescu nu e vinovat, noi, ăștia care l-am votat pe Iliescu al cărui regim a făcut imposibilă întoarcerea regelui în 1990, nu suntem vinovați. Nimeni nu e vinovat pentru nimic, suntem prea mici ca să schimbăm lucrurile dar niciodată prea mici ca să primim un memorial închinat victimelor nedreptăților. Noi suntem victime, florile pe care le aruncăm spre catafalcul regelui sunt, de fapt, florile pe care ni le oferim nouă, morții mici dar mulți ai României.
Pe noi cine ne plânge?
Nimeni. De la noi se așteaptă să îndurăm, să rezistăm. Dar toate victimele vor să fie știute, plânse, uite, ca regele Mihai care a fost și el o tragică victimă a rușilor, a comuniștilor, a neocomuniștilor, a indolenței și indiferenței noastre.
Rezist.
Ne punem insigne în piept și facem grupuri de facebook cu Rezist.
Și abia acum realizez cât de anapoda e totul, cât de departe am mers conducând pe banda greșită a drumului căci Rezist este un cuvânt care definește atitudinea Puterii. Puterea se agață de scaun, de posturi, ea se opune schimbării, ea e în vârf și noi, opoziția, mulțimea care nu e la putere, scuturăm copacul încercând să doborâm Puterea. Cazi, urlăm noi. Și ea răspunde: Reeeziiist!!!
Dar noi, într-o permanentă periferie a puterii, privind prin geamul aburit la potentați care se îmbuibă în timp ce noi crăpăm de foame, urlăm plini de fală: reziiiiisttttt!!! în loc să spunem: la ataaaaac!!! la armeeee!!!, să spargem ușa cu piciorul și să le smulgem copanul de curcan din mână.
Rezist, șoptim noi, ne spunem unul altuia: rezist și ne batem pe spate. Bravo bre, reziști, ce tărie de caracter, ce om de ispravă, nu ești mânat de instincte animalice, ești modern, civilizat, cultivat. Nu ca porcii ăia care uite cum beau, mănâncă și fut înăuntru. Noi nu suntem ca ei. Noi suntem niște ființe pure care știu să-și controleze simțurile, am făcut Harvard și Oxford, știm să lucrăm cu atomii, electronii, bitcoinii și mai știm să operăm pe creier.
Ce nu știm este că noi nu avem puterea. Noi nu știm să o capturăm și nici să o păstrăm. Noi suntem mereu la ușă, la 80 de metri de putere. Oricum, chiar dacă ne-am apropia, chiar dacă am putea să o luăm ca pe-un cornuleț de pe tavă, noi nu vrem puterea pentru că puterea ne-ar corupe și noi nu vrem să ajungem ca porcii dinăuntru.
Nu.
Noi vrem să rămânem mereu afară, să spunem rezist și când o să murim, să fim plânși și alți români să arunce cu flori spre sicriile noastre purtate în gigantice cortegii funerare și să spună: ce oameni au fost ăștia, exact ca regele Mihai, nu au avut noroc. Niște victime au fost, au rezistat până nu au mai putut să reziste.
Și atunci s-au dus.
Căci asta e soarta oamenilor buni care nu înțeleg că pasivitatea nu e o strategie câștigătoare și că rezistența nonviolentă a lui Ghandi este doar o haină pentru cuvântul ATAC.

Șahinșahul Mohammad Reza a fost dat jos de popor care a pus în fruntea țării un imam, pe Khomeini. Noi nu avem un Khomeini, biserica noastră e o bandă de bagaboande care se vând pe ștrampi cu ștrasuri și rujuri roz.
Nu avem un lider, un om cu sau fără căciulă suedeză la care să ne închinăm cu toți. Opoziția parlamentară a fost închisă într-un borcan, degeaba bâzâie, nu pot să iasă. Regele e mort în coșciug, Duda e la catafalc. Poate prințul Charles să accepte să devină regele nostru.
Sau poate președintele nostru. Sau măcar prim-ministru, ca la bulgari.
În afară de Arsenie Boca și Stela Popescu, ambii morți, nu avem pe nimeni care să ne aducă, vorba lui Păunescu, suflet lângă suflet, român lângă român.
Năuciți de televiziuni, trăim în epoca lui Doamne, ajută!, ascultând cuminți cum pică securea călăului. Așa ne-a fost scris, ne spunem și mai mâncăm un cârnat, măcar să crăpăm cu burta plină.
Mai jos, v-am pregătit un platouaș instigator de fragmente din cartea lui Ryszard Kapuscinski Șahinșahul.
Eu cred că se poate. Totul este o chestiune de imaginație. Dacă reușim să punem o față pe această siluetă a schimbării, vom reuși.
Pagina 80-
Dacă se vorbește de căderea unei dictaturi oarecare, nu poți avea nicio iluzie că, odată cu lichidarea ei, întregul sistem se va prăbuși și va dispărea ca un vis urât. Desigur, se pune capăt existenței fizice a sistemului. Dar urmările lui psihice, sociale vor rămâne, vor trăi și mulți ani de-a rândul vor da un semn de viață, ba chiar vor putea să dăinuie sub forma unor atitudini, continuate în subconștient. Distrugând intelectualitatea și cultura, dictatura lasă în urmă un câmp mort și pustiu, în care nu va crește așa curând pomul cugetării. În acest câmp defrișat vor apărea din ascunzători, din colțuri și crăpături nu totdeauna cei ce sunt cei mai buni, ci adesea aceea care s-au dovedit cei mai puternici, nu totdeauna aceea care aduc și crează noi valori, ci mai degrabă aceea cărora numai pielea tare și rezistența interioară le-au asigurat supraviețuirea. În aceste cazuri istoria începe să se învârtă într-un cerc vicios, tragic și e nevoie uneori de o epocă întreagă ca să se poată smulge din el.
Pagina 90-
În ochii iranianului obișnuit, Marea Civilizație, adică Revoluția Șahului și a Poporului, a fost înainte de toate Marea Hoție cu care se ocupa elita. Furau toți cei care dețineau puterea. Dacă cineva ocupa un post înalt și nu fura se făcea gol în jurul lui: trezea bănuieli. Ceilalți își spuneau: ăsta-i spion, nu mai încape vorbă, a fost trimis ca să-și bage nasul și pe urmă să raporteze cine cât fură, fiindcă informațiile astea le sunt necesare dușmanilor noștri. Dacă puteau, se debarasau repede de un asemenea om, căci le strică jocul. În felul acesta toate erau cu susul în jos, valorile erau cu totul inversate. Cel care dorea să rămână cinstit era bănuit că are gânduri necurate, că e de fapt un sărăntoc plătit ca să vadă și să spună tot. Dacă cineva avea mâinile curate, trebuia să și le ascundă bine, căci curățenia asta era ceva rușinos, ceva echivoc.
Pagina 93-
Avansează doar cel care este mai aproape de șah, care reușește să îi intre în grații mai bine și cu mai mult zel, care îl convinge de loialitatea și supunerea sa. Alte valori, alte calități sunt de prisos. Este o clasă de paraziți, care își însușește repede o parte însemnată a veniturilor obținute din petrol ale Iranului, devenind, practic, proprietar al țării. Totul le este permis pentru că acești oameni satisfac cea mai mare nevoie a șahului-nevoia de a fi lingușit. Totodată, îi dau sentimentul de siguranță după care jinduie.
Pagina 94-
Și barem dacă această consumare a privilegiilor, această mare îmbuibare s-ar petrece oarecum pe ascuns, discret: ai luat, ai pus deoparte și nu a văzut nimeni; ai chefuit bine, dar după ce ai tras mai întâi perdelele; ți-ai mai construit o vilă, dar undeva, într-un fund de pădure ca să nu-i iriți pe alții. Da` de unde! Altu-i obiceiul aici: să-i zăpăcești, să-i orbești pe cei din jur, să scoți totul cât mai în față, ca la expoziție, să aprinzi toate luminile, să le iei ochii, să îi faci să cadă-n genunchi, să-i zdrobești, să-i calci în picioare! La ce bun să ai, doar așa, de amorul artei? …Să ai în felul acesta înseamnă să n-ai nimic, să n-ai deloc! Să ai cu adevărat înseamnă să trâmbițezi că ai, să-i stârnești pe alții să vadă că ai, n-au decât să se uite și să admire, să le iasă ochii din orbite!
Pagina 145-
Puterea este aceea care provoacă revoluția. Desigur, nu voit. Dar stilul ei de viață, modul de guvernare devin până la urmă o provocare. Aceasta apare atunci când printre oamenii din elită se consolidează sentimentul impunității, credința că nu vor fi pedepsiți. Totul ne este permis, putem face orice. Este o iluzie, dar nu lipsită de baze raționale. Într-adevăr, o vreme, scandal după scandal, abuz după abuz rămân fără urmări. Poporul tace, este răbdător și prudent. Se teme, nu-și simte încă puterile.
Pagina 157-
I-a lipsit o anumită doză de cinism. Ar fi putut să spună atunci: manifestează? Ce să-i faci, n-au decât! Cât or putea să mai manifesteze așa? O jumătate de an? Un an? Cred că o să rezist. Oricum, nu mă mișc din palat. Și oamenii, dezamăgiți și descurajați, vrând-nevrând, s-ar fi întors până la urmă acasă, pentru că e greu de presupus că cineva vrea să-și petreacă toată viața pe la mitinguri și demonstrații. Șahul nu a știut să aștepte. Iar în politică trebuie să știi să aștepți.

În 1989, taică-miu și maică-mea aveau exact vârsta pe care o am eu acum. Mă gândesc că au ieșit din comunism, mă rog, dacă putem să spunem asta, ca un câine care aleargă după mașină încercând să prindă roata și atunci când mașina se oprește, când roata nu se mai învârte, se oprește și câinele, năucit de lipsa unui plan.
Acum ce fac?
România părinților mei s-a așezat la masa de gală, cu tacâmuri de salată, supă, pește și friptură, cu 2 lingurițe pentru desert și 4 pahare pentru băuturi.
Acum ce fac?
Acum ne uităm în jur. Acum vedem ce fac ceilalți, cu ce furculiță servește democrația Ungaria, ce pahar folosește pentru economia de piață Polonia.
Ia lăsați-l pe Ion Iliescu să vă arate că el a mai fost la case d-ăstea mari. Și Roman e priceput. Ia uitați-vă la ei cum își întind șervetul în poală, cum ridică degetul mic atunci când beau.
Părinții mei au reintrat la școală, în aceeași clasă cu mine, ne-am strâns cu toții sub baobabul teleormănean și am ascultat vocea învățătorului, șșșșșșșșștttt, aruncam iritați în spate atunci când golanii din ultimele bănci începeau să facă bancuri și să vorbească tare.
Tăceți măi, unii din noi să știți că am venit aici să învățăm, nu să ne distrăm!
Conștienți de înapoierea noastră istorică, noi, elevii primilor ani de școală post-revoluționară am tocit manualele feseniste, am ieșit în pauză doar când s-a sunat și am mâncat sandvișul cu margarină Delma, recunoscători învățătorului care nu ne-a lăsat să ne facem de râs în Europa cu manierele noastre grosolane, de țărani luați de la curul vacii.

Încă puțin și o să fiți gata, așa ne-a spus învățătorul și a plecat într-un schimb de experiență sau a fost mutat la altă școală sau a fost pensionat sau pur și simplu a murit. Încet, încet, acești primi îndrumători au dispărut făcând loc unei generații noi de cadre didactice care trebuia să se asigure că suntem îndeajuns de educați încât să înțelegem cu ce se mănâncă democrația.
Și profesorii ăștia noi au început să ne ciupească de cur, să ciordească bani din fondul clasei, să pocnească elevii peste ceafă, să ne mănânce sandvișurile sau să ne ceară să cotizăm la vila lor de la munte. Iar noi, elevii, ca niște câini alergând după o nouă roată, am pornit în urmărirea lor, uitând unde vroiam să ajungem. Am devenit ei, golani, jmenari, birjari, fanfaroni și coțofene, barbugii și hiene, am început să ne insultăm între noi, să ne scuipăm, să ne tragem de țâțe și să ne bulănim, să ne furăm mâncarea, să ne plesnim copiii și, cel mai important, să nu mai ne temem că suntem niște țărani de la coada vacii, căci, așa ne-au zis profesorii noștri cei noi: care e problema frate că suntem țărani de la coada vacii, și Romulus și Remus, Isus și Putin, și ei sunt de la coada vacii sau a calului sau a lupului, ce contează?
În viață, așa ne-au zis profesorii cei noi, nu trebue să fii fraier fratello, trebuie să ai bani să moară ai tăi dujmani, trebuie să fii golan ca la noi în Teleorman, trebuie să lovești și școala vieții s-o prețuiești, muie la babalâci, la femei, la telectuali, dă-i dracu de bulangii, că ăia le dai una de le sare mucii, nu au nimic în cap dăcât formule, dacă era dăștepți nu era săraci.
Fii mândru că ești român.

Veniți dintr-o lume a samizdatelor, a Rapsodiei Române ascultată cu tresăriri de vinovată plăcere, a intelectualilor îngrămădiți în dube de securitate, părinții mei știau să discearnă atunci între impostorul găunos cocoțat pe bidiviul unui titlu de doctor inginer și academicianul veritabil, muncit prin subsoluri de universitate ca să-i scrie tovarășei o nouă lucrare magnet de titluri onorifice.
Părinții mei știau atunci să evalueze calitatea golănașului tupeist, uns de tătucă în fruntea ministerului cutare și pe cea a vânzătorului de pantofi, absolvent de medicină, distrus de partid pentru că a trimis o scrisoare de protest la Europa Liberă.

După 28 de ani de școală fesenisto-securistă, părinții mei nu mai știu să calculeze această ecuație a valorii. Rătăcesc între Năstase și Olguța, Dragnea și Nicolicea, Băsescu și Tăriceanu, Mircea Badea și Ciuvică, Voiculescu și Sârbu, Ghiță, Fenechiu și Udrea, incapabili să înțeleagă că nici banii, nici poziția socială și nici puterea nu te fac om.
Că toți cei înșirați mai sus nu sunt decât niște roți după care am alergat ca niște câini, hipnotizați de învârtelile lor, și că atunci când îi vom prinde vom realiza că suntem atât de departe de drum, că ne-am îndepărtat atât de tare de casă, încât nu mai știm să ne întoarcem de unde am plecat.
Au trecut 28 de ani de la revoluție și eu sunt undeva într-un câmp de gunoi, cu un cauciuc ros la picioare.
Am vârsta părinților mei la Revoluție și am nevoie de una ca să mă întorc pe acasă.

Sociologul american Edward Banfield a publicat în 1958 un studiu despre țăranii din Basilicata, una din cele mai sărace regiuni din Italia. Studiul se cheamă The Moral Basis of a Backward Society. Banfield spune că sătenii pe care i-a întâlnit în cercetarea sa nu au cum să progreseze pentru că sunt incapabili să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun. Țăranii nu puteau ieși din celula denumită de sociologul american amoral familism. Loialitatea pentru familie îi împiedică să înțeleagă concepte primare de Bine sau Rău și, bănuind că membrii celorlalte familii manifestă aceeași neîncredere în străin, nu încearcă nicio clipă să găsească căi mutuale de acțiune.
Familia taie tot: sat, regiune, națiune.

Niciun sociolog american nu s-a uitat încă la PSD. Dar oricine citește ce a scris Banfield recunoaște descrierea din The Moral Basis of a Backward Society. Membri PSD nu pot să se gândească la binele întregii societăți pentru că loialitatea lor este închisă în frigiderul  de pe Kiseleff.
E adevărat, ca în orice mare familie, sunt scandaluri, trădări, fete care își pierd virginitatea și fug cu dușmanul, banii furați dintre prosoape, scuipat în ciorbă, pipi în pat. Dar de ce oare oile negre nu se coalizează și nu rup PSD-ul?
Răspunsul ni-l dă un alt studiu, de data asta World Values Survey. Una dintre întrebări era: câtă încredere aveți în prieteni și cunoștințe? La răspunsul: completă încredere, România este pe ultimul loc, urmată de aceeași Italie.
Punând în același castronel cele două studii, rezultă că manifestările antisociale și stagnarea vin dintr-o combinație de fidelitate pentru familie și un nivel excepțional de mare de neîncredere care se manifestă atât între membrii acesteia cât și față de exterior.
Ceea ce înseamnă, pe scurt, că dizidenții din PSD nu vor fi capabili niciodată să se unească într-o alternativă la familia mamă, pentru că nu au încredere în nimeni în afara clanului și pentru că loialitatea primară șade cu cei care i-au găsit în coșuleț, pe pragul sediului de partid.
Ruralitatea membrilor PSD, majoritatea provinciali, orfani, crescuți în casele de copii ale Securității de ieri și de azi vine în opoziție cu urbanitatea-independentă afișată de USR. Cu toate acestea, USR s-a descleiat ca o jucărie chinezească după 3 ore de la înființare, afectat de același lipici prost al suspiciunii.
Iar când nimeni nu are încredere în nimeni, în lipsa unui father figure autoritar care să păzească bijuteriile familiei, totul se duce de râpă.
În filmul The Proposition scris de Nick Cave există un dialog între trei tâlhari urmăriți  de poteră după ce au ucis o întreagă familie:

Samuel Stote: What’s a misanthrope, Arthur?

Two Bob: Some bugger who fuckin’ hates every other bugger.

Samuel Stote: Hey, I didn’t ask you, you black bastard.

Arthur Burns: He’s right Samuel. A misanthrope is one who hates humanity.

Samuel Stote: Is that what we are, misanthropes?

Arthur Burns: Good lord no. We’re a family.

Ferească bunul Dumnezeu, noi nu urâm umanitatea per se, noi suntem o familie, ceea ce înseamnă că avem grijă de noi și punem binele nostru înaintea binelui oricărui alt grup de oameni.
Noi suntem PSD.

Luni, 28 noiembrie, ora 14.12. Doamna de la ghișeu zice: ia să vedem la ce tren găsim. În timp ce cursorul aleargă pe orar, plecăm de la 14 și ne întoarcem până la 5 juma dimineața. Zâmbetul îi dispare, o fi stricat calculatorul, nu a mai văzut așa ceva niciodată.
-V-am zis eu, mi-a spus un prieten că a încercat acum 10 zile să ia bilete de la București la Brașov pentru 30 noiembrie și nu a mai găsit.
-Incredibil, bâiguie doamna ceferistă și apoi se uită de la Ploiești la Brașov. Nici de acolo nu sunt bilete.
Incompetența CFR-ului uimește chiar și cei mai umili angajați. Vineri, 24 noiembrie, am venit în picioare de la București la Sinaia, în trenul de Sibiu. În fiecare din cele 4 vagoane, pe culoarul dintre scaune erau țintuite zeci de victime ale optimismului vecin cu cretinismul, oameni care cred că trăim într-o țară normală. Studenți, profesori, contabili, manichiuriste, vilegiaturiste, indivizi care își spun că e firesc să te prezinți cu 45 de minute înaintea plecării unui tren la gară și să și găsești bilete. Pe scaun. Ce aroganță!!!
-Trenul ăsta, de 15.10, îmi explică un elev din Ploiești, e foarte aglomerat.
-Și atunci de ce are numai 4 vagoane?
Eee, mai bine așa, zice elevul. Că fiind mereu plin ochi, nașul nu vine până la Ploiești, că nu are pe unde să treacă și îi e frică să nu nască o revoltă. Așa că el, elevul, nu își ia niciodată bilet. S-a scos.
Nu numai culoarele sunt blocate ci și burdufurile dintre vagoane și toaletele. Nu suntem în iarna lui 2017 ci în vara lui 1992 sau 1993, cu vagoane ascunse sub ciorchini de oameni, ca în Calcutta, anii grevelor CFR și ai garniturilor oprite în câmp la Medgidia.
25 de ani în care în CFR s-a furat până nu s-a mai putut, așa zice expresia dar, de fapt, hai să fim serioși, se poate fura masiv în continuare, că e de unde și oricum nimeni nu se uită. De fapt, de ce știm atât despre puțin despre ce se întâmplă la CFR?
Acum a căzut capul lui Chiper și a fost înlocuit cu un Ungureanu despre care se știe că e inginer și are planuri. Nu am găsit nicăieri unde a lucrat Ungureanu înainte, din ce cută pesedistă a fost scos și nici de ce a căzut Chiper, căci, desigur, nu cred o iotă că s-a supărat ministrul Stroe pentru că a avut trenul dumisale o oră întârziere. Cum să te superi pe atâta lucru și să te arăți ultragiat de lipsa de respect în țara în care chiar tu, ministerul transporturilor spui că ZILNIC trenurile au întârzieri de 12500 de minute. Asta înseamnă 208 ore, adică 8,68 zile.
În fiecare zi în România se întârzie peste 8 zile și tu îl zbori pe Chiper pentru că trenul tău a întârziat o oră. E boier domnu Stroe, toate ca toate dar să nu îl faci pe boier Stroe să aștepte ca plebea cu orele în tren. Și atunci demiți șeful de la CFR SA că totul e de la infrastructură, se știe.
Fine with me, dar ce mai faci după?
Încerci să suplimentezi cumva pentru mini-vacanța de 1 decembrie măcar numărul vagoanelor unui tren care merge la munte unde se prognozează că vor fi uichendul ăsta 150.000 de turiști? Sau poate adaugi fix pentru joi, 30 noiembrie, și duminică 3 decembrie, câteva garnituri noi?
Nu se poate, că infrastructura e distrusă, că se merge cu 45 de kilometri în medie, că și așa e aglomerat și se circulă pe un fir între Brașov și Predeal, că e greaua moștenire, că de fapt, totul se trage de la Băsescu, atunci a pornit să se fure și nu s-a mai oprit nimenea din furat, ziceți bogdaproste că mai există și trenurile ăstea câte mai sunt.
În 5 martie anul ăsta, CFR Călători, care îi plătește lui CFR SA bani grei ca să se folosească de infrastructură pentru transportul de călători, a anunțat că “abia după achitarea datoriilor istorice CFR Călători va putea să folosească banii suplimentari în achiziţii de material rulant sau modernizări.
Deşi CFR Călători a înregistrat profit în ultimii ani, conform OUG 64/2001 repartizarea acestuia nu poate fi făcută către investiţii, ci doar către acoperirea pierderilor. Profitul nu poate fi reinvestit decât după acoperirea pierderilor istorice acumulate de-a lungul anilor, de peste 1,8 miliarde lei”, au declarat reprezentanţii companiei.

Ce înseamnă asta? Că CFR Călători nu poate să creeze condiții mai bune, nu poate să cumpere garnituri noi, nu poate mișca nimic pentru ca arădeanul care va ajunge și la anul cu o întârziere de 8 ore la Mangalia măcar să o facă într-un vagon unde buda nu e stricată. Nu. CFR Călători trebuie să plătească mai întâi banii lui CFR SA și abia apoi să se ocupe de garderoba lui.
Iar, între timp, același CFR SA, vinovat pentru starea deplorabilă a infrastructurii feroviare, să fie ajutat să iasă la lumină de DNA, pentru că acolo, zice Dragnea, chiar el, se petrec lucruri necurate.
„Avem 142 milioane euro pe care o societate de stat, CFR, trebuie să le plătească ca și pretenți. Cred că procurorii, între 2-3 hotărâri de guvern, pe care le investighează, poate investighează de ce statul român trebuie să plătească unor firme, în general străine. Nu facem lucrări, în schimb plătim. Aveți aceste informații pentru CFR SA.”

Să mori tu Dragneo.
Ai găsit vinovații.
Străinii care au venit, ca vulpea și motanul și l-au păcălit pe Pinocchio. Nu s-au făcut licitații, nu s-au respectat termene, firmele ălea care au câștigat contracte de îmbunătățire a infrastructurii au dat buzna peste voi, cu cagule pe față și bâte de baseball în mâini și v-au spart birourile și bibelourile cu pescaru chinez, amenințându-vă că dacă nu le dați lor contractele, gata, îl omoară și pe porcușorul de Guinea Aurel.
Și dacă este chiar așa, dacă ăștia de la CFR SA chiar au fost victimele unui astfel de viol financiar, a cui e vina dragă Liviu?
A statului paralel, desigur.
Joi, 30 noiembrie, între București și Brașov s-a făcut și 8 ore cu mașina. Cu trenul ar fi maxim 3 ore și 20 cu personalul. Un bilet de tren, la CFR, ar fi 49 de lei la clasa a 2 a. Presupunând că din București au venit la Brașov în jur de 50.000 de oameni (din cei 150.000 în total) și că 10.000 ar fi preferat să vină cu trenul, nu să stea ca boii blocați în mașini pe Cheia sau Valea Prahovei, dar nu au mai găsit bilete, avem un total de 1.000.000 lei, 220.000 de euro pe care CFR Călători nu i-a făcut pentru că…statu paralel.
Și așa o să fie și de Crăciun, și de Revelion, și la anul, și la mulți ani.
Suntem înțepeniți într-un ștau fără sfârșit pentru că atunci, pe 20 mai, undeva la Bușteni s-a răsturnat căruța cu proști. Și nimeni nu a mai reușit să degajeze șoseaua vreodată.
Iar trenul, eee, trenul ăla bun l-am pierdut. Tot atunci. A plecat și nu a mai oprit vreodată în gara noastră mică.

E ceață și bat clopotele.
Din ceața altui decembrie am scos acest text care arată că geaba fugim, nu reușim nici măcar să stăm pe loc ci alunecăm, inexorabil, spre un viitor unde există doar involuție. Dau cuvântul lui Feher din decembrie 2013.

“Ca-n fiecare an la ceas de sărbătoare, când limba mare și limba mică se unesc umed pe sfincterul patriotului român, televiziunile se înghesuie să dea filme românești, veșnicele BD la munte și la mare, în acțiune, în alertă, cu mari comici morți ai ecranului național care, însă, miros mai proaspăt decât atât de viile cadavre care populează studiourile emisiunilor de divertisment.

Ce avem azi? Soția lui Guță în studioul unei televiziuni, certându-se cu un domn care este supravegheat de un bodiguard, plasat undeva într-o cămăruță de tipul celor folosite pentru înregistrarea decapitărilor al-Qaeda, localizată undeva în provincie. Nu avem sonor, dar chelnerii de la restaurantul chinezesc la care am poposit știu să citească pe buze și se distrează nevoie mare.

Ajunsă acasă zapez și dau peste Capatos care îi face loc unei Adriana Bahmuțan dezlănțuite. E cătrănită că i s-a pus în cârcă înscenarea unui leșin. Da, da, Adriana este acum creatoare de moda, are cu dânsa în studio o brunetă tristă care-imaginile șocante ne arată-s-a năruit pe catwalk la Bucharest Fashion Week și a fost scoasă pe brațe de bodiguarzi. E un truc al Adrianei zice Cancan, ia uite la ce se dedă ca să atragă atenția. Adriana Bahmuțean tună și fulgeră din studioul lui Capatos: “a dispărut profesionalismul din mass media, ziariștii nu știu ce să mai inventeze”. Nicio umbră de ironie, nicio zvârcolire interioară, dar tu măi Adriano cum gâtelnița mă’sii ai ajuns subiect de știri?

Deasupra titlului care anunță că Adriana “mușcă” din dușmani, avem un altul care ne pironește pe scaune: “Simona Trașcă în chinuri groaznice”.
Cine?

Simona Trașcă, cum nu știi? Pamela de România, o domniță care hrănește bârfele cu dumicați zdraveni de scandal și erotism. Acuși s-a cuplat cu prințul Timișoarei despre care urlă tabloidele: “Franco este tot timpul pus la patru ace! Nu îi lipsesc niciodată costumele de fițe, accesoriile fine, precum ceasurile sau eșarfele de mătase și îi place să iasă în evidență ori de câte ori își face apariția undeva! În plus, îi place să călătorească peste tot în lume, dar în special în Europa!”

Hahahaahahahahahahahahahhaaaaa.
Profund, elegant, rafinat. Când mintea ta e hrănită cu pipote stricate de la cantina săracilor, când sinapsele tale sunt pline cu tampoane folosite și scursură de tub catodic, cum să mai discerni realitatea?

Zapez.
BD la munte și la mare. Iar.
Nu am unde să fug, nu am chef să citesc. Mă uit la film și pentru prima oara chiar mă uit la el. Bucureștiul era verde, străzile pavate cu piatră cubică, trotuare largi, femei elegante, barbați în costume. În casele pe care le vizitează Toma Caragiu investigând diverse furtișaguri, avem tablouri care îmbracă pereții, mobilă sculptată, covoare și avem biblioteci. Casele nu put a sărăcie mentală, nu sunt showroomuri de mobilă, peșteri țipătoare unde Irinei și Gigei și-au poleit cu aur tavanul. E adevărat că la începutul anilor ‘70 nu aveai spoturi și termopane, dar neamul prost ar fi putut să execute și atunci o compoziție pe bază de “bări de inox”, draperii de atlas lucitor și măsuțe de sticlă cocoțate pe umeri de atlași din cupru.

Când eram mică și maică-mea voia să mă bage-n sperieți, îmi spunea că mă dă la țigani, mă bagă-n sac și gata, o să mă pună să cerșesc: “ai văzut că sunt atâtea fetițe cu ochi albaștri, blonde, care stau pe la colțuri.”
În anii ’70, România era o fetiță blondă, cu ochi albaștri, pe care, pentru că nu a fost cuminte, părinții au dat-o la țigani.
40 de ani mai târziu, costumele de fițe, accesoriile fine și eșarfele de mătase pe care le poartă femeia-România ne arată clar că cerșetoria e meserie de viitor, te duce de pe marginea drumului în palate ca cel al lui Franco, prințul Timișoarei.
România e o bagaboandă obraznică, gălăgioasă, incultă și proastă.
Dar cum prostia nu doare, nu se chinuie la fel de groaznic ca Simona Trașcă.”