Vaporul imens scoate fum negru, ca o tuse plină de viespi și se desprinde sprințar, în ciuda gabaritului, de chei. La noi, în parcul cu iarba tăiată la fix 2 centimetri, ajunge vaierul boxelor. Andrea Bocelli:
Con te partirò paesi che non ho mai
veduto e vissuto con te
adesso si li vivrò
Con te partirò su navi per mari
che io lo so no, no, non esistono più
con te io li vivrò
Vasul de croazieră se îndreaptă spre podul Megami, miracolul din Nagasaki, și te aștepți ca structura de oțel să îl prindă în brațe și să-l trimită elastic înapoi în port, cu tot cu bocetul lui Bocelli. Să stea aici, lângă parc vasul italienesc până când intră la apă și are loc să se strecoare afară din port fără să producă pagube orașului și așa încercat.
Tot poporul din parc își ține respirația în timp ce Bocelli se strânge în el, suge burta, bagă capul între umeri și intră sub podul alb continuând să arunce tornada de fum negru și apoi se prelinge, diminuat, ca un pumn de mărunțiș, afară din fiordul japonez.
Soarele coboară pe Dutch Slope și se sparge acum de vitraliile unei biserici. Sunt multe aici căci Nagasaki a fost în Edo Era oala fără capac lăsată de shogunatul Thokugawa, în care portughezii, olandezii sau chinezii puteau să arunce și ei o perișoară, contribuind la comerțul mondial.
Edo Era adică 265 de ani de izolare în care erai pedepsit cu moartea dacă încercai să ieși sau să intri din Japonia.
Sunt multe biserici și mulți martiri creștini aici, primii crucificați la sfârșitul secolului XVI de japonezii speriați de exemplul Filipinelor căzute sub spanioli. Tokugawa a decis să interzică religia catolică și să suie pe cruce 26 de cetățeni care nu au vrut să renunțe la credința lor. A urmat revolta din Shimabara, cu samurai creștini ridicați împotriva shogunului și o răzbunare pe cinste a acestuia, cu zeci de mii de cetățeni decapitați (37.000) și depopularea completă a satelor și a târgurilor pentru care a fost nevoie să aducă imigranți. Sute de ani mai târziu, în oglindă, avem masacrul din Hama, Siria al lui Hafez al-Assad care a trimis tancurile și, după 27 de zile de asediu, a nivelat ruinele orașului bază al lui Muslim Brotherhood.
Înapoi în Nagasaki. 250 de ani mai târziu, secolul XIX, misionarii creștini veniți după deschiderea Meinji au găsit o rețea de creștini ilegaliști gata să ducă numele lui Isus mai departe când…zdrang, peste frumoasa biserică Urakamia, abia construită, bibilită, țițirită a căzut la 9 august, 11.02, bomba cu plutoniu Fat Man.
Cu ce-am greșit Doamne?
Nu știu, că bomba trebuia să pice la Kokura, dar acolo era fum de la incendii și nori și cât pe ce să nu fie aruncată nici la Nagasaki dar ce să vezi, uite o gaură între cumulonimbușii ăștia. Prin ea s-a dus Fat Man și a ucis 40.000 de cetățeni. Doar 3 secunde i-au trebuit de la explozie să îi carbonizeze cu cele 6000 de grade pe credincioșii cu rozariile în mână, să turtească cu 42 de tone pe metru pătrat căsuța Domnului și pe cele ale domnilor făcuți după chipul și asemănarea primului.
În iulie Leo Szilard a trimis o petiție președintelui Truman cerând să nu folosească bomba atomică împotriva Japoniei.
http://www.dannen.com/decision/45-07-17.html
Eisenhower a recunoscut că era evident pentru toată lumea că Japonia va capitula până în decembrie 1945.
Ce contează când avem de speriat rusul, să-l ținem la el în bârlog?
Con te partirò su navi per mari
che io lo so no, no, non esistono più
con te io li vivrò
Ploaia se așează ca un ceolofan peste borcanul de murături numit Nagasaki. E taifunul din Taiwan poate. Trenurile nu merg, nu acum. Reveniți în 3 ore când vom avea mai multe detalii. Nici Japonia nu mai e ce-a fost. Dar imaginați-vă ce-ar fi putut fi dacă nu erau să fie zilele de 6 și 9 august.

Strada este blocată de polițiști îmbrăcați în cămăși albe. Taximetristul deschide ușa și țâșnesc pe pod, alerg prinsă într-un banc de stavrizi cu pantaloni de stofă, cu toții privind disperați la ceas. E 8 și 13 minute și vocea de la microfon e înlocuită de bătăi de clopote. O mână gigantică dă freeze și poporul îngheață, capul îngropat între umeri, ca în fața unei dojeni aspre venite pe linie de partid. Dojana că ești viu.
Clopotele bat și pe spate îmi urcă un fior care îmi încrețește pielea. E 8.15, 6 august, ground zero Hiroshima. Acum 70 de ani, deasupra orașului din Enola Gay cădea prima bombă atomică, umplând aerul de lumină galbenă, strivind ca ciocanul lui Thor 200.000 de vieți. Croitorașul cel viteaz domnul Truman ăsta.
În iarba din parcul păcii, cum se cheamă acum monstruosul teren viran creat de impact în toracele Hiroshimei, au crescut câteva sute de scaune. E o zi fierbinte și se strigă ”mizu, mizu”, la fel cum se striga apă, apă acum 70 de ani. Primul ministru Abe ține un spici în care vorbește despre modelul de speranță pe care îl reprezintă orașul despre care s-a spus că 75 de ani va fi spân și sterp ca trupul unei femei fără ovare. Dar uite…
Mă uit. Sub copaci sunt înghesuiți danezi și americani, magrebieni și italieni, coreeni și, normal, japonezi.
Sunt 40 de grade la ora 8.30 și în parcul prăfos se pregătesc ceremoniile religioase buddiste și shintoiste și creștine.
Răpuși de căldură, cu prosopele fleașcă de gât, bunici și nepoți se târăsc în aerul plin de zgomotul electric făcut de cicade, așteptând ca Abe să termine și corul să cânte și femeile să îndoaie hârtiile în formă de cocori și…
Întinsă pe 6-7 metri este o sfoară de care sunt agățate sus și jos, fragmente din presa japoneză a anilor `30-`40 sau comentarii recente ale ofițerilor, politicienilor sau supraviețuitorilor de la Hiroshima și Nagasaki.
Citesc și, în ciuda căldurii care îmi topește bruma de sânge rece, mă ia cu frig. O nouă istorie se scrie sub ochii mei. O istorie despre care nu știam nimic pentru că am halit versiunea înmuiată în Cola, primită la pachet cu popcorn, direct din cuptorașul Hollywoodului.
O versiune care spune că japonezii erau bătuți încă din anii `30, de la incidentul manciurian, că dotările armatei erau mult inferioare celei americane și că instrucția se făcea în `42-`43 cu bețe de bambus, încălțați în papuci din spice de orez. Că visul american a fost mereu să intre pe piața Chinei și pentru asta trebuia cucerită Japonia. Că Mitsubishi au fost mereu pretenii băieților de la Washington și fabricile lor nu au fost niciodată atinse, că trupele americane au demonstrat mereu cruzime față de inamicul care se preda, avioanele pulverizând soldații japonezi căzuți în apă, după ce vasul acestora fusese scufundat, că 10 martie 1945 și atacul cu bombe incendiare asupra Tokioului care a dus la peste 100.000 de morți a fost un alt semn de sălbăticie trecut sub tăcere, că bomba de la Nagasaki a fost absolut inutilă și că Fat Man și Little Boy au fost create, de fapt pentru URSS și testate pe populația japoneză în fugă, pentru că americanii riscau ca japonezii să iasă din război și astfel să trebuiască să mai aștepte un viitor conflict.
Ororile se înșiră pe cei 7 metri, ziare sus, ziare jos.
The winner take it all.
1984 curat.
Sărmanii japonezi, Hollywoodul le-a furat gheișele, samuraii și Godzilla. Truman le-a ucis copiii și departamentul de stat le-a rescris istoria.
Șoferul de taxi, femeia de la rezervări de bilete și doamna de la înghețată îmi mulțumesc că am venit la Hiroshima. De ce îmi mulțumiți?
Că nu ai uitat.
Cum să uit ceva ce nu am știut vreodată?
PS. Mâine vă povestesc mărturia unei hibakusha, supraviețuitoare a bombei atomice, 77 de ani, radiată și radiantă, doamna Keiko Ogura.
Până atunci vreau să știți că în cortegiul de drapele fluturate pe melodia cântecului-rugăciune pentru pace interpretat în fața scheletului dezarticulat al domului (ridicat de un arhitect ceh) am fluturat steagul Madagascarului. Pasărea Dodo.
Am fluturat, am transpirat, am semnat scrisorele pe care am tradus în românește ”să fie mereu pace”, am aplecat gâtul și de el mi-a fost atârnat un colier de cocori origami și am mai transpirat un pic. De data asta pe ochi. Pentru că omuleții ăștia cu pălării de paie care organizează evenimentul rugându-se pentru pacea lumii și trăind cu prana și pace nu sunt niște melteni participanți la miss World care se bat pentru un premiu de omenie. Sunt niște suflete care au în familie povești odioase și care acum, când calcă pe sub copacii crescuții în parcul memorial al păcii, știu că își târșâie pantofii prin bunica și mătușica pulverizați de ăla micu scăpat peste ei de Enola Gay.

Kanto în Akita, al cincilea festival la rând, poate cel mai spectaculos. Șoferi, frizeri, contabili, asistenți sociali sau medicali, agricultori, grataragii, barbugii, instalatori sau putori, bărbați cu cromozomii în regulă, se întrec să ridice bambuși de 12 metri cu 46 de lampioane pe ele, 60 de kilograme cu flăcări pâlpâind în laternele de hârtie creponată.
Am trecut prin artificiile din Asakusa, carele alegorice din Hachinohe, samurai din papier mache din Hirosaki și Aomori și acum țărușii sperietori de demoni din Akita.
Overdose de yakitori și mâncărică grasă care să facă un blat în burtă, să nu treacă să te găurească alcoolul zecilor de beri și sutelor de shoturi de sake. Am înghițit găluște cu caracatițe timpuriu ucise, castraveciori înmuiați în ierburi cu miros de picior și cârnați nefiresc de lungi.
Toate festivalurile ăstea au în comun copiii dormind în cărucioare în mijlocul procesiunilor drăcești, femeile cântând la flaut și tobele sălbatic bătute de fetițe de 5 ani. Acum înțeleg de ce în toate cafenelele jazz-ul se prelinge pe pereți. Pentru că, după 360 de zile pe ani de ordine despotică, ai 5 zile de festival când lași afară balcanicul din tine, să iasă lăutarul țigan, să tropăie nigerianul. Să urle haosul. Să crească entropia.
Jazz și sake.
Happy kanto, nebuta, neputa și tanabata.

Micuța lucrătoare feroviară asudă pe sub șapca gri scriind cu marcăr roșu liniuțe și puncte pe o tablă albă. Lumea bâzâie pe lângă cititoarele electronice de bilete, niște moșulani au adormit pe banchete, kioșcarii au vânzări record. S-a întâmplat neîntâmplabilul. Toate trenurile shinkansen au întârziere de 10 minute, deduc eu după 10, singurul lucru pe care îl înțeleg de pe tabla electronică. Dedesubt se aleargă furioase, de la dreapta la stânga, un șir de simboluri roșii care spun ceva, ceva grav, atentat, tsunami, teroriști, bursa din China?
Pe cine să întreb? Fata cu bască gri nu vorbește engleză, nu mai mult decât ”soli, veli soli”. Am citit că scriitorul Mishima este ultimul care a practicat sepukku, și asta acum 45 de ani. Mare noroc. Căci rușinea le pârjolește obrajii vajnicilor lucrători feroviari. Cine știe ce sunt în stare să facă?
Nu, nu sunt 10 minute. Sunt 108 minute. 108 minute de întârziere la fiecare shinkansen care trece prin Hachinohe. Nu știu câte sunt. Poate 10, poate 15. 1080 de minute înseamnă cât? 18 ore. 18 ore într-o singură zi. Asta în condițiile în care shinkansen se laudă că la nivel național, cu cele 800 de trenuri care aleargă pe zi, nu reușește să strângă mai mult de 36 de secunde întârziere.
Și iată-ne aici, în Hachinohe, pe băncuță, privind cu ochi goi șinele goale. 18 ore de întârziere-își spuse în barbă fiica ceferistului, e clar că nici shinkansen nu mai e ce era înainte.
Dar totuși, ce s-a întâmplat?
Reușesc să smulg un ”broke sistem”. Deci nu tsunami, erupție, Fukushima, godzilla, Abe.
Un pârlit de circuit, un pixel care a mers mai la dreapta. Cum să mai crezi în mitul celor 36 de secunde când moțăi pe băncuța de metal vreme de 90 de minute, că 18 le petreci pe drum înspre toaletă sau kioșc?
Shinkansen a împlinit 50 de ani, e și el tataie. Când îi văd botul de remoră adulmecând șinele mă umflă râsul gândindu-mă la Electroprecizia Craiova și nerușinarea noastră de a numi Săgeata Albastră garnituri care se târăsc cu 60 la oră. Și nici măcar nu sunt albastre. Din nou îmi amintesc de drumul de la Sibiu la Timișoara făcut în iunie și cele 8 ore jumate petrecute în trenul cu budele înfundate și perdele plastifiate în jeg. Îmi aduc aminte de munții de oameni stratificați pe culoare și în wc-urile trenurilor care veneau de la mare în timpul faimoaselor greve CFR din anii `90. De atmosfera de Blair Witch Project din garnitura de Tulcea în care eram doar eu și un pescar, învăluiți în aburul de la o țeavă spartă care înecase vagonul, cu părul ud, mâncând pește afumat servit dintr-un ziar local. De țiganul care a furat telefonul de pe măsuța deschisă în fața unui călător adormit și apoi, văzând că l-am observat, și-a plimbat degetul arătător pe grumaz și apoi l-a dus la buze.
CFR.
Shinkansen. O altă planetă care uite că azi s-a oprit pentru 108 minute pentru că un pixel a luat-o razna, i-a intrat în ochi Dumnezeului circulației feroviare și a dat peste cap universul.
Trenul vine. Îl cheamă Hayabusa 15. Șoimul călător numărul 15. Înăuntru poporul doarme. Nu are timp mult să doarmă. Hayabusa 15 merge atât de repede încât nu poți să ai vagoane de dormit în Japonia. Dormi 1 oră, dormi 2, dacă ai noroc dormi 3. Visezi cu 300 de kilometri la oră. Sau rămâi treaz și privești halucinantele oferte din revista de shopping a JR, Japanese Railways.
Spicuiesc: cozoroc cu păr care te poate ajuta să îți umpli de complexe adversarii la viitorul joc de golf.
”Vai, dar de când ai dumneata o asemenea pilozitate și mai ales de ce arăți a câine dingo?”, te vor întreba ei plini de invidie.
Iar atunci tu le vei spune: ”hei, dar lăsați cozorocul, vroiam să vă spun de ingenioasa proteză de unghie pe care mi-am luat-o din Hayabusa 15 cu care am venit azi de la Tokio. O pun pe unghia mare și îmi scoate colțurile acelea care îmi intrau în carne și mă lipseau de concentrarea cu care loveam mingea.”
”Ooooooooooooooooo”, vor spune ei, din ce în ce mai invidioși. ”Dar totuși, nu ai rezolvat nimic cu monturile ăstea îngrozitoare!”
”Așa e”, vei replica tu. ”Dar mi-am cumpărat un aparat de deformat pantofii ca să încapă monturile. Și mănuși pentru masaj anticelulitic
și o ploscă de făcut pipilică atunci când nu ești în shinkansen ci în mașină, prost e ăla cine merge cu mașina dar se poate întâmpla și atunci am plosca de 1 litru de pipilică. Și i-am luat lui Mushi-Mushi o rampă să se urce în pat, să nu mai fie nevoie să sară că își distruge tendoanele și când totuși nu folosește rampa și mă scoate din minți cu încăpățânarea lui și îmi vine să țip dar nu vreau să deranjez vecinii, mi-am luat o sticlă în care să urlu, care captează sunetul și îl anihilează, ca un primar pesedist orice încercare de dizidență.”
Am ajuns la destinație în orașul Aomori după 28 de minute. V-am spus că nu ai timp de nimic cu shinkansenu. Se mișcă prea repede. Noroc cu cele 108 minute de așteptare că altfel nu aș fi aflat nimic. De exemplu nici nu am apucat să văd ce zice aici, poate puteți voi să-mi spuneți și mie.
http://www.theatlantic.com/business/archive/2014/10/what-50-years-of-bullet-trains-have-done-for-japan/381143/

Semaforul e verde pentru pietoni.
Pietonii nu văd asta pentru că sunt rupți de la jumătate, în unghi de 90 de grade, cu privirea fixând pământul.
Sunt 4, cămăși albe, pantaloni de stofă cu dungă și pense, genți negre umflate de hârtii și poate laptopuri, pantofi negri cu vârful ascuțit. Privirea nu pleacă de pe vârful ascuțit al pantofilor, stă acolo până când e smulsă de pala de vânt stârnită de trecerea mașinii în care este șeful. Abia atunci salutul se încheie și cei 4 pietoni se întind la 180 de grade, într-o verticalitate greu regăsită.
Gara Tokio. Shinkansenul este tras la peron dar călătorii nu au voie să urce până când nu se face aprovizionarea cărucioarelor cu alimente și băuturi și femeile de serviciu nu termină curățenia în vagoane. Le vezi dereticând, cârpițe, măturici, periuțe, setul de ustensile de Cenușărese și apoi ies toate cinci, îmbrăcate în uniforme bleumarin cu roz, se înșiră lângă vagonul din care au ieșit, cu spatele la el și fața la călători, distanță de un braț între ele și la unu, doi, trei și…se apleacă din mijloc, unghiul de 90 de grade, mențin, mențin, mențin, 5 secunde, gata. Salutul se termină și cele 5 femei așteaptă următorul tren pe care, pline de respect pentru călători, îl vor ferchezui.
Sendai. Pot să îmi las bagajul la hotel pentru câteva ore după checkout?
Sigur. O să îl ia un angajat și o să-l pună într-o cameră speci..Angajatul apare. Este o ea și este o cincime din mine. Se năpustește, după ce salută respectuos, frângându-se pe jumate, să ia ditamai rucsacul. Lasă că îl duc eu-o privesc cu simpatie.
Nu, să știi că sunt foarte puternică, răspunde și reîncepe să tragă de bretelele bagajului.
Insist. Încalc o regulă și nu îi arăt respectul cuvenit meseriei ei. Dar nu pot să mă abțin.
Cum să pui un chiuaua să tragă o sanie?
Cedează și îmi mulțumește de 89 de ori, escortându-mă la poartă cu un cârd de alte 673 de mulțumescuri.
Akiu. Recepționerul vorbește engleză, a învățat în Australia unde a muncit 5 ani. Ce vremuri! Zâmbește nostalgic și spune că aici muncește zilnic 12 ore și e plătit doar pentru 8. Are 10 zile de concediu pe an și e prizonierul propriei vieți din care nu poate să evadeze acum, când are soție și copil de 1 an. De ce nu faci o plângere la sindicat să explici că ești muncit de ani de zile câte 4 ore în plus față de program?
Nu poate, dacă autoritățile află atunci hotelul ar putea să fie amendat sau chiar închis și ce se va întâmpla cu cei 200 de angajați, mulți dintre ei în vârstă? Unde vor mai găsi ei locuri de muncă?
Borgi.
Simț civic sau negarea eului?
Respect sau prostie?
Șoferul autobuzului mulțumește fiecărui călător. Mulțumește și mai mulțumește un pic și e distrus că nu poate să conducă și, în același timp, să se frângă la 90 de grade, ca o ascuțitoare chinezească, în salutul tradițional.
Privindu-l mă gândesc la ororile celui de-al doilea război mondial, la cruzimile din Manila și Singapore și nu reușesc să înțeleg de unde vine atât respect? Și de la ce? Și de când?
E contagios? E un side effect la o bombă atomică? Ar putea vreodată să ajungă și la noi?

7 seara, lumina se stinge în restaurant, chelnerii aleargă în șosețelele lor albe și închid ușile glisante din hârtie și prin boxe pogoară abrupt peste chițăielile domnițelor ușor abțiguite, mormăieli bărbătești: Oooooooooooohhh-oooooooooo-oooooooouuuuu!!!!
Vântul șuieră pe culoare și petrecăreții dârdâie ascunși pe sub paturi în ghetouri poloneze.
Ce se aude? Care e treaba?
”Is traditional”-rupe două vorbe în engleză mult prea alergata chelneriță. ”Monsters but good monsters.”
Aha.
E ora la care în România încep știrile. Bad monsters, ăia cu genunchi stâlciți la baschet care lipsesc cu lunile taman când DNA ar pune-o de-o citație, ăia care au nșpe dosare penale dar o ard nevinovați, cu moaștele în batistă sau premenindu-se de păcate la muntele Athos.

Monsters. Bad monsters. Nu si aici.

E 7 seara și în Sendai, 95 de kilometri de Fukushima unde uraniul și plutoniul se topesc mai iute ca prezumția de nevinovăție a violatorilor din Vaslui, monștrii buni ascunși după măști roșii și franjuri multicolore intră în cârciumi și urlă pe culoare.
Sunt Namahage.
Sunt căpcăuni desculți care, în tradiția Akita, intră în cășile oamenilor de Revelion căutând să pedepsească leneșii, copiii răsfățați, plângăcioși și neascultători dar pleacă dacă le dai sake și prăjiturele de orez iar copiii ți se vor opri din plâns după 6 ore de crize spasmodice.
Dar în cârciumă nu sunt copii.
Și nu e Revelion.
Sau e și nu am băut eu destul?
Reformulez. E Revelion și mâine e 1 ianuarie al anului 1985. Cu totii suntem copii.
WC-ul are în partea stângă butoane care, dacă le apeși, trimit jeturi în fund, lângă fund, reci sau fierbinți, încălzesc colacul și uite și butonul cu o notă muzicală care declanșează zgomotul susurului apei la robinet care să acopere oftatul anusului sau picuratul pipilicului personal care te pot face de rușine în fața celorlalți purtători de intestine și vezici mai puțin nărăvașe ca ale tale.
Anul e 1985 când experimentăm cu robotica, totul e automatizat, mecanizat. Lângă casieriță ai zice că este un simplu bidon cu dezinfectant de mâini, dar nu, dacă ridici palmele la 1 centimetru fix de țeava lui, aceasta coboară încet ca o sondă pe Pluto, se înconvoaie și scuipă un jet scurt, ca o sepie timidă. Fără descoperirea acestui sistem omenirea nu ar fi mers mai departe.
La capul patului în hotelurile de 4 stele sunt console cu butoane de radiouri Balada care afișează extravagante servicii pentru călătorul din anul 1985: avem funcția alarmă trezire și radiou, avem consolă care reglează debitul aerului condiționat și butoane pentru lumina de la cap sau de la picioare.
Autobuzele sunt din anul 1985, pătrate, cutii de biscuiți sau jucării chinezești pentru copii cuminți care nu primesc vizita lui Namahage.

“Ooooooooh-ooooooooooo” se aude din boxe în cârciumă și prin hârtia ușii se vede o umbră sinistră.
Vorbești de lup și lupul rupe ușa. Namahage e înăuntru. E înalt, desculț, are mască roșie și un iatagan din lemn. Nu înțeleg o iotă ce zice dar îi ofer sake. Îmi arată masca de lemn și îmi explică prin semne că nu poate să bea. Că nu are buton pentru asta.
În separeul de lângă noi sunt doi șprițari, el și ea și o cantitate uriașă de mâncare comandată bulimic, ”pentru că trebuiau să vină niște prieteni la masă. Nu vreți?” El a băgat capul pe sub jaluzeaua care ne desparte mesele și ne trântește în față ”gift for you”, o farfurie cu sashimi.
Namahage nu vrea. Eu nu mai pot. Bărbatul se ridică și începe să colinde pe la celelalte separeuri. Găsește 4 cheflii care au fost cuminți, au mâncat tot, au băut tot, nu au plâns și acum ar mai vrea să înghită ceva să crească mari cât se poate de repede.
Pe lângă noi trece o gheisă cu păr roșcat ridicat pe ceafă ca un mausoleu al visurilor moarte.
1985 e anul. Și eu nu sunt în România uitându-mă pe geam cum trece mitropa și copiii cerșesc gumă, ci în Sendai, apăsând pe butonul care cheamă chelnerița să îmi mai aducă un sake. Călătoria în timp este permisă celor cuminți.

Sumida River Fireworks Festival. 25 iulie 2015. Cel mai vechi festival de hanaibi aka flori de foc în traducere din japoneză, datând de pe la 1700, din perioada Edo. Cel mai vechi festival de artificii din lume.
1 milion de oameni au pus yukata și sabotul de lemn și au venit târâș-grăpiș, cu vârfurile picioarelor întoarse spre interior în încercarea de a nu-și pierde papucii, cu genunchiul blocat de strâmtețea halatului tradițional, cu evantaiul înfipt la spate, în funda făcută de cordonul care le ține pânza lipită de corp. Sunt 40 de grade. Apa îmi curge pe sub rochie, printre sâni, pe burtă, pe picioare. Oare japonezii mai au și altceva pe sub yukată sau sunt goi? De ce nu transpiră?
Sudoarea îmi fuge pe tâmple, am părul ud la ceafă. Beau o bere și o elimin prin neștiute spărturi ale corpului. Sunt înțepată, găurită, tăiată și apa aleargă, mă părăsește ca un iubit care nu mai are chef să mă asculte apostrofându-l că a lăsat iar păr pe săpun.
Cetățeni împart evantaie cu mesaje publicitare. Dacă protestatarii de acu 3 zile ar fi avut resurse, aici era locul să o pună de un miting de răsturnare al lui Abe.
Dar japonezii nu au chef de politică. Mulți dintre ei au venit de la ora 3 și și-au așternut prelata de picnic, au ridicat mici gospodării cu frigidere, măsuțe, fotoliii, au mai făcut doi copii de când s-au așezat aici, pe malul râului Sumida. În fața fiecărui 7eleven sau Lawson sau Family Mart au apărut cazane unde se răcoresc băuturici și grătare unde se pârjolesc mâncărici. Cu pași mici, fete machiate bogat, cu părul prins în arhitecturi extravagante, se apropie de tarabele unde se vând sepii trase-n țeapă, găluște umplute cu alunecoase caracatițe, frigărui cu castraveți subțiri, verzi și lucioși ca damele date cu ulei înainte de o luptă într-un lighean. Se fac poze. Fără selfie stick, căci au fost interzise prin lege. De ce? Își scoteau ochii cu dânsele, ochii ăia care ar trebui să se bucure de artificiile celui mai vechi festival de artificii din lume.
Sunt 10.000 de polițiști. Sau poate 50.000. Toți au portavoci și fiecare are ceva de spus. În aerul fierbinte se înoadă ordine, se dilată comenzi, se ridică baloane cu porunci pe care nimeni nu le ascultă. Polițiștii au bastoane roșii, un soi de săbii de jedai de jucărie. Le agită în aer, inutil.
Pe podul care traversează Sumida, șmecherii, înțelepții și, în general, întârziații care nu mai au acces la cele mai bune locuri, se plimbă agale, trăgând de timp, sperând că vor fi lăsați acolo, la tribuna zero, să vadă focurile de artificii și din dreapta și din stânga dar nu, podul e împărțit în două de polițiști care atârnă pe o sfoară, uniforme greoaie puse la uscat.
Suntem împinși să luăm o decizie în ciuda lipsei opțiunii, ca la vot în România. Noi ăștia de pe pod trebuie să alegem o parte, să ne ducem pe un mal, în față sau în spate. Oare Băsescu sau Antonescu? Aleg, desigur, Băsescu și ajung sub un pod, într-o uriașă colonie de pinguini imperiali. Mulți și abțiguiți, trosniți, relaxați, crăcănați.
O fată sughite. E praf. O alta nu poate să meargă.
Nici nu trebuie. E 19.05 și festivalul începe. Artificii albe urcă, batalion de Elviși zburători și se sparg deasupra orașului în catralioane de steluțe căzătoare. Oooooooooooooooooooo-scapă aerul din milionul de piepturi și nu mai apucă să reintre la loc pentru o oră jumate. Cerul e alb și roșu și roz, acum verde și albastru și artificiile formează o față pixelată de pisică, acum un smiley, acum o inimioară, acum se împrăștie ca un grup de prieteni care se ascund după mobile la o petrecere surpriză când aud în ușă cheia sărbătoritului.
Aaaaaaaaa, oooooooooo, eeeeeeeeeee. Se urlă, se strigă, polițiștii încearcă să scape de cheagurile care se formează pe arterele parcurilor de pe malul Sumidei. Circulați, circulați, înaintați, mergeți mai în față!!!!
Zona e îngropată sub oameni și zemuri de oameni și strigăte de oameni și râsete de oameni. Căci japonezii sunt și ei acum oameni, au renunțat la armura pudorii și uite doi pupându-se de zor, iar altul care face pipilică la zid, la doi metri de o polițistă.
Gata.
S-a terminat cum a început, cu chiote și ochi sclipitori. Yukatele se ridică de pe prelate și o iau agale către casă.
Agale pe dracu.
Poliția face cordoane, ne împarte în felii și ne mână ca pe turmele de mioare într-o transhumanță precisă către stațiile de metrou. În 45 de minute după ce festivalul s-a terminat, zona e liberă și intră gunoierii și băieții cu mopul și periuțele. Tarabele sunt strânse și doar în templul din Asakusa mai poți să îți cumperi cârnați pitonieni și pești cu ochi albi, orbiți de foc, înfipți în bețișoare.
Urmele serii sunt șterse rapid ca la o grăbită instalare a unui nemilos Alzheimer.

Și, ce spuneam?

Casa e de piatră pe dinafară și de lemn pe dinăuntru, îmi amintește de mobuții pe care îi purtam când eram mici, cauciucul camuflând șoseta de blană sintetică. Rece care înghite cald, surpriză tip înghețată prăjită. Cele 38 de grade rămân la ușă și din penumbra casei, de lângă biblioteca năvalnic crescută pe un perete care delimitează camerele pe două etaje, apare Erika, păr alb și graseiere franțuzească: ”Bonjour, voi sunteți românii? Și bunicul din partea mamei era din Basarabia. S-a refugiat in Franța.”
Bine am venit în casa poporului ales în Shinjuku.
Da, noi suntem românii.
Erika locuiește de la 23 de ani aici, adică de acum 40 de ani.
`75 era anul, vroia să studieze artă medievală japoneză, nu exista nicăieri în Franța un loc unde să poată învăța așa ceva așa că a venit cu viitorul, actual soț, Dominique, la Tokio. Primul job, tot prin `70, a fost să traducă din japoneză în franceză textele unei expoziții de stampe japoneze care urma să ajungă la București, urmând ca românii curatori să traducă din franceză în valahă.
Anii `70: stampe japoneze la București și filme cu Florin Piersic spion, borcane cu scoici și conserve de carne chinezească. Boerie.
-Mâine plec la Paris să-mi văd nepotul, nu mai suport locul ăsta. Abia aștept să plec. Mi-e dor de brânză și vin, Paris și cafenele. Și de Julian, nu l-am văzut de când avea câteva luni, acum are 3 ani. Gata.
-Ok, nepotul înțeleg. Dar brânza? Japonezii au sakura cheese, a luat medalia de aur în Elveția pentru …
-Nici nu te gândi să continui. Orice te-ai gândi tu acum să faci, japonezii pot să facă de 6 ori mai bine decât tine. Și români mai buni decât tine pot să facă dacă au chef.
Asta nu e chiar atât de greu.
Urcăm scara pe lângă biblioteca înălțată ca o tufă de trandafir în grădina unei babe cu 9 pisici și scârbă de omenire. La etaj sunt 4 uși, 3 normale și una glisantă, din hârtie prinsă în ramă de lemn. Lângă ea scrie room 1.
Intrăm în camera japoneză, cu tatamiuri și plăpumi învelite în cearșafuri IKEA. Pe perete este un A4 care comunică precis și concis locul în care trebuie pusă cheia atunci când facem check-outul.
Erika e profesoară de artă japoneză, nu are timp de airbnb. De asta se ocupă niște băieți pe care nu-i vede. Mai niciodată.
Doar cutiuța cu tatamiuri merge la turiști, restul de 3 camere de la etaj sunt pline de pile: copiii prietenilor, cunoștințelor, vecinilor veniți să studieze în Tokio. Tineretu cu jetleg atârnă o lună la Erika până se prinde ce și cum, unde să meargă, cu cine să vorbească pentru cazare. Nu-i simplu.
-Știai că aici nu poți să îți iei o cartelă de telefon, pre-pay, decât pe 2 ani?
-Cum adică pe 2 ani?
-Da. Dacă stai 1 an, nu poți să ai număr de mobil japonez. A încercat o fată să cumpere de la o alta care pleca după 1 an, dar s-au prins și nu le-au permis. E birocrație și multe lucruri nu funcționează pentru că sunt fixiști. Dar, de exemplu, atunci când îți găsești casă-cămin și ai bani, te poți muta instant, nu e mizeria din Franța unde trebuie să sari la groapa cu acte și să parcurgi maratonul ștampilelor.
Aaaa, mai trebuie să ai un sponsor, cineva care să garanteze că poți să îți plătești chiria chiar dacă ai un sughiț financiar, îți stă-n gât vreo plată și nu ai cum să scoți cămașa vreo lună-două.
Erika spune că a ajutat să se stabilească în Tokio o filipineză, un nepalez dar nu și cele două familii de chinezi care au încercat să o mituiască strașnic, cu 5000 de euro fiecare, dacă ar fi devenit sponsorul lor.
Încep să mă îndoiesc că am înțeles bine.
-Ai zis că familia bunicului era din Basarabia și a fugit în Franța în `40?
-Da.
-Adică evrei?
-Da. Și după bunicii mamei și după bunicii tatălui. Ai mamei erau din Polonia, se certau cu basarabenii lu tata pe același subiect: unde a fost pogromul cel mai mare, cât pe ce să se încaiere. Fiecare susținea că vine dintr-o comunitate mai ruptă și chinuită.
-Păi și de ce nu ai vrut să ajuți chinezii?
-Pentru că așa sistemul e corupt și fragmentat. Nu devii nașul cuiva pentru că îți dă bani. Ci pentru că e o onoare pentru tine să îi botezi copilul. Nu vreau să ajut tot soiul de dubioși să își facă loc aici. Uite cum se întâmplă cu țiganii din Franța. E o rețea, e o oroare, e un abces crescut pe..
Erika s-a umflat și aerul fierbinte a ridicat-o și a lipit-o de tavan. Parisul ei nu mai e al ei ci al cerșetorilor care fac căcuță la ea pe stradă, la rădăcina platanilor din fața casei ei, unde nepotul crește în fecale de populație rromă.
Dar mai bine acolo decât aici.
Fiul cel mare al Erikăi s-a căsătorit cu o japoneză ai cărei părinți sunt din Fukushima. Au rămas acolo, lângă reactorul supurând, împotriva a tot și toate dar guvernul francez și-a anunțat cetățenii să părăsească iute zona, adică Japonia, că nu-i glumă.
-Și dacă Sarkozy a zis asta, înseamnă că e foarte rău. Le-au dat asistență să emigreze în Franța și părinții au zis: te-ai măritat cu un francez, beneficiază de asta și duși au fost. Mai bine. Voi nu o să pățiți mare lucru aici, stați câteva săptămâni. Dar noi, noi încercăm să nu bem apă și să nu mâncăm pește crud pentru că toată zona, absolut toată zona golfului Tokio este megaradioactivă. Nu zic nimic ei, dar noi știm că așa e.
-Statul tace, încearcă să acopere buba?
-Statul, oooooooo, nici vorbă. Nu acoperă nimic. Totul e pe față. În loc să mute agricultorii în Okinawa unde sunt sate părăsite, nu, ei insistă să cumpărăm cu toți legume și fructe de la Fukushima, dintr-un sentiment de coeziune, să îi ajutăm pe bieții fermieri să supraviețuiască. Știu sigur că toate cantinele școlare sunt aprovizionate cu legume de la Fukushima. Adică toți copiii din învățământul public japonez mănâncă ingrediente radioactive.
Un popor întreg făcându-și seppuku, lent, băgând lama câte o miime de milimetru în fiecare zi până când mațele îi vor fi găurite de radiații și el, poporul mânat de respect, responsabilitate, morală, conștiință, curtoazie, va zăcea pe spate, țeapăn, ca o vrabie prinsă de îngheț.
Asta se va întâmpla cu japonezii, în timp ce alte neamuri zglobii, îndeajuns de inevoluate încât să nu respire toxinele unei culturi atât de nobile și să aprecieze individualismul și salvarea propriului dos, își vor încălzi mâinile la cărbunii de sub grătarele de mici de pe Champs Elysees, mânca-ți-aș gura ta, dă și mie un bănuț că nu are și gura mea ce să mănânce.
Încă nu au ajuns aici.
Țiganii.
Nu tu acordeoane, nu tu trandafiri la terasă, nu tu figura cu medalionul de aur găsit pe stradă, nu vrei să-l cumperi, nu tu ciordeală, nu tu..
Japonia e populată de păsări Dodo înainte de sosirea primelor corăbii portugheze.
Plus uraniu-235.
Dumnezeu cu mila.

În Ginza se bea, în Shinjuku se bea, în metrou, pe Oedo line, miroase a soju și sake și bere și bale curg translucide pe cămășile albe a prea devreme adormiților, căci nu-i nici 9 seara. În jurul clădirii guvernului sunt strânși japonezii vii.
Vii și nervoși.
E mult spus că sunt strânși. De fapt sunt dispersați, au ocupat fiecare dintre cele 812 colțuri ale clădirii guvernamentale (complexul are și un parc, pardon, mai multe, iar guvernul japonez e tupilat ca haiducul în tufănele). Protestatarii au ocupat trotuarele și intersecțiile, dar nu intră pe carosabil. Nu. Sunt pe trotuare, prin gardul viu, câteva mii, o miime din milioanele care umplu capitala și beau, beau, beau sau merg beți deja acasă, cu gulerul bălit de somnul adormiților întru nepăsare.
Protestatarii au o scenă, pe scenă sunt niște cetățeni cu microfoane și super stații de amplificare. E lumină și se cântă hip-hopește. Și din roaba de japoneză care mi se răstoarnă în cap înțeleg la un moment dat următoarea frază cântată de MCii de pe scenă: is this how democracy looks like?
Iar poporul, bătrâni, copii, adolescenți, alți bătrâni, hipsteri, organizatorii, cetățenii din zodia maimuței sau a câinelui, răspund ținând ritmul:
this is how democracy looks like.
În engleză, exact așa. Uimitor mai ales pentru că încerc de 6 ori, cu tineri, adolescenți, mătuși sau unchieși să aflu despre ce este vorba. Nimeni nu știe engleză. Maximul este:
We no war. No war we want. We fight war.
Sunt confuză. Care război? Cu China? Ce?
Nu. Nu vrem război.
O doamnă îmi strecoară în mână un poster. Pe el scrie mare ”No” elegant, auriu, ca o pereche de pantofi de Cenușăreasă.
Pantofii de Cenușăreasă plutesc pe un nor de simboluri japoneze neinteligibile.
Ce ”Nu”, ce ”război”?
E plin de poliție. Cămăși bleu traversate de bretele galbene. Bastoane roșii luminoase, pulsând ca un deget prins la ușă într-un desen animat. Se asigură că nimeni nu intră în intersecție. Mulțimea scandează. Înțeleg ceva cu Abe. Shinzo Abe. Primul ministru.
Găsesc, în sfârșit un translator în improbabila persoană a unei mamașe tiptop, însoțită de soțul septuagenar și a fiicei cu permanent de coafeză din Onești. Spune așa: ”Abe e un șarpe care vrea să schimbe constituția Japoniei scrisă după al doilea război mondial, Constituție prin care japonezii nu au cum să intervină armat într-un conflict în afara țării.”
Primul ministru nu a schimbat constituția însă a ocolit-o. A găsit o formulă prin care să se strecoare și a dat o ordonanță care permite trupelor nipone să lupte afară.
”O să-l oprim. O să-l dăm jos. De 30 de ani țara asta nu a mai avut parte de probleme interne. Ultima oară am ieșit în anii `70. Dar acum e prea de tot. De unde sunteți?”
România.
”Și voi ați făcut ceva acum 25 de ani. E timpul ca să facem și noi. Constituția e solidă, e perfect scrisă. Nu vrem război. Pentru asta însă suntem gata să avem unul cu Abe.”
Pe trotuar moțăie un moșulan venit cu băbuța lui să lupte cu militaristul prim ministru. Pălăriuțele de hipster sunt rare ca crizele de conștiință ale lui Ponta. Tineretu e în Shinjuku unde nu reușesc să ajung pentru că cele 812 colțuri cu pâlcuri de manifestanți sunt decuplate de la locomotiva hazului de vineri seară. Pe aici nu se trece și nici pe aici și nici pe acolo. Înșirate pe lângă gardurile vii sunt tejgheluțe unde voluntari servesc apă, ceaiuri și mâncărici neobosiților, nebăuților, nemâncaților protestatari. Printre oameni se plimbă duioase domnițe oferind pliante și cerând donații. Organizare brici.
Lingurița de tablă reușește să rupă ultima bucățică din peretele celulei și iată-ne scăpați din țarcul pacifiștilor în lumea bidimensională a celor care se hrănesc cu șpriț și voie bună.
În spelunca unde găsim bere ieftină și liniște, la televizor este un documentar despre Hiroshima. Bețivul din stânga, prosop pe gât să sugă sudoarea și buze umede, mă descoase. De unde vin, unde merg, de ce. România, Hiroshima, curiozitate.
Răspunsurile cad ca trei bănuți de fier pe masa lipicioasă.
”Ce părere aveți de protest? Dar de Abe?” contracarez șiret.
Tăcere. Priviri furișe.
Buzele bețivului se strâng ca un câine care și-a luat un picior în fund.
Japonezii-spune el-au etică pentru că sunt budiști, chiar dacă nu sunt practicanți. Sunt pacifiști japonezii și nu au nevoie de o constituție scrisă de americani ca să rămână așa. Bețivul numărul 2, figură osoasă, cămașă și aspect de taxator de bilete, zice că protestatarii sunt neserioși, politicienii sunt serioși. Și că oricum japonezii au idei absurde, fiecare. Dar, da, sunt pacifiști. Și mândrii de asta. Și budiști sau shintoiști. Voi, creștini?
Da.
”God bless you and your country.”
În mica bombă se aude răpăitul de mitralieră. Sunt imagini de arhivă cu americani la Iwo Jima.
Lumea se duce dracului. Noapte bună.