“Stupidity killed the cat. Curiosity was framed.” scrie cu cretă pe tabla proptită la marginea drumului.
Mai devreme am trecut pe lângă doi oposumi, un cangur și trei wallabies terciuiți de mașini.
Și mai devreme mi-am luat inima-n dinți și am mers la o zoo d-asta turistică, un soi de Petrom cu sucuri, sandvișuri și animăluțe, unde am decartat 20 de euro să văd diavolul tasmanian viu, în mărime naturală, cum ar zice domnul Graur.
-Ooooo, ce noroc pe voi. Ați ajuns taman bine, acum se face hrănirea lor!!!
Diavolii tasmanieni sunt nocturni dar când e vorba de bani, îi trezim, îi scoatem din pijamale și îi trimitem la muncă în crucea zilei. Îngrijitoarea care le dă de mâncare vorbește rar și apăsat, ca într-o conversație hilară dintre maică-mea și Victor Orban la brutărie, în Târgu Secuiesc: a-veți pââââineeeee, pââââine aveți?

Diavolii sunt preciși ca mersul trenurilor japonez.
Pavlov i-a dresat bine.
La 3 fix învie din bârloagele lor de piatră și pornesc să miaune, pârâie, horcăie, pufăie, grohăie, frecându-se de gard, mușcându-se vânjos, ciocnindu-se, încleștându-se scurt și apoi tropăind care încotro, pe acoperișul garsonierei lui, închizând ochii negri și miopi și trimițându-și nasul să caute carnea de wallaby din găleata îngrijitoarei care tocmai spune că cel cu alb e masculul și celelalte două sunt femele, e normal să se păruiască.

În cimitirul de lângă număr 8 cruci. Diavolul creștinește îngropat este oximoronic ca animalul nocturn care trăiește în Tasmania după fusul Poloniei.

Copiii mâțâie. Nu le plac diavolii. Nu sunt drăgălași cum erau cangurii care le ciuguleau semințe din mână. Diavolii au urechile sfâșiate, botul rupt, răni oribile pe buze, herpesuri și mucoase roz care atârnă dezgustător-băloase. Îmi amintesc de articolul citit acum câțiva ani…

-Aaaaa, sigur. E cancer. A pornit, probabil, pe la sfârșitul anilor `90 de la o femelă care a mușcat un alt diavol, fac asta în timpul împerecherii și când se bat pe mâncare. Celule din rană au mutat și astfel a apărut acest cancer care produce tumori uriașe în zona gurii. Diavolii mor de foame sau asfixiați.

Cherchez la femme.
Eu v-am făscut, eu vă omor.

-Am oprit aducerea diavolilor din sălbăticie, de frică să nu ne infectăm populația noastră. Ăștia ai noștri sunt doar urâți de la bătăi, nu sunt bolnavi. Cu cât sunt mai bătrâni, cu atât sunt mai plini de cicatrici, doar când sunt pui poți să spui că sunt drăguți.

Copiii își trag părinții de mână, vor afară, vor acasă. Dă-i dracu de diavoli. Ăștia aspiră bucățile de carne din praf, guiță și se reped bălos unul la altul, ca la plenara PSD, la desemnarea listelor de parlamentari. Pe un panou, e scrisă povestea proastelor maniere la masă ale diavolilor. Da, chiar așa scrie, că nu sunt manierați. Haioși australienii ăștia. Un pescar din zonă a dat peste hoitul împuțit al unei balene eșuate pe țărm. Când i-a dat ocol, încercând să se hotărască ce este de făcut, a descoperit vreo 7-8 diavoli care trăiau ca Gepetto în sala de bal a burții cadavrului, halind cu plescăituri și tăindu-și drum prin bariera de carne moartă.
Bleeeeeeeaaaaaah, se strâmbă audineța.
Doar chinezii citesc și chicotesc. Chinezii înțeleg foamea. Chinezii înțeleg viața în burta unui Leviathan mort.

90% din populația de diavoli tasmanieni din sălbăticie s-a curățat. În cîțiva ani nu o să mai rămână unul.Îngrijitoarea își declamă optimismul prin fraze cioplite rar, cu dalta prost mânuită a limbii. Spune că sunt mulți diavoli în grădini zoologice în țară și străinătate, ei vor servi pentru repopularea Tasmaniei după ce frății lor liberi vor crăpa. Netransmis prin mușcătură, cancerul se va pierde pe sub o ferigă, pe sub o pietricică, ca o telecomandă între perne, pusă bine după ce ai apăsat butonul roșu al unei specii.

Poate că totuși, curiosity killed the cat. Celulele de “curiozitate” transmise printr-o mușcătură de pisică unui motan au mutat în “posesivitate” și apoi, o nouă mutație le-a transformat în “îndreptățire” și apoi, cu un nou salt, în “indiferenț”ă.

Iar de la indiferență la stupiditate este cât?
Publicul s-a întors la canguri. Sunt drăguți, nu râgâie, nu au bube și nu au maniere oribile la masă. Dar cel mai important, nu sunt pe moarte, lăsați să crape de indiferența noastră.

După 25 de ani în deșert, Tasmania uscată de cea mai cruntă secetă înregistrată în istorie e mai roză decât un fund de bebeluș pentru Lee. Nu verde. Roză.
Și-a cumpărat o casă pe malul râului Tamar care cotește larg, oglindind răsturnat în apă, pâlcuri de eucalipți gri, nori albi și pereți albaștri.
S-a îmbolnăvit acolo, în deșert, unde a lucrat pe bani grei pentru o mină de aur. Și a decis să fugă cât mai departe de praf, muște, șerpi dar “primul lucru pe care am vrut să-l știu despre Tasmania este dacă aici au aborigeni. Lumea spune că australienii sunt rasiști, dar eu nu cred că sunt. După 25 de ani de muncă în outbackul care colcăie de ei, nu mai vreau să am aborigeni prin preajmă.” Nu are.

Lee râde gros, ochii căprui sticlind în fața acoperită de vălurele, ca un lac stârnit de o pală de vânt. A fumat mult, ca și maică-sa care s-a curățat de emfizem pulmonar, cu țigara în colțul gurii chiar și pe patul de spital.
-Dacă îți cere un aborigen o țigară, fă-te că nu auzi. Taci, nu îi spune că nu ai. Chiar dacă nu fumezi, chiar dacă nu ai țigări, nu suportă să spui că nu ai țigări.

Lista de idiosincrazii continuă.

-Nu te uita în ochii lor, cred că ai chef de scandal și sar la bătaie. Nu îi refuza. Eram cu mașina și am oprit lângă o familie care mi-a spus să îi duc într-un loc. Am zis nu, mergeam în altă direcție. Unul din bărbați a băgat mâna pe geam, m-a prins de gât și a început să mă strângă, hotărât. Am ridicat urgent geamul, strivindui-i mâna și așa mi-a dat drumu și am călcat accelerația. Sunt foarte agresivi și cred că tot ce e al tău e și al lor. Dacă nu aveam câinii, de două ori mi-ar fi spart casa. Fără câine nu ai ce să faci în Coolgardie. Știi că își trimit copiii, toți frumușei și bucălați, să intre prin față în magazin, sărumâna tanti, ce mai faceți, pe când în spate băieții mai mari sau chiar adulți, fură tot?

Avem și noi la Gârcin niște domni ca ăștia.

-Da, dar țiganii voștri sunt muzicieni.

Nu toți. Dar, e drept, sunt întreprinzători, vând flori, heroină, voturi. Ciordesc fonduri europene, cerșesc spunând că sunt victimele tsunamiului. Și unii cântă.
-Ei bine, aborigenii nu fac nimic. Beau, fumează, trăiesc din banii de ajutor de la guvern și mai beau un pic. Când se termină banii, adică în 4 ore, se duc la aborigenii care au bani, se știu unii pe alții, care cum stă cu gologani și fiecare trebuie să facă cinste pe rând. Sunt atât de puturoși încât le e lene să culeagă lemne, așa că rup lemn de unde apuca, își dau foc la casa pe care o primesc de la stat. În ultimii ani, s-au prins și autoritățile și le dau case de beton, cu mobilă, dotări, absolut tot ignifug, mese și scaune din oțel și fontă. Și aborigenii fac scandal că nu sunt bune, nu sunt tradiționale și cer să se revină la lemn.

Tot tradițiile sunt invocate atunci când bărbați de 30 de ani primesc din mâna dreaptă a mămicuțelor fetițe de 9 ani ca să le fie soțioare. Apoi din mâna stângă a autorităților australiene primesc condamnări la închisoare pentru pedofilie.

Nu e domle, noi nu abuzăm copilițe, așa e tradiția strămoșească, zic aborigenii.

Și uite așa, acum 2 zile, primul ministru Malcom Turnbull a spus că e inadmisibil ca primii australieni, care reprezintă 3% din populația țării, să umple 27% din locurile la facultățile de tip pârnaie australiene.

Și cum nu le place cartea și sistemul nu le permite să iasă mai repede pentru că au scris 7 lucrări științifice, ei sau niște profesori universitari sărăntoci emigrați din Vietnam în Australia, țărișoara pare controlată de un sistem judiciar rasist.
Și asta nu se vede bine.
Se vede vânăt, ca un pumn luat în față de un bebeluș roz ca viitorul Australiei, privit din Tasmania, pe secetă.

Iepurele Hiphop e gras și are o mască neagră de bandit.
Ca orice bandit ratat, e după gratii, închis și pus la îngrășat de Rosanne. I-a luat cușca prea mică, e adevărat că nu-i orice cușcă ci un duplex cu scăriță care îl duce la etaj unde are apă și mâncare și un bârlog întunecos. Jos, iarba a fost roasă și pământul e acoperit de mărgeluțe mici de căcuță iepurească. E cald, Rosanne e în Melbourne așa că Raven se gândește să îl elibereze pe Hiphop, măcar 2 zile să zburde și el și să își părăsească duplexul care îl presează ca un ierbar, blana stufoasă izbucnind printre gratii.
Dar nu putem să îi dăm drumu pur și simplu, căci e foarte greu de prins și băgat înapoi, trebuie 4 oameni să facă asta, suntem doar 3. Și dacă nu îl prindem, o să-l halească pisicile. Iulian aduce 4 europaleți, îi pune pe muchie, și îi face lui Hiphop o verandă de 4 metri pătrați. Boierie.

Hiphop e agitat. Adulmecă marginea ușiței cuștii, iese tiptil, neîncrezător, se ridică pe picioarele din spate, se căznește să vadă prin despărțiturile stinghiilor paleților, dă o fugă în duplex, urcă la etaj și scrutează inginerește înălțimea gardului, se întoarce afară și dibuie îmbinările dintre europaleți, mirosindu-le suspicios. Băi, stai să vezi că iepurele o să o șteargă. Stăm toți 3 de strajă, vine și câinele Wilfred care latră entuziast.

Hiphop se retrage în cușcă și se întinde la umbră. Coace ceva, ne zicem și Raven mă întreabă dacă să meargă la Revenant. Apoi adaugă grăbită că are post-traumatic stres din război și că ar prefera să vadă o comedie.

Atunci nu te du la Revenant. Ce război?

Yemen. Abia s-a întors de acolo unde a lucrat asistenta pentru Medicines sans Frontiers. E rău. Saudiții bombardează spitale. Înainte a fost în Gaza. De 4 ori. Cei mai frumoși oameni din lume sunt palestinienii. Aruncă cu pietre în israelieni și israelienii trag în ei. Așa că palestinienii aruncă mai multe pietre. Și nimeni nu oprește asta. Supraviețuitorii Holocaustului se opun bombardării Palestinei. Și, a auzit și că piloții israelieni nu au mai vrut să arunce bombe peste Gaza. Că nu mai aveau ce să mai distrugă. Politica o omoară pe Raven. “Le-aș fi zis: mergeți acasă toți și coaceți o prăjitură. Tuturor le plac prăjiturile. În loc de război, mergeți și coaceți o prăjitură.”

De-ar fi atât de simplu.
Pe Raven autoritățile o țin, de fiecare dată, câte 4 ore la intrarea în țară. Unde mergi în Gaza, cât stai, cine, ce, unde, cum, cât. O colegă japoneză, de 1,40, a fost dezbrăcată și căutată-n toate cutele, doar pentru că înainte fusese în Yemen. Aroganți.

A fost înainte și în Darfur. În Haiti și Afganistan.
Pacea e o hăinuță diafană care îmbracă pământul, un sacou care se rupe în coate și pe la încheieturi și lasă să iasă smocuri de război pe care Raven merge să le bandajeze. De fiecare dată se întoarce cu nervii în batistă și cu convingerea că nu este nimic de înțeles.

Iepurele e tăvălit pe-o parte și după 3 ore nu s-a mișcat decât să se întoarcă pe cealaltă parte. Stă în cușcă, privind neintersat prin ușile deschise, curtea generoasă, plină de iarbă și umbră pe care o poate avea oricând. Dar nu o vrea. E o capcană, își spune Hiphop privind curtea. E o iluzie, o efemeridă, ca pacea în Palestina, Darfur, Afganistan sau Yemen. Odată ce ajungi să crezi că pacea există, că e tangibilă, a ta, că ai dreptul la ea și că o poți avea oricând, când te obișnuiești cu ideea de pace și de curte cu iarbă și umbră, ești pierdut. Pentru că va veni ziua în care europaleții vor dispărea și eul tău dilatat va trebui rulat și împachetat ca să încapă în cușca XS, de unde a ieșit.
Și atunci nu mai bine stai la tine în cușcă?

Am strâns paleții, am închis ușile duplexului și m-am gândit la Emir și la cruda lui descriere a Sarajevoului în 1999. A zis așa: Asta nu e pace, e doar lipsa războiului. Poate că toate conceptele importante pot fi definite numai prin lipsa termenilor antitetici.
Nu ai libertate, ci doar lipsa captivității. Nu există bogăție ci doar lipsa sărăciei.

Ornitorincul este acel animal despre care învățăm în clasa a V-a la biologie, că face legătura între păsări și mamifere, are blană și cioc de rață, depune ouă dar puii îi hrănește cu lapte, un soi de USL, gena lui 5% taxă pe dividende trăind în același organism cu cea a pensiilor mari. La 1800, Joseph Banks-adevăratul tată al Australiei-a primit un ornitorinc murat în alcool, ca să-l arate oamenilor de știință britanici. Aceștia s-au uitat la straniul animal și au decretat că este o făcătură chinezească, cioc de rață cusută pe corp de pisică.

Falsificatori chinezi.
Ceramică Ming născută alaltăieri din fragmente de ulcele de 700 de ani, strânse, topite și remodelate, astfel încât testele cu C-14 nu pot să detecteze făcătura.
Muzee închise, unul cu 8000, altul cu 40.000 de piese false. http://www.theguardian.com/world/2014/may/22/chinese-museum-closed-down-fake-exhibits-lucheng și http://www.theguardian.com/culture/2013/jul/17/jibaozhai-museum-closed-fakes-china.
Statistici economice care falsifică realitatea. Creșteri boite, progres cocoțat pe tocuri, ca să pară mai înalt.
China minte cum respiră și chinezii sunt disperați după un pic de adevăr. Se năpustesc să-l pozeze, cu 6 aparate foto, cu 13 flashuri, cu 15 bețe de selfie. Eu și adevărul, Florența, 23 ianuarie 2016, eu și adevărul, Sydney, 16 august 2015, eu și adevărul, Budapesta, 8 mai 2012.
Coborât din autocarul plin de confrați, înfofolit în fâș și ascuns sub cozorocul unei șepci Nike, chinezul pozează, scos din minți cei 12 Apostoli de pe Great Ocean Road. Or fi ei doar 8, dar sunt pe bune, coloanele ăstea sigur nu au fost construite de o brigadă de falsificatori din Guangzhou. Nu că nu ar fi avut cum, că vorba aia, cine dracu se uita la ce se întâmplă aici înainte de 1920? Puteau să vină vreo 20 de junci chinezești și în 6 luni, cu 400 de oameni, aveam 12 apostoli din nisip, calcarul a miliarde de scoici, crabi, languste, creveți, din coral și alge pietrificate lipite cu scuipat chinezesc și cel mai bun aracet.
Și chiar așa, în ritmul în care chinezii falsifică tot, de ce m-ar mira că Iguazu sau Machu Picchu, zebrele, Traviata sau Sahara, nu sunt creațiile lor?
Chinezii pozează, șepcile Nike zboară, smulse de vântul năprasnic. Două atârnă pe versantul de pământ nisipos, în acest Purgatoriu al gunoiului turistic, condamnat să putrezească în iarba oximoronic și antagonic uscată și udă în același timp. Nike, zeița victoriei, între pachete de țigări și peturi de apă.

O veche glumă sovietică spune că viitorul este cert, trecutul este imprevizibil.
Am absolvit de mult cursul simplist al rescrierii istoriei. Suntem în epoca inventării ei. Împărați, războaie, orașe, eroice victorii, fantastice realizări. Creațiile unor băieți cu șepci Nike dintr-un laborator chinezesc.
Ornitorinc.
Un cuvânt pe care l-am folosit mereu la Fazan, când mă pregăteam să închid jocul.
Mulțumim China. Abia aștept să văd ce ne mai pregătește trecutul.

Eduardo e din Venezuela. Familia lui a plecat acum 15 ani din Caracas, de groaza lui Chavez dar accentul a rămas cu el, ca un miros de haine vechi care nu pleacă indiferent de câte ori le-ai spăla. Navi, iubitul lui indian, e punjabi. Engleza lui e mai coafată, dar e tot un venetic, un ambalaj de înghețată adus de pârâiașul care curăță rigolele Indiei, Chinei, Balcanilor, cărând oameni înspre Australia, oameni care plutesc mai bine sau care îndură mai ușor sau au răbdare mai multă sau pur și simplu au mai puțin de pierdut.
Navi e bucătar la Andrea care e italian, de fapt italian din Croația. În fine, Andrea a ajuns în finala la Masterchef Australia acum câțiva ani. E o celebritate. Și fiind faimos și-a deschis restaurant unde lucrează Navi care încă nu e faimos.

Ne spune să mergem să mâncăm la restaurantul preferat al lui Andrea. Parwana. Face rezervare pentru că acolo mereu e plin. E undeva mult în afara centrului Adeleide, dar oamenii vin de la zeci de kilometri distanță.
Parwana înseamnă “fluture”. Aflu asta de la o larvă cu ochelari, care învârte un caiet mâzgălit din care ridică mereu, alarmată ochii negri. Pare că nu-i dă la socoteală ceva dar miros trucul. Se face că are treabă și o lasă pe sor-sa, trupeșă, blugi strânși pe fund, tricou alb cu o pată de sos care magnetizează atenția, o lasă pe nevăstuica asta brunetă să care tăvi cu mâncare și să ia comenzi, în timp ce studioasă, larva grasă rearanjează strategic tabela de joc. Mută curry-ul de cartofi la G7 și apoi într-o rocadă spectaculoasă schimbă vinetele cu găluștele cu carne la A4.

Larva Fatihma e fata patronului Fluturelui. Fratele ei muncește la bucătărie. Tatăl, descălecătorul, e chel și atletic, pogoară din când în când în încăpere, cu mâinile în șold ca un antrenor la marginea terenului, cântărind jocul. Fatihma e clar un fel de Cămătaru, se svârcolește pe jos, trăgând de timp. Apare cu o carte imensă de bucate, cu poze, diversitatea bucătăriei Australiei de Sud. Uite aici e Parwana. Și uite-i pe tata și mama și rețetele.

Haide bre, suntem turiști, unde ne târâm noi cu cataroiul ăsta acasă. Ia mai bine zi când și cum ați ajuns aici.

Pe peretele din stânga, sub o policioară cu ulcele, e poza unei fete cu pampoane la codițe, îmbrăcată în uniformă școlară. Poza a fost trimisă la începutul anilor `90, de un verișor. Când familia Fatihmei a decis în `85 să plece, au lăsat tot, absolut tot în urmă. Au reușit să treacă granița cu hainele de pe ei și cu documente false, de nomazi. Erau câteva triburi care se mișcau atunci spre Pakistan, dar restul țării era închisă. A lăsat păpușile, rochițele și bunicii care au spus că războiul trece, că nu-i nimic grav, rușii se vor retrage. Au ajuns în Australia de unde se uită cu stupoare cum Afganistanul continuă să se deșire. De fapt, e deșirat cu bună știință, ca un plovăr al cărui model nu-ți mai place, dar totuși vrei lâna pentru un fular.
“Pakistan a zis că plătește mult pentru cupru și atunci oamenii, sărmani, au început să fure cablurile de comunicații și să le vândă la Pakistan. Apoi au zis că plătesc pentru rădăcini de ficus și oamenii, sărmani, au început să smulgă ficușii, arbori de sute de ani, i-au smuls și au vândut ficușii în Pakistan. ”

Țara se dezintegrează, se scurge în crevasele fostei țări, se topește în valuri de refugiați care ajung în Europa sau America. Sau aici, în Adelaide.

“Afganistanul dispare, e furat bucată cu bucată. Fiecare putere regională își ia partea ei. Când au intrat rușii, tot poporul a luptat împotriva lor. Dar când am câștigat războiul, vidul de putere a creat ceea ce vedem acum. Totul e o farsă. Ocupația are un singur rost: să tragă americanii cât mai mult gaz, opium și litiu. Știi la ce e bun litiul? La baterii, da. Dar e parte din toate medicamentele împotriva depresiei.”

Care va să zică avem armate care merg la război, soldați care se întorc cu tulburări psihice și depresii care sunt tratați cu litiul pentru care ei au mers la război, că doar nu au mers pentru pace, fraternitate, libertate.

Australienii au și ei oameni în Afganistan. Și mulți soldați sinugași, care nu apucă să-și ia porția de litiu. Nici de opiu. Nici de gaz.
Părinții lor continuă să trăiască în lumea asta strâmbă, cu fii care merg la război în țări care se descompun și care își trimit cetățenii, ca pe niște spori, să colonizeze alte continente, de unde ei, sporii, sunt recoltați și trimiși să lupte în alte țări care sunt curățate ca un fund de cratiță cu pită de un trib de înfometați și de acolo alți rupți în gură pleacă în lume și tot așa și tot așa.
Cum dracului să nu te deprimi lelițo? Dați-mi niște litiu, por favor.

Recepționerul cere permisul de conducere ca să mă treacă în catastif. Îi dau pașaportul, permisul e vârât într-o cută a poșetei, sub 6 straturi geologice de hărți, agende și bonuri. Îmi trebuie o echipă de paleontologi ca să-l scoată de acolo.

La cârciumă, bounceru cere permisul de conducere ca să vadă dacă am vârsta legală de băut. Îi mulțumesc pentru compliment și îl anunț că aș putea să îi fiu mamă. Nu clipește. Spune ceva despre regină căreia i se freașpănă că eu sunt vizibil babă, mă ține la ușă, pe mine, mă-sa, și continuă să-mi ceară permisul de conducere. Îi spun că nu am permisul la mine și nici pașaportul, e în camera de hotel. Așa că îi arăt buletinul. Cartea de identitate, cum grabnic m-ar corecta taică-miu.

Se uită la plasticul plin de informație, cere ajutor. Îi explic tehnica CNP-ului și el spune că și japonezii au ceva similar ca noi.

-Dar voi nu aveți cărți de identitate?

-Nu. Normal că nu.

-Păi și ce acte aveți?

-Carnetul de conducere.

-Și dacă nu am carnet de conducere?

Bounceru se uită la mine, uimit de îndrăzneala demnă de Jules Verne a acestui scenariu.

-E adevărat, sunt unii care nu au carnet de conducere și de aceea acum, în iunie cred, guvernul va introduce proof of age card, un document care să îți permită accesul în bar. Cardurile vor fi scanate și o să știm cine e violent la băutură și cine nu. Proof of age costă 62 de dolari și îl iei de la departamentul de transport.

Mă uit buimacă la el. Omul, sesizând istovirea de înotător în amonte afișată de privirea-mi stupefiată, încearcă să vorbească mai rar.

-Dacă bați bounceru ca să intri în bar chiar dacă nu ai acte la tine, s-a întâmplat chiar aici acum vreo lună, dacă distrugi proprietatea, dacă ești violent, ți se va ridica dreptul de a bea pentru câteva luni, chiar și șase. Dacă te prind că ai încălcat interdicția, aceasta este prelungită.

-Ok, am înțeles. Dar cum adică nu aveți buletine?

-La ce trebuie, dacă ai permis, e clar că ai peste 18 ani și poți să votezi, consumi alcool sau să devii parlamentar sau soldat, fără consimțământul părinților. Iar acum, cu proof of age, nici măcar nu trebuie să ai carnet, deci de ce să am carte de identitate?

Intru pe net. Acum fix 10 ani, australienii au reîncercat să introducă un sistem de identificare națională. În 2007 s-a renunțat pentru că poporul a zis cam așa: știți vorba lui Dabija, aia cu grija?

Aparent guvernul o știa. Se discută despre Dabija și vorba lui de 30 de ani. Și ghici ce? Terorism sau biznis, nimeni nu a reușit să convingă australienii că e normal ca statul să știe totul despre el și să stea cu ochii pe el ca pe butelie.

“Any government that wants to issue a unique identification number to most of the population and then to compile and link information about them using increasingly powerful technology bears a heavy onus to justify its case. …

‘Nothing to hide, nothing to fear’, directed at each member of the public, should be turned around and directed at government as: ‘No legitimate reason to know, no legitimate reason to ask’.” a spus  Paul Chadwick, Victorian Privacy Commissioner, The Value of Privacy.

Îmi beau berea și mă gândesc la puterea obișnuinței. Pentru că mama, unchiu sau nășica au avut buletin, cu poză, cod numeric personal, cu adresă, cu secție de poliție și data expirării, am întâmpinat cu deschidere, ca pe un ritual de trecere în rândul oamenilor mari, fabricarea la 14 ani a primului buletin. Nu mi-a trecut prin cap nicio clipă că acel cod numeric personal spune oricui data nașterii, locul nașterii, că buletinul, mai nou cartea de identitate, este un instrument de supraveghere dibace a adresei, a comportamentului electoral sau fiscal. Unde stai, aha, deci aici ești cu chirie și nu-ți plătești taxele aici și te-ai plimbat ceva, ai stat la Dorohoi înainte și apoi la Fetești.

Întrega ta viață ar putea fi citită ca într-o ceașcă de cafea după traiectoria actelor de identitate pe care statul român te obligă să le ai și chiar te amendeză atunci când le pierzi sau îți expiră.

Și, a murit cineva din asta? Oricum milițienii noștri sunt stupizi și nu înțeleg nimic, își zice românul învățat să plece ochiul feciorelnic când e luat la întrebări de autorități, apoi să mestece niște înjurături birjărești, când autoritățile sunt cu spatele, la 670 de metri depărtare.

Când trăiești atât de mult timp în pat cu big brother, te înveți să adormi sub privirea lui fixă și chiar te convingi că somnul e mai lin când ești vegheat de cineva.

Sânge, Viol, Violență. Titlurile care vând ziare. Jurnaliștii australieni nu merg în Siria, Nigeria sau Afghanistan. Nu au nevoie. Pogoară în Fortitude Valley, dârji, neînfricați, unii dintre ei reușind să scape cu viață și să se întoarcă în redacții ca să povestească omenirii cum arată o dimineață de groază. Cumva inima îmi tresaltă, uite că se poate și la antipozi să ai jurnalism de calitate. Măiestria descrierilor și tensiunea reportajului îmi amintesc de  interviul excepțional pe care Adrian Ursu l-a smuls doamnei Voiculescu, neînduplecat sub amenințarea unui tsunami de flegme înalt cât un bloc de 26 de etaje. Și, ce-o să-mi facă? Dăcât mă udă.
Flegmele apar și aici, în povestirea orei înfricoșătoare petrecută de ziariști alături de poliția din Fortitude Valley, un cartier, de fapt două străzi din Brisbane, unde mișună periculosul machitor violent de Brisbane. E roșu la față, ochi injectați, maxilar scârțâitor. 2 jumate dimineața este ora la care forța lui este triplată de consumul de ice, drogul care te transformă în Hulk. Nu, nu te faci mare și verde dar capabil să îți păstrezi miraculos chiloții albaștri supraelastici. Rămâi roșu, transpirat dar ești foarte puternic și este nevoie de 4 polițiști ca să fii țintuit la pământ unde ție nu-ți place, că e plin de scuipați. Ca și pe spatele celor 4 polițiști care te țin, care sunt flegmați vitejește de prietenii tăi,  voinicul de 2.30 dimineața, nervos că nu mai primești țuica dorită. Ca și pe portierele și parbrizurile taximetriștilor pe care bețivii se bat la 4 dimineața, ca un grup de lei de mare care vor să pună înotătoarea pe singura femelă disponibilă.
Uneori se mai scapă câte-un cot în gură polițistului care a venit să te scoată din cârciumă. Ouuuu!!! jurnaliștii se strâng în ei, oripilați de atâta violență.
E în noi-spune un bouncer. Suntem agresivi și când se bea, sâmbătă și duminică seara mai cu seamă, știi că va fi scandal.
În Fortitude Valley, ca și în Sydney, afișe în puburi îți spun să te ferești de Coward Punch sau King Hit. În imagine vedem capul unui tânăr cu pletuță care aleargă spre marginea posterului, blurat de viteza cu care și-a furat un pumn în ceafă. Fără avertizare, bucata de degete strânse, cu unghiile înțepând palma, vine când tu râzi cu o fată, când mergi pe stradă, când tragi cu sete dintr-o țigară. Cazi, cu tâmpla de asfalt și crăpi. Expiri, cum zice englezu, înainte să-ți termini râsul sau țigara sau pasul.
Urmează o anchetă. Cremenalul e mai mereu un nene care a băut, roșu, transpirat, căruia nu i-a plăcut mersul tău, râsul tău sau că fumezi. Și tu ai o parte de vină căci, nu-i așa, sunt atâtea afișe care te anunță să te ferești de coward punch, de ce mama dracului nu ți-ai pus un ghips la ceafă sau un gong sau nu ai activat câmpul electromagnetic sau un zid sonic sau…
Sunt atâtea soluții imbecilule mort.
Și acum, din cauza ta, că ai căzut cu tâmpla de bordură și ai murit de la un pumn, se închid cârciumi, se limitează consumul de alcool, se interzice vânzarea după ora x, ieșirea din prăvălie după ora z înseamnă că rămâi afară, într-un hiperbolic cine pleacă la vânat, locul i s-a ocupat.
Jurnaliștii gem sub povara flegmelor văzute în nopatea de duminică în Fortitude Valley. Trebuie făcut ceva, trebuie restricții la shoturi de alcool tare după 1.30 dimineața, trebuie legitimații și introdus un sistem care să interzică intrarea în baruri a machitorilor violenți.
Păi și nu pot să bea acasă?
Nu pot. Că nu pot să cumpere nici de la bottle shop alcool.
Dar nu pot să pună un prieten?
Ba da. Dar…nu se va întâmpla că pritenul riscă…
Bâlbâieli.
În Australia se bea. Mult. Extrem de mult. Mult frățioare. Colosal.
E în ADN-ul țărișoarei, căpitanul Cook a petrecut probabil mai multe zile rupt decât treaz.
Și nimănui nu-i trece prin cap să bage bețivul agresiv la bulău. Să facă pârnaie, să îi trimită în armată, 3 ani de Afganistan pentru 4 accese de violență bahică.
Metode marinărești medievale pentru comportament medieval.
Jurnaliștii se iau cu mâinile de păr, polițiștii se iau cu mâinile de gura în care au fost înfipte 3 coate și politicienii se țin de ouă.
Între timp națiunea se murează în alcool, amintindu-mi cumva de singura vizită la morgă pe care am făcut-o pe la 19 ani, când pe un raft, lângă un borcan cu mazăre am văzut un ficat proaspăt extras dintr-un cetățean, păstrat ca o gogonea, pentru la iarnă. Sau pentru veșnica pomenire.

PS. La cererea publicului, sosesc cu o concluzie: când civilizația e prea multă, statul e impotent. Disfuncțiile erectile sunt cauzate de prea mult politically correctness. .

Românii sunt îmbrăcați în ii. Stau ciopor lângă sania traforată din placaj unde sunt cocoțați armenii. Urletele muzicii populare armenești ucid conversația. Ceeee? Poftim? Mâinile se fac pâlnie, încercând să direcționeze cât de cât cuvintele spre timpan. Nu pot să-mi dezlipesc ochii de pe bucile unei pseudo-brazilience care tropăie mărunt, trimițând din călcâie o unduire spre fese care apoi se propagă până la penele din vârful capului. Înghesuială mare pe bucile doamnei căci alți 80 de ochi, ai comunității punjabi, sunt agățați, câte 3-4 perechi pe centimetrul pătrat de piele prinsă în ciorapi de plasă.
Marea de kurzi în pantaloni cu pense din dreapta este împărțită de două Moise cu sâni lăsați, fuste scurte și pantofi aurii de samba. Brazilience și ele. Iranul a încins o horă cu muieri învelite în șaluri roz și verzi, boite strașnic. Ciaca-raca-cichi-cia. Avem unguri, ruși și alte ii. Ale ucrainienilor.

Românii sunt nemulțumiți. Deși sunt cam 2000-2500 în Adelaide, s-au urnit pentru parada de ziua Australiei doar 10. Tatiana zice că nu iese nimic, că popor mai lipsit de unitate nu există. Crețul blond al cărui nume îmi scapă confirmă: românașului nu îi place decât macheala. Și aia nu e aici, în oraș, ci pe plajă.
Theodora e de 57 de ani aici, nu a mai fost de pe vremea lui Ceaușescu în România și cu toate astea și-a îmbrăcat ia bănățeană luată de tătuțu ei din Londra, cu lire sterline acum 60 de ani și a venit la paradă. Pălăria acoperă o figură elegantă, pomeți înalți, nas fin și o vârstă purtată grațios. Se ocupă de cultură la asociația românilor din sudul Australiei.
-Nimic nu se poate face. Toți cred că pot să organizeze evenimente mai bine decât ceilalți, desigur nu știu să facă asta, deci totul este un eșec.
Și nu numai. Românii își dau la gioale, cu sete, nu vin la întâlniri și, în general, se leapădă de românismul lor la primul Cucur..scos de cocoș pe plisc.

O doamnă grasă mă îmbie în engleză să iau o bundiță pe mine și să particip la paradă, ca să fim mai mulți. Îi explic că sunt turist, că nu intenționez să rămân în Australia și că e aberant să mă maschez în rezident. Mai încearcă și președinta asociației, de data asta cu o ie luată de la Voroneț. Are 3-4 de dat, măcar să lase românu steak-ul și berica și să vie să-și reprezinte țara mumă.

Theodora vorbește perfect, fără urmă de accent, limba țării al cărei pământ nu l-a mai călcat de 30 de ani. E pictoriță. A invitat o altă pictoriță, și aia plecată din România, să facă o expoziție la Adelaide. Nu a venit niciun român. Zero.
O uimire uriașă iese de sub pălăria de paie. Adică verișorii și nepoțeii lui Eminescu, Grigorescu, Aman și Brâncuși sunt mai interesați de sizzling sausages decât de armonie în sos rogvaiv? Adică nu au lăsat ei formele pline ale paharelor de shiraz ca să se arunce într-o conversație stâncoasă despre adâncimea operei lui Francis Bacon?

Theodora a fugit de realitate până în Australia. După 57 de ani, realitatea a prins-o la evenimentul organizat cu cealaltă pictoriță exilată. A bătut-o pe umăr realitatea și când Theodora s-a întors, realitatea i-a zis, înghițindu-și un râgâit de mici treziți de o cola rece turnată peste: Ce faci coițe? Te dai româncă dar nu știi că nouă nu ne plac căcaturile ăstea artistice?

Și apoi i-a tras un bobârnac în nas și s-a dus sa devoreze bufetul aranjat de comunitatea românească. De rușine, Theodora și-a șters din memorie acest episod. Și mie îmi pare rău să îi reamintesc. Ce sunt eu, neamț, să îi rănesc sentimentele?

PS. Bill întreabă în avion de unde suntem.

-Din România.
-O-uau, good for you!
-It`s not that good.
-Something must be good.

Că e departe.