Chinezoaicele sunt confuze. Care e vagonul în care trebuie să se suie? Trenul e mai murdar decât conștiința lui Hrebenciuc și numărul vagonului e ascuns sub un strat gros de jeg. Îmi mulțumesc că le-am ajutat și apoi îmi spun că un bărbat drăguț le-a cățărat bagajele la București, de pe peron în compartiment. Ce om de treabă, și-au zis. Un scumpic, căci bărbatul le-a cerut îndată să îl plătească pentru ajutorul acordat.
Stați liniștite, nu vreau bani.
Uhhhh, chinezoaicele răsuflă ușurate și apoi se așează timid pe banchetele pătate, în vagonul mai fierbinte ca Ana Lesko goală.
O altă chinezoaică întreabă dacă trenul are întârziere.
De data asta nu.
Toți turiștii din hotelul în care locuiește i-au spus că absolut totul întârzie în România și că ar fi cazul să se adapteze ritmului altfel o să-i pocnească țeasta.
-De ce nu protestează oamenii? De ce nu ies în stradă?
Chinezoaica nu e chinezoaică ci un element burghezo-moșieresc din Taiwan unde oamenii ies în stradă. Probabil pentru că au apartamente mici și urâte și programe proaste la televizor, sigur nu au Te pui cu blondele, așa că ies din casă, să protesteze.
-Dacă ar întârzia trenurile în Taiwan, ne-am duce să ne cerem banii înapoi.
Niște calici. Pe noi nu ne fac 50 de lei, de ce să îi cerem înapoi?
Taiwaneza e uimită de jegul românesc, de lipsa oricăror  facilități pentru călătorul sosit din străinătate să vadă Dlacula`s land. În gări nu sunt platforme pentru cei în scaun cu rotile sau pentru cărucioarele copiilor sau ca să nu-ți rupi spinarea ridicând valize monstruoase când ai putea să le împingi pe roți. Mașinile de la care cumperi bilete de tren nu au setare de limba engleză, bâjbâi în românește până un domn drăguț te ajută contra cost să te descurci. Stația de autobuz din Bran nu este semnalizată nicicum. Stai unde stau ceilalți turiști, sperând să oprească vanul condus de un psihopat în tricou murdar care te va duce înapoi, la Brașov.
-Ați putea face mult mai mulți bani din turism dacă ați vrea.
Am vrea dar asta ar însemna să facem lucruri, să turnăm platforme, să investim în softuri, să băgăm bani în indicatoare și în ghiduri, în autobuze și în trenuri.
Ce rost are?
Lucrurile merg și așa, prost dar inevitabil înainte.
Deunăzi făceam un inventar al grozăviilor consumate cu entuziasm nu mai devreme de anul 1999, vorbeam de otrava Busuioacei de Bohotin sau ciroza dată de Grasa de Cotnari, de salariile care ne aduceau, invariabil, să mâncăm o rafinată ceafă de porc cu cartofi prăjiți și salată mixtă la Pui de Urs, de cravata lui Năstase purtată la nunta Nadiei și a lui Bart.
Suntem departe de anul 1999, așa ne-am zis deunăzi și am închinat un pahar de bere artizanală. Dacă ne mișcăm la fel în continuare, în 130 de ani ajungem și noi ca Taiwanul, Coreea și chiar Japonia.
Dar unde ne grăbim oameni buni? Unde ne grăbim?

Scriu ca o descreierată în tren, în taxi, în mers, la coadă la covrigi, pe ciuci și într-un picior, la cartea pe care mi-a spus Virginia să o predau pe 1 septembrie că altfel îmi ia dreptul de vot și îmi dă foc la pașaport, îmi toacă buletinu și pe următoarele luni o să mai vizitez doar țara celor care nu cuvântă. Aia era lumea, n-are a face.
Deci scriu și mintea îmi fuge aiurea pentru că lucruri mult mai interesante se întâmplă lângă mine, cum ar fi bătrâna care vine de la Constanța cu trenul, e nefericită că a călătorit până acum în tăcere că erau niște turiști englezi în fața ei și se agață disperată de colacul de salvare al telefonului care trebuie să sune de 18 ori până îl dibuie în poșetă, drrrrr, drrrrrrr, drrrrrrr. Se duce la întâlnirea de 60 de ani de la terminarea facultății în care era considerată o persoană rațioanală și foarte organizată dar ..
-Poți să știi cum o să fiu privită acum? Că avem cu toții, ăștia de mai trăim, peste 80 de ani, nu mai cred că suntem prea raționali.
Vocea iese pe geamurile securizate, trece prin ușile electronic deschise și închise. O aude ursul prin a cărui pădure trecem și nașul care picotește la 5 vagoane de noi, e tare surdă bătrânica și cu toții asistăm la negocierea cinei cu nepotul angoasat de vizita ei, căci nu are nimic de mâncare acasă.
-Tu nu te înfricoșa, că eu nu mănânc seara mai nimic. Dacă eram acasă îmi făceam un sendviș, dar nu cu cașcaval, că nu-mi place cașcavalul. Un sendviș oi putea să-mi faci că trebuie să-ți fi dat mămică-ta niște dulceață, nu? Deci nu te înfricoșa, că eu nu mănânc mult, poate niște zacuscă, dar nu d-aia cu ciuperci, că nu-mi plac.
Eu m-aș înfricoșa rău în locul nepotului.
-Tu nu te înfricoșa, mănânc ceva, mă uit la 2 episoade la serialul ăsta de mă uit eu și mă culc.
În spatele meu, fetița de 3 ani care a informat tot vagonu că numele ei este Antonia o întreabă pe maică-sa unde este Antonia acum și dacă vrea mama ei ca Antonia să îi cumpere o banană. Mama vrea, fetița se repede între scaune, se uită la călători, culege de undeva din aerul care mă înconjoară o banană din care mușcă hotărât apoi se întoarce la mamă și spune: Antonia a mâncat banana. Antonia treci la colț.
Se cațără în genunchi pe scaun, se întoarce cu fața la spătarul bleumarin și așteaptă în tăcere să ispășească vina de a fi mâncat banana imaginară în timp ce maică-sa vorbește la telefon sau joacă șarpele, o idioată care nu vede copilul pedepsindu-se într-o criză de schizofrenie ca la manual, iar inginerul de peste drum privește scena cu un zâmbet tâmp pe buze, uite ce copil eficient, cum o lasă pe mama ei în pace să tricoteze rahat la telefon.
Doamne Dumnezeule, mai bine mă întorc la Japonia mea. Unde rămăsesem?

“Margareta nu a mai văzut români așa că ne oferă sake și ciocolată și atunci simt și eu nevoia să îi dau ceva, dar nu am decât bancnote, uite-l pe Grigorescu. O fi de la oxigen sau de la shabu-shabu sau sake, o fi de la șosetele vecinilor sau de la ciupercile din supă sau doar de la tâmpenia mea monumentală dar îi spun senină, atunci cînd mă întreabă dacă individul de pe bancnotă este compozitor sau artist, că nu, că e Cuza și că a fost cel care a unit națiunea într-o eroică și dramatică fuziune nucleară în ianuarie 1859.
Margareta e impresionată, plecăciunile continuă, ne frângem și noi din mijloc și zâmbim și spunem gozaimaaaas, gozaimaștaaaaaa, gozaimaaas și clienții râd mulțumiți că știm japoneză, gata, e clar, știm japoneză. Nu mai am niciun dubiu.”

Am făcut overdose de castele și muzee. Creierul s-a strâns ca un jandarm după scutul de plexi în care arunc cataroaie cu informație. Vorba aia, dau în mine, dau în mine. Istorie și tehnologie, principi, astronomie și arhitectură, geopolitică și voodoo. Nu am mai scris un rând la cartea pe care trebuie să o predau pe 1 septembrie. Nu am timp nici să crăp. De fapt, de crăpat aș avea, că am înțeles că se întâmplă brusc.
Crac.
Așa cum mi-a crăpat creierul, crac, ca om pereche de blugi cu două mărimi mai mică, pocnind când vrei să tragi fermoarul.
Nu mai știu ce am văzut la pinacotecă și nici la muzeul de design, nu mai știu ce am mâncat alaltăieri, sunt o Dori rătăcită într-o ciorbă de informație. Și uite că feisbuc îmi amintește că acum un an, pe vremea asta, am scris acest post. Multe comentarii, multe flegme, multe habar n-ai duduie, ascultă comanda la mine.
Dar eu cred că de acum încolo, cât o mai ține blogul ăsta, fără să am mereu introduceri care să sublinieze confuzia în care mă zbat, o să scot la suprafață acest post. Pentru că prea suntem copleșiți de insignifiante dureri, prea transpirăm în minuscule trânte, scufundați într-o ignoranță hrănită din prea-plinul tunului cu rahat care țâșnește pe internet, radio sau televizor.

Keiko Ogura e născută în 1937, pe 4 august. La aniversarea vârstei de 8 ani, a primit cadou, e drept cu două zile întârziere și după o dimineață plină de alarme care s-au dovedit a fi false, o bombă atomică. Little Boy-zice Keiko-a fost văzut de fratele ei mai mare care era mobilizat alături de alți elevi să demoleze clădirile de lemn din Hiroshima pentru ca bombele incendiare aruncate de americani să nu pârjolească orașul complet. Fratele mai mare a ridicat capul când a auzit huruitul bombardierului B-29, le știa bine mormăitul, a văzut doar unul și din el căzând ceva mic, mic și negru, normal că mic, că era Little Boy. Și apoi cerul s-a luminat și suflul trimis de bombă în lumânările de pe tortul lui Keiko l-a trântit pe fratele cel mare iar acasă la Keiko a smuls geamurile și cioburile le-a înfipt în unchiu, mătușa și sora cea mare iar când fetița de 8 ani s-a trezit din leșin și fratele a ajuns într-o goană acasă, le-a spus că nu mai există oraș și că totul a fost distrus cu o singură bombă care a căzut ca un găinaț singular trimis de un porumbel constipat peste Hiroshima.
Keiko nu are lacrimi în ochi când povestește ceea ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Juma de secol de permanentă revizitare a locului crimei i-a tăbăcit glanda lacrimală.
Sau poate așa e ea, mai puțin hormonal-emoțională decât vorbitorul de dinaintea ei, un hibakusha categoria 4 adică fetus purtat în burta umflată a mamei pornită în căutarea disperată prin cenușa radioactivă a soțului și fiicei spulberați de Little Boy.
Bărbatul născut la 7 luni după bombă scoate și arată audienței de americani, francezi, brazilieni sau marocani, cămașa uniformei de vară a surorii lui care a fost atomizată, ruptă în miliarde de bucăți de milionul de grade trimis în atmosferă de detonare. Mama lui, însărcinată în 2 luni cu el, a stat 7 zile în ploaia radioactivă, bătând la pas fiecare adăpost, sperând să își găsească fiica sau soțul poștaș, trimis cu o depeșă urgentă la ceruri.
Bărbatul plânge, mamele în sală plâng gândindu-se la durerea soției poștașului care nu a vorbit niciodată despre 6 august și ciocanul picat la 8.15 am peste copila și bărbatu ei.
Supraviețuitorii au învățat să-și închidă drama într-un cofraj de beton, ca pe Cernobil, să o țină departe de ochii lumii.
Dar Keiko nu vrea să tacă. Spune că este un efort extraordinar să își spună povestea pentru că, de fiecare dată, retrăiește ca în Timequakeul lui Vonnegut, moartea atomică, iar și iar și iar și iar, cu zgomote și mirosuri, cu gemete și sânge și grămezi de cadavre pe care tatăl ei le-a ars non-stop, ca Sandu Cocoșatu aplecat peste grătarul lui, toată luna august.
Keiko revede oameni apropiindu-se cu brațele desprinse de trup, cu pielea curgând și sângele șiroind, oameni care strigau ”apă, apă” cărora ea, Keiko, le-a dat apă și ei au murit 4 minute mai târziu. Sau poate 7. ”Nu știam ce fac iar când tata ne-a spus nouă, copiilor: sper că ați avut atâta minte să nu le dați răniților apă, că îi omorâți, nu i-am spus ce am făcut. Dar eu i-am omorât și trebuie să trăiesc cu asta.”
Oameni care încercau să își dezbrace cămășile care plecau cu tot cu carne, ca o ceapă care te face să plângi la vederea ei, de neputință și oroare. Oameni sărind în apa fiartă a râului, oameni opăriți, 140.000 de oameni uciși printr-un ordin scurt. ”Normal că îl urăsc pe Truman căci el a comandat asta. Dar nu îi urăsc neamul sau copiii și nu vreau răzbunare.”
Pe carnea răniților umedă și roșie se așezau muște, ouau alb, milioane de ouă, crescătorii de muște pregătite să preia de la americani hegemonia universului iar gemetele și strigătele muribunzilor cerând apă se ridicau fragile din grămezile de corpuri ferfenițit-boțite transformate în maternități de muște. ”Când se lăsa liniștea, știai că au murit.”
Keiko lucrează la Hiroshima Interpreter for Peace, organizație înființată în 1984 de hibakusha, numele dat celor afectați de exploziile atomice, discriminați de japonezi, nebăgați în seamă ani de zile de guvern, neștiuți de restul lumii.
”Când medicii americani au venit în `46 nu ne-au ajutat cu nimic. S-au uitat la noi, ne-au măsurat, ne-au consultat, dar nu ne dădea nimeni niciun medicament. Cobai, asta simțeam că suntem.”
Dar când ați aflat că a fost o bombă radioactivă?
”La mai mult de 1 an de zile. La început am crezut că era un gaz, că am foat otrăviți. Un an de zile nu am știut nimic. Imediat după 15 august când Japonia a capitulat, americanii au impus o cenzură cruntă care a durat mai mult de 10 ani. Nu aveam voie să vorbim despre bombă, nu aveam voie să ne îngropăm morții și să spunem că au fost victimele bombei atomice. Bomba atomică a intrat în manualele noastre școlare după ce au fost introduse capitolele despre atrocitățile comise de armata imperială în Pacific, China, Filipine. Dar noi știam care era situația în Japonia. Că ei nu au venit să ne elibereze, că eram ocupați. Și nu, nu ne stătea capul la răzbunare. Vroiam doar să supraviețuim căci mâncare nu exista, adăposturi nu existau. Noroc că imediat a venit taifunul și a mai spălat radiațiile, altfel ar fi fost mult mai rău.”
Iată și partea bună a taifunului.
Little Boy a creat un crater enorm în societatea din Hiroshima, un crater care a fost umplut de Yakuza. În primăvara lui `45, mulți copii fuseseră trimiși la temple în munți, ca să fie protejați de bombardamente. Little Boy i-a transformat în orfani și ce părinte mai bun poate fi decât mafia care i-a preluat și i-a transformat în cerșetori, hoți, tâlhari?
”La început nu am vrut să fraternizăm cu ocupantul. Dar după, de foame, am învățat engleză. Primul lucru: give me chocolate. Asta strigam, de foame.”
Și moartea nu s-a oprit în septembrie sau în decembrie 1945. Câțiva ani mai târziu a început să se moară de leucemie, mulți copii, majoritatea copii expuși la radiații. Hibakusha au început să primească ajutor medical de la stat daaaar a fi hibakusha însemna automat că nu îți găsești serviciu și nu te măriți.
”Se spunea despre noi că suntem leneși pentru că avem 60% din energia unui om normal, pentru că obosim repede. Normal, fusesem radiați. Nimeni nu vroia să angajeze un hibakusha care era ineficient. Iar fetele nu erau luate de nevastă de frica contaminării cu radiații-nu se știa mare lucru atunci despre radiații. Sau de frica defectelor genetice cu care se puteau naște copiii lor. Astfel părinții au început să ascundă copiilor faptul că ei sunt hibakusha și să refuze carnetul roz care le permitea accesul la medicația gratuită.
Am fost în America la ceremonia dezvelirii avionului Enola Gay într-un muzeu. Am fost acolo și am început să plâng, nu am putut să mă uit la el. Și toate camerele de luat vederi m-au filmat și fiul meu m-a văzut la televizor și m-a sunat să mă întrebe ce caut acolo? Dacă mă vedeau socrii lui sau cei ai fiicei mele, copiii mei ar fi avut probleme. Chiar și acum hibakusha sunt ostracizați de societate. Chiar și acum.”

Dar grija lui Keiko nu sunt copiii ei ci teama că Hiroshima va fi uitată. Are 78 de ani. Ceilalți doi hibakusha prezenți la cermonia de la Hiroshima au 84 și respectiv 70. Mai sunt o mână de oameni și poveștile lor și așa puține sunt pierdute în discursuri de plastic ale politicienilor.
Cum să facem să nu uităm ce s-a întâmplat aici?
Facem ca în Farenheit 451. 
Supraviețuitorii instruiesc hibakusha purtători, tineri și tinere care își însușesc povești ca maicile superioare din Dune sau ca fugarii din distopia lui Ray Bradbury, memorând detalii pe care literatura sau știința (mai cu seamă atunci când avem ani de cenzură a ocupantului) le omit. Noii povestitori o să poată să-ți spună, exact ca supraviețuitorii, ce culoare avea ciuperca atomică, ce gust avea feriga mâncată în octombrie, cum mirosea aerul în dimineața zilei de 9 august.
Transplant de memorie se cheamă. Îl fac argentinienii care, prin al lor Museo de la Memoria, nu te lasă să uiți. Îl au evreii. Doar noi, cufundați în meschinele lovituri la gioale pentru preluarea balonului măcar preț de un dribling scurt, uităm pe ce lume trăim, otrăviți de opiumul mizeriei cotidiene.
Popor mic, memorie scurtă.

Friedrichshafen este un oraș operat care și-a pierdut odată cu sculptarea nasului și ridicarea pomeților orice urmă din adevărata lui personalitate. Casa lui Zeppelin, Dornier și Maybach, micul oraș de pe malul lacului Konstanz a fost bombardat sălbatic de aliați. Vecinii lor de peste baltă, elvețienii, pesemne că au ieșit în 42 la o plimbare pe promenadă și s-au uitat așa cum ne uităm noi acum, 70 de ani mai târziu, cum trosnesc de ziua Swițerei artificii roșii, verzi, albe și galbene, îmbogățind corporații chinezești.
A ars Friedrichshafen, cum a ars și Wurzburg. 98 % din oraș topit în martie 1945 în furtuna de foc, cu tot cu Residence, considerat unul din cele mai mari palate baroc-neoclasice din Europa. Dar Wurzburg a avut noroc căci acolo a fost locotenentul Skilton, unul din Monuments Men, s-a făcut și un film cu Matt Damon despre asta, trăiască Hollywoodul.
Rămas să păzească uriașul palat, paznicul neamț a încercat să stingă cu supă și cafea incendiul care a înghițit sala kaiserului cu tot cu Olimp și cele 4 continente. Nu e în 700 de spitale atâta supă și în 15 universități în sesiune atâta cafea. Residence a ars, frescă și firidă, sofa și draperie și doar norocul de a îl avea pe Skilton în zonă a făcut ca, 42 de ani mai târziu, palatul să arate ca la vizitele lui Napoleon de la 1800. Uite, în camera asta Împăratul a dormit cu Marie Louise.
Oooooooo, se miră autocarul de chinezi cu botniță pe aparatele foto. Nu se fac poze. Se privește. Aur d-ăsta și candelabre și amorași au mai văzut doar la Macao, la cazinou. Dar parcă nu așa de mult zorzon. Și uite și cum e lucrată stucatura și cum draperii de piatră atârnă mătăsos-definitiv deasupra uriașelor ferestre care dau în grădina desenată de un peisagist după un episod de moarte clinică și o vizită în raiul pasionaților de geometrie și horticultură.
Dom-ul din Wurzburg arată nătâng. Și orașul întreg e fardat, încercând să acopere cicatricile de acum 70 de ani. A fost refăcut de trummerfrauen, căci după război bărbații erau ori sub pământ, ori prizonieri, ori invalizi, ori prea bătrâni, ori prea copii.
Dintr-o fotografie din muzeul Dornier din Friedrichshafen, 7 femei înșirate în fața unui trenuleț cu vagoneți de mină plini de pereți, grinzi și fiare contorsionate, trimit  cameramanului zâmbete largi decupate în fețe murdare încadrate de broboade colorate. După noaptea celor 1000 de bombardiere trimise peste Koln, după Hamburg, Wurzburg, Kassel, Berlin și Dresda, după sute de mii de civili uciși și orașe întregi pisate și arse, piatră cu piatră, zice explicația fotografiei cu tinerele femei strângând în vagoneți orașul pulverizat, există speranță. Războiul s-a terminat. Ce-a fost mai rău a trecut.
La 3 mese de mine, în restaurantul de pe promenada Friedrichshafen-ului, 3 bănățeni s-au îmbătat, fumează băgând filtrul în gură până la foiță, trăgând cu nesaț din țigară și vorbesc tare despre case. Casele de acasă. Mai au de lucru la ele, au trimis bani dar neamurile cer mereu și mai mult, de unde pula să tot trimit?-zice ăl mai tânăr, care poartă coc, ca italienii.
A bătrână tot comentează, să vină ea să lucre aici, se plânge. Dar cel mai mare stinge țigara și zice: auzi tu, ăstea sunt tradițiile familiale, ce pula te tot plângi?
Fără scăpare.
Beau bere albă și mă uit la vilegiaturiștii care se plimbă în acest Eforie Sud, tradițiile familiare atârnându-le ca un lanț de conserve de pește goale agățate de brăcinarii pantalonilor. Stranie nație suntem, ingineri care construiesc case fără fundații, gândind mecanic într-o eră a cuanticii.
Orașul unde s-a născut Zeppelinul, unde a fost construit cel mai mare hidroavion din lume și unde Maybach a făcut ochi și motoare pentru dirijabile și tancuri, a fost tocat, împrăștiat în patru vânturi și măturat în munticei diformi din care a ieșit asta. Doar două muzee strâng în cuburi de sticlă și diorame tradițiile familiale.
Restul s-a pierdut printre miros de șnițel, artrită și suduială de chelnerițe din Arad.

Ieri am aflat că a murit un om pe care l-am cunoscut cândva. Spre deosebire de mulți alții, omul ăsta care s-a oprit din respirat acum câteva zile făcea ce îi plăcea, prea obosit să facă ce îi cer alții.
-Nu vreau să merg la castel, se târa ieri pe coate un băiețel de vreo 6 ani. Mama, americancă zdravănă i-a șuierat porunca în ureche: mergi pentru că mergem toți. În viață nu faci doar lucrurile pe care le vrei, unde am ajunge?
Chiar?
Ghida ne aleargă prin camerele castelului Neuschwanstein. Sunt unul din cele 6000 de oameni care calcă zilnic prin căsuța lui Ludwig al II lea, regele bavarez care a ales să nu facă ce vor alții să facă.
S-a izolat într-un Truman Show populat de personaje wagneriene și biblice și și-a construit pereți care să-l despartă de o lume cu degetele ocupate de mâncărimi vulgare, pe care nu le putea pricepe.
Și-a construit un castel care este considerat cel mai frumos din lume.
În el, cei 6000 de turiști cască zilnic gura, printre altele, la sala tronului bizantină, la dormitorul cu pat acoperit de o cupolă de catedrală gotică și la peștera artificială, cu stalactite și stalagmite, construită după opera wagneriană Tannhauser. A cheltuit prea mult și băieții de la fisc au aranjat un consult medical care a stabilit că era nebun. Înarmat cu irefutabila dovadă a demenței monarhice, guvernul a hotărât să scape de Ludwig și l-au închis la Palatul Berg. A doua zi, regele a fost omorât și făptașul niciodată descoperit.
-Dar dacă era nebun, cum putea să construiască atât de frumos?
Indianca așteaptă nedumerită un răspuns de la ghida care, neștiind ce să spună, se aruncă într-o dizertație despre celelalte proiecte megalomane ale regelui lebădă.
Nebunia e sacul de cânepă pe care îl tragem pe capul tuturor celor care nu fac lucrurile așa cum vrem noi. Îți faci o peșteră în casă? Nebun. Escaladezi Everestu fără oxigen? Nebun. Te arunci fără parașută într-o batistă? Nebun. Candidezi independent pentru parlamentarele din toamnă? Nebun. Nu vrei să mergi la castel împreună cu restul familiei? Nebun. Te apuci să faci ciocolată, artizanal, când ai fi putut să umfli niște mii de euro pe lună, lucrând în publicitate? Nebun.

Ieri am aflat că a murit un om și mi-a părut rău pentru el dar mi-a părut și bine. Pentru că a făcut ce a vrut, măcar în ultimii câțiva ani. Nebun e doar acela care își irosește timpul făcând lucruri care nu îi fac plăcere.