Am pană pe stânga, spate. Iar.

A treia oară. Mașina stă într-o rână, cauciucul e moale ca o mână întinsă de un boier plictisit. Ninge mărunt din cerul gri care a înghițit dealurile și pădurile și turlele de biserici, nu scapă nimic din cerul gri, nici măcar sunetul clopotelor trase de oameni cu mâinile înghețate. Creștinii bat covoare în ninsoare. Praful se așterne peste zăpadă, zăpada e luată pe picioare, cu tot cu praf, dusă pe holuri de blocuri până la preșuri pe care este scuturată, călcâiele se lovesc marțial, bocăne creștinul din picioare, se scutură de praf, zăpadă și păcate, le lasă la ușă.

Am pană pe stânga și mă gândesc că un alt creștin, cu un cui sau cu o lamă, îmi dă găuri în cauciuc, poate îi iau locul de parcare, se știe că nu există crimă mai mare decât să îi iei locul de parcare unui cetățean onest al orașului. Scrie și în biblie, al șaselea păcat capital, dacă nu mă înșel: nu te așeza pe locul marcat de altul cu un scăunel sau cu un stâlpișor sau cu o bucată de bordură.

Pe ninsoarea asta, nu poți să ții un scăunel afară. Poate doar o bucată de bordură, că aia rezistă. Stâlpișorul e firav, cine ar lăsa un stâlpișor în parcare pe o vreme ca asta?

Ninge și nu ai unde să parchezi sau parchezi pe locurile altor oameni care își pun șuba pe ei și ies cu un cui sau cu o lamă să-și facă dreptate, până când să te lase pe tine, venetic, să le iei drepturile strămoșești la parcarea de sub geam?

În parcare la magazinul Star un polițist îngheață păzind cele 22 de locuri ale poliției locale. O să le păzească și mâine și poimâine, deși sâmbăta și duminica polițiștii locali nu vin la serviciu ci se odihnesc după o săptămână plină de acțiuni de păstrare a ordinii publice. Sau poate bat covoare mâine polițiștii locali, o să iasă toți cu bătătorul și ligheanul cu apă și oțet, să spele covoarele persane. Mâine deci nu o să fie țipenie de polițist în oraș, puteți parca pe trecerea de pietoni, în mijlocul ei chiar, puteți parca la intrarea în biserica Neagră, puteți parca în mijlocul rondului cu panseluțe de la Rectorat, ș-așa au înghețat.

De fapt puteți parca de astăzi acolo.

Nimeni nu amendează pe nimeni, creștini suntem. Cum să îi iei omului banii că s-a așezat pe trecerea de pietoni sau pentru că a blocat intrarea într-o clădire?

Dacă nu-ți convine, scoate cuiul, scoate lama și taie-i domle cauciucul. Nu o să trimitem noi forțe polițienești să îți facă treaba ta, de cetățean.
La covrigăria Gigi e coadă, batem mărunt din picioare în fața geamului ușor aburit, ca o privire de bețiv după a doua sticlă de vin. Mașina poliției oprește, copilotul coboară și se plasează decis în fața cozii, vânzătoarea cu fața roșie, dospită de căldură, îi face semn să intre și o bunică apare din spate, umilă: ce să vă dau băieți?
Băieții de la poliție nu trebuie lăsați să aștepte. Ei patrulează străzile, se asigură că fulgii cad de sus în jos, că gravitație ne ține tuturor bocancii lipiți de sol și că mucii nu se desprind și levitează în biluțe verzi în aerul rece.
Băieții primesc covrigi înaintea noastră, băieții ignoră coada, poate că suntem invizibili. Asta explică o grămadă de lucruri. Asta explică de ce nimeni nu primește amendă pentru că a parcat pe trecerea de pietoni, în vârful turlei muzeului de istorie sau pe biroul lui Scripcaru.
Pentru că atât noi cât și mașinile noastre suntem invizibili.
O țară pierdută în ninsoare care trebuie să se ciupească din 5 în 5 minute ca să știe dacă e există.
Sau să își bage un cui în cauciuc.

La începutul lui martie, un fost jurnalist, 54 de ani, tată, soț, frate, motorist, umorist, documentarist a devenit nimic. Pe facebook au curs condoleanțele, mirările, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, urările de asfalt uscat în rai, promisiunile că în cealaltă viață prietenii se vor reîntâlni, ș-altă dată, ș-altă dată, o s-o facem și mai și mai lată.
În timpul vieții, jurnalistul de 54 de ani se străduia să facă rost de bani care să-i finanțeze documentarul despre istoria alegerilor generale din România din 1946 până în 1989. Niciunul dintre prietenii care s-au înghesuit la catafalcul virtual nu a mișcat un deget. Ba nu, mint. Au mișcat degetul dar de la stânga la dreapta, ca un ștergător care întinde găinațul refuzului pe parbriz. L-au lăsat pe mort să aștepte undeva, numărul 197, în capătul cozii la ghișeul cu speranță. Habar nu am din ce trăia. Probabil din salariul soției.

Ieri, un alt fost jurnalist, 56 de ani, tată, fost soț, vedetă de televiziune, consumator de maricica, om de radio, rus, român, șomer, pop-idol a devenit nimic. Pe facebook au explodat condoleanțele, uimirile, regretele, amintirile, r.i.p.-urile, un pic de înjurături, considerațiuni de tipul: era cel mai liber dintre noi, dar fenomenul cel mai interesant este selfie-ul cu mortul, o avalanșă de instantanee în care diverși cetățeni intră în cadru, scot mobilul și-și fac o poză cu vata din nasul decedatului susținînd că ei l-au cunoscut, că ei l-au înțeles, că ei sunt, de fapt, exact ca mortul căci uite, ca și el, ei fac glumele într-un fel, stau cu degetul mic de la mâna dreaptă ridicat când țin ceașca de cafea ca și el, și ei dau cu tifla sistemului și, la fel ca el, sunt liberi deși, dacă e să o iei pe cinstitelea, ei sunt și mai liberi decât mortul care acum e ocupat cu eternitatea. Bașca ei sunt mai modești, d-aia nici nu ai auzit de ei, ci doar de mort, pentru că ăstuia îi plăcea publicitatea, asta cred că l-a și omorât, publicitatea, îi plăcea să fie în centrul atenției și atunci când a rămas șomer, a crăpat de inimă rea. Dar ei sunt vii, liberi și extrem de talentați, pe ei mortul i-a trecut în testament, sunt continuatorii operei lui, uite, ăsta e numărul meu de telefon și mailul, nu pregetați să mă sunați să vă povestesc cum am fost cu mortu și am băut arak și cum am fost cu mortu prinși în mijlocul unor bătălii de stradă și …Cum? Gratis? Păi cum să vă povestesc cele mai frumoase amintiri ale mele cu mortul așa, adică mie nu-mi iese nimic? Măcar de-un like?
Mortul era bădăran. Mortul era arogant. Mortul era nesuferit și impulsiv. Mortul nu era un interlocutor politicos, te băga urgent în pizda mă-tii, așa că oamenii ăștia care șterg ACUM praful de pe sicriu sperând să îi vadă vreun impresar care să sesizeze că din profil, dacă țin gura deschisă și privesc la unghi de 70 de grade, parcă, parcă aduc un pic cu mortu, oamenii ăștia care lucrează prin redacții, pe la televiziuni, radiouri, ziare sau edituri, au încetat să-l cheme ATUNCI pe mort la emisiuni, au întors spatele mortului când era viu, mai dă-l dracu de nebun, că ăsta zice ce-i trece prin cap, ce-i în gușă și-n căpușă, ne distruge imaginea. Așa că mortu a murit șomer, singur și șomer, cu inima crăpată.
Bocitoarele se bat să-nhațe o buclă de păr, ah, era chel, o unghie, un degețel, poate o bătăturică sau o măsea-dar avusese probleme cu dantura, toată-i viplă, vipla nu dă bine la expoziția de moaște, mai bine niște păr de pe piept sau o bucățică de piele de pe gambă
Vomit.
Mortul-soclu. E tare, e rece, de marmoră e mortul-soclu.
Îl găsești ieftin la Hornbachul refuzaților, rătăciților și uitaților, în mormanul celor care nu au fost buni în timpul vieții dar sunt atât de folositori în moarte.
Nici nu crăpi bine și viermii te mănâncă așa, călduț.
Vomit.

Pe peronul 1 sunt șase băieți și-o fată care bagă pase cu o minge de fotbal. Cel mai înalt dintre ei trimite câte-o lumânare, balonul se înalță sus, sus, virează la dreapta, apoi cade între șine și unul dintre ăia mai scunzi sare înjurând de pe platformă, culege mingea, culege un chiștoc de țigară și se întoarce în joc, între timp cei cinci băieți și fata rămași pe peron cocoșându-se simultan deasupra pungii de aurolac. Fiecare are una. Când mingea face poc, poc, săltând pe platformă, o urmăresc cu ochi de câine vârât într-o carcasă de carne care totuși ar alerga și după bățul care îi este fluturat în față. Dar toate lucrurile la timpul lor, mingea trebuie să aștepte și ea știe asta. Se oprește din săltat, acum e ținută sub talpă de un băiat mai mărunțel înghițit pân la umeri de o uriașă căciulă rusească flămândă.
Am mai văzut la Universitate trei aurolaci. Unul din ei era rezemat de volanul de piatră al clădirii, pe lângă el curgând un pârâiaș maroniu dintr-o sticlă de plastic răsturnată. Era pământiu la față, cu nasul jupuit și ochi întorși spre înăuntru. Acolo unde era el, nu era frig și foame. Ceilalți doi plonjaseră în pungile cu aurolac, doar picioarele le mai rămăseseră afară. La 3 metri de ei, pe sub cireșii de plastic ai primăriței, strânși într-o livadă mizeră, treceau 2 câini bej, strecurând priviri speriate spre trecători.
Am mai văzut câini vagabonzi și în parcul Verdi. M-am bucurat să îi văd, erau singurele ființe vii cu moartea pe moarte călcând printre copacii negri, otrăviți de tribul gunoaielor refugiat aici, în parcul Verdi, zonă bună, sectorul 1, printre blocuri de corporatiști și case de vechi securiști. Peturi și conserve, scutece și pungi, o roată de bicicletă și 2 anvelope, pahare și o chiuvetă de porțelan. Cineva și-a adus chiuveta de porțelan și-a aruncat-o la vale, în parcul Verdi. Nu a durut-o pe chiuvetă, căci a căzut pe un pat de coji de banană, arcuri de pat, câlți și cârpe.
O chiuvetă părăsită de stăpânul ei sub un copac mort, într-un parc neiubit, acum îngropat sub gunoaie. Sunt pe locul unei imense catastrofe aviatice și chiuveta lucește alb, arată ca o cutie care conține toate informațiile despre accidentul care a dus la prăbușirea civilizației aici, în parcul Verdi.
Mizerie, sărăcie, sălbăticeală, oameni care fac pui și câini care fac pui și puii unora și-ai altora bat străzile orașului murdar, unii trăgând din punga de aurolac, alții trăgând de-o pungă de gunoi și noi nu știm cum am ajuns iar la anul 1990, singura care știe este o chiuvetă albă aruncată sub copacul mort din parcul Verdi. Dar nimeni nu știe limba chiuvetelor, așa că nu o să aflăm niciodată ce-am făcut greșit.
P.S. Am mai văzut la Timișul de Sus, imediat după Predeal, o altă chiuvetă albă, de data asta sub un brad fălos, înalt de 8 metri. Nu erau decât ei doi, copacul și fructul de faianță, restul jalei lăsate de om după ce mănâncă, bea și se îmbracă era aruncat la 20 de metri distanță. Chiuveta părea că a încercat să fugă de gunoi, să se retragă undeva de unde se văd trenurile mai bine. Totdeauna a vrut chiuveta să meargă cu trenul, dar asta e o altă poveste, pe care o să v-o spun altă dată.

Cerul pare o bețivă plânsă, cu rimelul curs.
Mașinile se-nșiră într-un uriaș convoi, șoferii orfani de soare privesc hipnotizați farurile celor din față. Nimic nu mișcă. Bucureștiul pare că a vrut să fugă din fața unei invazii extraterestre, dar întreg orașul a paralizat în ploaie. Atac cerebral urmat de stop cardio-respirator.
630.000 de mașini au fost înmatriculate anul trecut în capitală. Așa zice taximetristul, un băiat tânăr neatins de epidemia de ceafă, burtă și țâțe care afectează populația masculină a țării.
A stat la coadă la Ilfov pentru înmatriculări de la ora 3 dimineață până la ora 5 seara. A venit dimineața că așa i-a zis doamna de la casă, se dau 200 de bonuri pe zi, trebuie să fiți aici la 3-4 ca să fiți sigur că prindeți. Când am ajuns eu la 3, am luat locul 97. Erau niște fete care au ajuns la 9 cu o seară înainte, au dormit în mașină și ele au deschis lista.
Ați văzut ce fac în Pipera?
Ce mai fac și în Pipera?
Păi în loc să se-ngrijească să lărgească șoseaua aia gâtuită care dă-n autostradă, au vândut loturile de teren de pe margine și s-au apucat să construiască blocuri. Vă dați seama ce înseamnă când o să dea drumul la autostradă?
Nu o să dea drumul la autostradă.
Nu o să dea drumul la metroul din Drumul Taberei.
Nu o să bage mai multe autobuze și nici nu o să aducă mai multe tramvaie.
Nu o să facă parcări.
O să dea programe cu muzică populară la televizor, o să crească salariile la bugetari, o să   construiască troițe și biserici-kioșc de unde poți să-ți cumperi la pet iertarea păcatelor și binecuvântări cu numai 673 de calorii. Și oamenii o să fie mulțumiți că au de toate. Au casă? Au. Au masă? Au. Au mașină? Au. Ce contează că nu pot să meargă nicăieri, că viața lor e un ștau uriaș? Ce contează că stau în case cu pereți de hârtie, colegi de apartament cu flexul vecinului de la 4 și cu mirosul de ciorbă al vecinei de la 2? Ce contează că mănâncă prost, că mâncarea e mai scumpă decât la Londra și atunci trebuie să-ți iei mâncare ieftină și aia e făcută din muci de formaldehidă și din genunchi de polimer?
Avem de toate și nu mai vorbi urât de țară că asta înseamnă că nu ești un bun cetățean, tu cu bețiva aia de Macovei, nu vedeți că suntem în Grădina Maicii Domnului?
Poporul se uită cu reproș la picioarele mele care calcă printre straturile cu ceapă din Grădina Maicii Domnului și apoi poporul termină de mâncat eugenia și o aruncă între firele de ceapă. Dar ce are domle, că e hârtie, în 172 de ani nu va mai fi nicio urmă de ambalaj de eugenie și oricum, dacă mai rămân urme asta ar demonstra că noi, poporul român, suntem aici de sute de ani, de mii, de zeci de mii de ani suntem aici. Pe veci stăpâni. Și mângând eugenii.
Nu trebuie să stau să mă gândesc care dintre cele două religii e mai toxică. Naționalismul bate oricând la fund ortodoxia căci învățăturile naționaliste, superioritatea, unicitatea, tradițiile din strămoși, teritoriul și limba ca elemente diferențiatoare, toate uzurpă umanitatea din noi, cresc mușchiul nepăsării și buruiana urii.
Poporul român e curajos, vrednic, harnic, onest și lipsit de noroc. Am fost ba sub bulgari, tătari și turci, ba sub austrieci, ba sub unguri și polonezi, ba sub ruși, sub evrei și nemți, sub americani și acum sub europenii cei haini. Rătăcind în mâlul depus de fluviile de cotropitori peste noi, am ieșit la lumină dar, după secole și secole și secole de beznă, nu mai avem ochi să vedem.
Pipăind cu mânuțele noastre bătucite de săpăturile pe sub țărâna istoriei, suntem incapabili să spunem dacă ce ne-a pus domnu din Teleorman în palmă este o Cohiba bine rulată sau un rahat de rotweiler. Și oricum, dacă am zice că-i rahat, nu înseamnă oare că ne denigrăm țara?

Împăratul e în cucul gol și toată lumea îi admiră slugarnic goliciunea.
Afară plouă, coloane uriașe de mașini sunt suspendate în pulbere de claxoane. Dar numai un român rău, un român cu termenul de garanție expirat, nu se bucură de bunăstarea conaționalilor care așteaptă culoarea verde în mașini.
Și dacă o să continue să plouă, dacă se umflă apele, un român bun ar zice bogdaproste căci doar așa vor reuși șoferii să iasă din ambuteiaj. A aranjat primărița să li se dea niște pânze ca să poată să navigheze pe străzile orașului.
Trăiască Dragnea, trăiască partidul, trăiască România!!!

Vocea unei femei aflată la 9000 de kilometri depărtare iese din telefonul chinezesc și umple vagonul. Cei 6 bărbați au fiecare câte 2 mobile, abia au urcat în tren și surescitați au sunat neamurile undeva în Asia unde e întuneric și lumea s-a băgat în pijamale. Cei 6 bărbați spun cuvinte scurte, ha, țio, șî, mo, tu, șuom, femeia de la 9000 de kilometri depărtare răspunde cu o rafală de silabe care ciuruiesc și mai rău cadavrul liniștii prăbușit între scaune.
Conversația se încheie dar cei 6 bărbați, toți deodată, încep să butoneze telefoanele, țiu-țiu,poc-țiu-poc, cântece, jocuri, filmulețe, apoi râd, apoi chelălăie, apoi mai răstoarnă o roabă de cuvinte  mici, ca niște puieți de vorbe care au fost smulse prea devreme din pământ și apoi, toți, deodată, adorm. Cu gurile deschise, un huruit mic, de motoraș leneș, ieșindu-le din corpurile mici.
Sunt vietnamezi, lucrează la decorațiuni interioare la Avantgarden, fac blocurile ăstea pe dinăuntru, zice taximetristul. Sunt mici, de 7 palme, ridică mâna până-n dreptul șoldului să-mi arate cât de înalți sunt vietnamezii. Stă pe scaunul lui de șofer, asta ar însemna ca vietnamezii au 45 de centimetri, sunt mai mici decât pigmeii din insula Flores.
Au adus vietnamezi că nu mai sunt oameni care să facă treabă la noi, toți au plecat din țară, sunt prin Anglia și Spania, nu mai sunt șoferi, nu mai sunt croitorese, nu sunt chelneri și nici zugravi. Stau la coadă la nea Săndel să vină să-mi repare chiuveta de 3 săptămâni. Mi-a promis că încearcã după Paște. Mă programează ca profesorul Blidaru, singura diferență este că nea Săndel nu are 2 asistente care să-i țină hârțoagele și să-i rezolve administrativele. Încă.

Nu mai sunt tapițeri și nici oameni care să știe să spele covoare, nici vânzători sau electricieni. Ca-n Never Ending Story, țara dispare mâncată de nimic, pentru că nimănui nu-i pasă de nimic. E nimic, cum să-ți pese? Și, oricum, atunci când am nevoie de ceva sun la centrală: trimiteți-mi 6 vietnamezi să-mi repare acoperișul și să-mi zugrăvească bucătăria.

-Să știți că sunt foarte buni, nu consumă nimic. I-am văzut odată în cartier, ei stau în niște barăci lângă șantier, era ușa deschisă și stăteau toți, vreo 20, în jurul unui ceaun cu orez. Ca un mușuroi. Sunt foarte economicoși. Singura problemă este că 2 ca ei fac cât unul de-al nostru. Îți trebuie 2 să facă treaba unui singur român. Dar nu mănâncă mult. Ăsta e viitorul, să importăm vietnamezi și chinezi, că la ei e rău acolo în junglă.

La noi e bine în junglă.
Animalele lenevesc, așteptând ajutorul social, pensia, uleiul și făina înainte de alegeri. Ofițerul de cont de la bancă spune că prietenul lui care are firmă de transport nu mai găsește deloc șoferi. Refuză salarii de 4500 de lei pe lună. Mai bine stau acasă și-mi dă mama bani de țigări, așa spun. Nici la bancă nu reușesc să găsească personal. Vin fără pic de experiență și-ți cer salarii de 5000 de lei, 7000 de lei. Când le spui că nu poți să-i plătești atât de mult, că nu au cv, că abia au terminat școala, că banii ăștia o să-i ia după 3 ani de muncă, te-njură și pleacă spunând că o să-și găsească ceva la stat, la primărie, la administrație, la RADET sau la vreo companie d-asta nouă, făcută de Firea, unde, se știe, pleci cu 1600-2000 de euro în mână.
Sunt bani în țară, economia duduie.
Iar tu, corporație ticăloasă, stând cu ochii după profit pe care oricum îl scoți în afara țării,  minți cu nerușinare că nu sunt bani. Dacă nu sunt, atunci înseamnă că nu-ți permiți să-l ai pe el, omul care a așteptat acasă, până la 33 de ani, fumând banii maică-sii, să primească un post de conducere, că doar nu se deranjează pentru o funcție de subaltern și oricum nu se dă jos din pat pentru mai puțin de 1500 de euro.
Poate să stea acasă până la 56 de ani, nu are nevoie să vină 8 ore la serviciu și tu să-l plătești în bătaie de joc cu 1000 de euro când poate să stea între perne, să mănânce mucenici și să se uite la Românii au talent căci așa e băi corporație ticăloasă, românii sunt deștepți, au talent, s-au prins că au fost atâția ani furați de Occidentul mișel și acum nu se mai lasă scărmănați.
Ba, mai mult, aduc vietnamezi care să pască oi, să spele la cur bătrânii din Vaslui, să ude panseluțele din ronduri.
Nu mai suntem sclavii nimănui.
În 2019, în noiembrie, Iohannis pleacă la Bruxelles, în 2020, juma din parlamentul penal va fi fugit din țară, în Costa Rica, Thailanda sau Azore. Ce punem în loc?
Vietnamezi. Mă duc să depun o comandă fermă pentru 400 de bucăți.

2 ca ei fac cât unul al nostru, deci o să fure jumate.

Sute de milioane de euro vor fi astfel salvate.
România își va rezolva problema forței de muncă și pe cea a corupției.
Spuneți după mine: chúng ta có một tương lai vàng!